ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1568/2025

Ședința publică din data de 23 septembrie 2025

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la 29.05.2025, BEJ A. a solicitat încuviințarea executării silite împotriva debitoarei B. la cererea creditoarei C. S.A., înregistrată la executorul judecătoresc la 27.05.2025.

Judecătoria Constanța, prin încheierea nr. 8899 din 3 iunie 2025 pronunțată în dosarul nr. x/2025 a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 4 București.

Pentru a dispune astfel, această instanță a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 651 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se află domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor când legea prevede altfel.

În cauză, la data introducerii cererii de executare silită, potrivit verificărilor DEPABD, debitoarea nu figurează cu domiciliu în România, iar sediul creditorului este situat în strada x 36, București.

În considerarea acestor împrejurări, Judecătoria Constanța a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 4 București.

Judecătoria Sectorului 4 București, prin sentința nr. 11500 din 15 iulie 2025 pronunțată în dosarul nr. x/2025, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecarea cauzei și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

În motivare, instanța a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 651 din C. proc. civ., care stabilesc competența de soluționare a cererii de încuviințare a executării silite prin raportare la domiciliul debitorului.

În cauză, întrucât domiciliul în fapt (reșdința) debitoarei este în municipiul Constanța, localitatea Valu lui Traian, competența de soluționare a cererii de încuviințare a executării silite aparține Judecătoriei Constanța.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând conflictul negativ de competență, Înalta Curte reține că Judecătoriei Constanța îi revine competența de soluționare a cauzei, în considerarea următoarelor dispoziții legale și argumente:

Obiectul litigiului constă în cererea de încuviințare a executării silite formulată de BEJ A., la solicitarea creditoarei C. S.A., prin lichidator judiciar D., împotriva debitoarei B., în baza contractului de asigurare RCA x, înregistrată la executorul judecătoresc la 27.05.2025.

Conflictul negativ de competență dintre cele două instanțe, Judecătoria Constanța și, respectiv, Judecătoria Sectorului 4 București, a fost generat de aplicarea diferită a dispozițiilor art. 651 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora "Instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în țară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în țară, judecătoria în a cărei circumscripție se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor". Astfel, când au analizat competența, Judecătoria Sectorului 4 București s-a raportat la reședința debitorului, iar Judecătoria Constanța a avut în vedere sediul creditoarei.

Înalta Curte reține că domiciliul persoanei fizice este unul dintre atributele de identificare a acesteia și se caracterizează prin stabilitate, unicitate, obligativitate și inviolabilitate. Scopul domiciliului este acela de a lega, din punct de vedere juridic, o persoană de un anumit loc, individualizând-o în spațiu. Caracterul stabilității domiciliului nu interferează, însă, cu libertatea de mișcare a persoanei fizice și nici cu libertatea de a locui efectiv în alt spațiu.

De aceea, dispozițiile art. 87 și 88 din C. civ. fac referire nu doar la domiciliul, ci și la reședința persoanei fizice. Totodată, dispozițiile art. 91 din același act normativ prevăd că,,(1) Dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate. (2) În lipsa acestor mențiuni ori atunci când acestea nu corespund realității, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reședinței nu va putea fi opusă altor persoane. (3) Dispozițiile alin. (2) nu se aplică în cazul în care domiciliul sau reședința a fost cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se opune".

Înalta Curte mai reține că, în plan procesual, finalitatea dispozițiilor din C. civ., menționate anterior, este aceea ca părțile aflate în litigiu să poată fi înștiințate de existența procesului, pentru a se da eficiență principiilor dreptului la apărare și dreptului la un proces echitabil.

Noțiunea de domiciliu trebuie înțeleasă într-un sens mai larg, interesând nu doar locuința statornică sau principală a pârâtului, ci adresa unde acesta locuiește efectiv, în măsura în care ea a fost cunoscută de către terțele persoane interesate.

Printr-o astfel de interpretare teleologică și sistematică a textelor de lege arătate, i se asigură debitorului posibilitatea de a-și exercita drepturile procesuale prin intermediul instanței de judecată aflate în proximitatea domiciliului său real. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, încă din momentul încuviințării executării silite (care reprezintă condiția esențială a începerii efective a procedurii execuționale), este determinată instanța de executare, potrivit dispozițiilor art. 651 alin. (2) din C. proc. civ.

O astfel de interpretare este în concordanță și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a reținut că "domiciliul" se referă nu doar la spațiul legal ocupat sau dobândit, ci și la orice alt spațiu de locuit, dacă există legături suficiente și continue. Curtea a arătat, în mai multe rânduri, că "dreptul la o instanță" cuprinde mai multe aspecte, printre care dreptul de acces și egalitatea armelor, care impune un echilibru just între părți. Aceste principii se aplică în aceeași măsură în domeniul specific al comunicării actelor procedurale către părți (a se vedea hotărârea pronunțată în cauza Miholapa împotriva Letoniei nr. 61.655/00, pct. 23, 31 mai 2007). Este adevărat că autorităților naționale le revine, în primul rând, sarcina de a interpreta și de a aplica normele de natură procedurală, însă, un formalism excesiv în aplicarea acestora se poate dovedi contrar art. 6 alin. (1) din Convenție atunci când acesta se face în detrimentul uneia dintre părți (Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48.553/99, pct. 81, CEDO 2002-VII).

În cauza pendinte, se constată că debitoarea B. avea, la data sesizării organului de executare, reședința stabilită potrivit dispozițiilor legale și unde se prezumă că pot exista bunuri supuse executării silite, pentru perioada 17.04.2025-16.04.2026, în localitatea Valu lui Traian, jud. Constanța, astfel cum rezultă din interogarea evidențelor DEPABD.

Întrucât reședința stabilă este în raza teritorială a Judecătoriei Constanța, Înalta Curte constată că aceasta este instanța competentă să soluționeze cererea de încuviințare a executării silite formulată în cauză, în temeiul dispozițiilor art. 651 alin. (1) din C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 135 alin. (4) din același act normativ, va stabili competența de soluționare a cererii de încuviințare a executării silite în favoarea Judecătoriei Constanța.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 septembrie 2025.