ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1465/2024

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă din data de 24.12.2021, sub nr. x/3/2021, reclamanții A, B, C, D și E au formulat contestație împotriva Deciziei nr. 6477/11.11.2021 emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților având ca obiect validarea parțială a Hotărârii nr. 5179/29.05.2019 emise de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, prin care au solicitat anularea Deciziei nr. 6477/18.11.2021 ca nelegală; soluționarea pe fond a cererii de despăgubire și obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la emiterea în favoarea reclamanților, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, a unei noi decizii de acordare de compensații bănești pentru următoarele bunuri - teren arabil de 10 ha; teren intravilan de 2.400 m.p.; casă de locuit din cărămidă și acoperită cu țiglă, compusă din trei camere pardosite cu dușumea și prispă; grajd de 56 m.p.; poiată; aplecătoare; recolta de porumb neculeasă de pe 4,5 ha; cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1552 din 13 octombrie 2022 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr. x/3/2021, instanța a admis cererea de chemare în judecată, a anulat Decizia nr. 6477/18.11.2021 emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și a obligat-o pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților să emită în favoarea reclamanților, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, decizie de acordare a compensațiilor bănești de 363.734 lei; cu cheltuieli de judecată de 6.703,73 lei.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 736A din 12 mai 2023, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 1552/13.10.2022 pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr. x/3/2021, ca nefondat. A obligat pe apelanta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă E a cheltuielilor de judecată în apel de 3.074,52 lei reprezentând onorariu de avocat.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 736A din 12 mai 2023 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, cu a căror soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. Prin calea de atac formulată, pârâta a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei curții de apel, recurate. Prevalându-se de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel respins în mod eronat motivul de apel prin care a invocat încălcarea principiului contradictorialității și al egalității armelor în procesul civil, în condițiile în care acesteia nu i-a fost comunicat raportul de expertiză. Cu privire la administrarea probei cu expertiza, respectarea principiului contradictorialității și a celorlalte cerințe ale unui proces echitabil se referă la posibilitatea părților de a participa la discuțiile conduse de către expert sau de a li se comunica piesele pe care expertul le folosește. Așadar, asigurarea egalității de arme între părți înseamnă inclusiv asigurarea luării la cunoștință în mod efectiv de către părți a raportului de expertiză, omisiunea comunicării acestuia conducând la nerespectarea principiului contradictorialității. Arată recurenta că aceasta nu a fost informată de desemnarea unui expert pentru întocmirea raportului de expertiză, nici din partea instanței de fond, și nici din partea expertului desemnat. Mai mult, în conformitate cu art. 335 C. proc. civ., expertul trebuia să o citeze prin scrisoare recomandată cu conținut declarat și confirmare de primire, în care să fie indicată ziua, ora și locul unde se va face lucrarea, însă expertul nu și-a îndeplinit această obligație. Susține că până la momentul comunicării sentinței apelate, aceasta nu a cunoscut faptul că în cauză a fost întocmit un raport de expertiză, nefiind citată pentru termenul de judecată din data de 29.09.2022, prilej cu care ar fi avut posibilitatea să ia la cunoștință despre efectuarea expertizei în dosar. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenta susține că instanța de apel ar fi apreciat în mod eronat că din terenul intravilan primit în România numai suprafața de 500 mp ar avea caracter compensatoriu. Or, terenul loc de casă a avut suprafața de 2.950 mp, adică 50% din 5.900 mp. Conform art. 12 alin. (2) și (3) din H.G. nr. 753/1998, „Terenurile aferente locuințelor, respectiv terenul de sub construcție și curtea, se limitează la suprafețele înscrise în Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcțiilor și unele măsuri pentru realizarea locuințelor, republicată, în funcție de localitate (urbana sau rurală), respectiv 450 mp pentru localitățile urbane și 1.000 mp pentru localitățile rurale. Diferența de teren se compensează ca teren agricol, în funcție de gradul de folosința și de fertilitate, în condițiile prevederilor art. 8 din prezentele norme metodologice”. Având în vedere că terenul loc de casă avea suprafața de 2.950 mp și se afla în satul (...) (localitate rurală), este evident că, în condițiile textului de lege menționat, suprafața curții se limitează la 1.000 mp, iar diferența de 1.950 mp se evaluează ca teren agricol. În fine, prin cel de-al treilea motiv de recurs, recurenta critică caracterul excesiv al cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocat, raportat la faptul că pentru soluționarea apelului a fost necesar doar un singur termen de judecată. Susține că, prin decizia nr. 492/2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 583/05.07.2006, Curtea Constituțională a reținut că prerogativa instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, a cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să îi fie opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească, prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil. În raport cu acestea, solicită instanței să dispună înlăturarea cheltuielilor de judecată iar, în subsidiar, să dispună diminuarea corespunzătoare a acestora proporțional cu gradul de dificultate și munca prestată de avocat.

Apărările formulate în cauză În data de 07 martie 2024, intimații-reclamanți au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului, față de încadrarea formală a criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Totodată, a invocat inadmisibilitatea motivului de recurs referitor la proporționalitatea cheltuielilor de judecată. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în legătură cu primul motiv de recurs, că pârâta a avut termen în cunoștință iar raportul de expertiză a fost depus la dosar cu respectarea termenului de 10 zile anterioare termenului de judecată din 29 septembrie 2022, astfel că părțile au avut suficient timp să cunoștință de acesta de la dosar, fiind și încărcat în dosarul electronic. În ceea ce privește critica îndreptată asupra aprecierii instanței în sensul că numai suprafața de 500 mp ar avea caracter compensatoriu, se arată că nici aceasta nu este fondată. Astfel, arată că instanța de apel a constatat în mod corect că întregul teren de sub construcție și curte de1000 mp nu pot fi imputați doar asupra unei jumătăți din suprafața de 5900 mp, adică numai asupra suprafeței de 2950 mp. Imputarea trebuie să aibă loc proporțional cu suprafața terenului pentru care se acordă despăgubirile. În fine, în ceea ce privește cheltuielile de judecată acordate de instanța de apel, susțin intimații că solicitarea de înlăturare sau diminuare a acestora este inadmisibilă în raport cu decizia RIL nr. 3/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție iar, pe de altă parte, proporționalitatea cheltuielilor a fost analizată de instanță în raport cu mai multe criterii, expres menționate în decizia atacată. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești, 24 decembrie 2021, în cauză sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură civilă, cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 471 ind. 1 alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 29 mai 2024, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a și rămas în pronunțare pe fondul recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate și a dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte apreciază că recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este nefondat, pentru următoarele considerente: Prima critică formulată de recurenta-pârâtă ANRP se referă la încălcarea principiului contradictorialității și al egalității armelor, întrucât nu i s-a permis să ia cunoștință de raportul de expertiză depus la dosar. În susținerea acestei critici, recurenta susține că instanța avea obligația comunicării din oficiu a tuturor actelor de procedură, considerând că în privința raportului de expertiză legea nu instituie nicio excepție de la comunicare, astfel că prin necomunicarea acestuia i s-a produs o vătămare constând în imposibilitatea de a pune concluzii pe marginea acestuia și de a formula eventuale obiecțiuni. Critica, ce urmează a fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondată, după cum urmează: Astfel, pentru primul termen de judecată, în fața primei instanțe de fond, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a fost citată la 18 aprilie 2022, primirea citației pentru termenul din 26 mai 2022 fiind atestată prin semnătură de către un funcționar care a aplicat și ștampila instituției pe dovada de primire care se regăsește la fila 123 dosar fond. La termenul de judecată din 26 mai 2022, în lipsa pârâtei care, deși legal citată nu s-a prezentat în fața instanță, Tribunalul București a încuviințat pentru reclamanți proba cu înscrisuri și expertiza tehnică specialitatea evaluarea proprietății imobiliare, desemnând și expertul care urma să întocmească raportul de expertiză. Cauza a fost amânată pentru termenul din 29 septembrie 2022, pentru când părțile aveau termen în cunoștință, conform art. 229 C. proc. civ. La data de 07 septembrie 2022, dl. expert F a depus la dosar raportul de expertiză tehnică judiciară evaluatorie, întocmit în baza tuturor înscrisurilor aflate la dosar. La termenul de judecată din 29 septembrie 2022, tribunalul, constând procedura legal îndeplinită și văzând că raportul de expertiză evaluatorie a fost depus la dosarul cauzei cu mai mult de 10 zile înaintea termenului de judecată, a apreciat că nu se impune comunicarea acestuia. Totodată, luând act că niciuna dintre părți nu a formulat obiecțiuni la expertiză, a constatat cauza în stare de judecată, și a acordat cuvântul pe fond. În contextul anterior prezentat, nu poate fi primită susținerea recurentei în sensul că nu a avut posibilitatea de a lua la cunoștință despre efectuarea expertizei, aceasta fiind legal citată pentru termenul de judecată din 26 mai 2022, când această probă a fost încuviințată. De altfel, recurenta nici nu a invocat vreun viciu în legătură cu citarea sa, pentru acest prim termen de judecată. De asemenea, în mod corect, instanța de fond a constatat că prin primirea citației aferente primului termen de judecată, sub semnătură, este presupus că partea cunoaște toate termenele ulterioare de judecată, nemaifiind necesară citarea sa. Faptul că pârâta nu s-a prezentat în instanță și nu și-a asigurat apărarea, manifestând dezinteres față de cauză, nu poate fi imputat instanței, având în vedere dispozițiile art. 10 și 12 C. proc. civ., care obligă partea să urmărească cu bună credință desfășurarea procesului civil. Recurenta nu face altceva decât să-și invoce propria culpă în neluarea la cunoștință despre probele administrate în dosar, ceea ce nu poate atrage casarea deciziei recurate, astfel cum se pretinde. Totodată, în mod corect a reținut curtea de apel că efectuarea raportului de expertiză evaluatorie, pe baza înscrisurilor de la dosar, fără convocarea părților, este permisă de legiuitor. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 335 C. proc. civ., expertiza se face cu citarea părților, prin scrisoare recomandată cu conținut declarat și confirmare de primire doar în situația în care este nevoie de o lucrare la fața locului, sau sunt necesare explicațiile părților. Or, în cauză, dl. expert F a arătat în cuprinsul raportului de expertiză că determinarea valorii imobilelor din satul (...), Județ Caliacra, a celor din comuna Nuntași, jud. Constanța, precum și valoarea despăgubirilor s-a realizat în baza înscrisurilor de la dosar, inclusiv a dosarului de despăgubiri depus de pârâta ANRP, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 9/1998 și a Normelor sale Metodologice. Mai mult, o eventuală nelegalitate a raportului de expertiză nu poate fi analizată de către instanța de control judiciar în condițiile în care recurenta nu a înțeles să formuleze obiecțiuni, ori să invoce pretinsele neregularități legate de neconvocarea la efectuarea expertizei în termenul prevăzut de art. 337 C. proc. civ., în fața instanței de fond, termen la care, așa cum s-a subliniat anterior, procedura a fost legal îndeplinită cu pârâta ANRP, care avea termen în cunoștință. Totodată, instanțele de fond au făcut aplicarea corectă și a dispozițiilor art. 336 C. proc. civ., potrivit cărora constatările si concluziile motivate ale expertului căruia i s-a cerut efectuarea expertizei vor fi consemnate într-un raport scris, care va fi depus cu cel puțin 10 zile înainte de termenul de judecată, tocmai pentru ca părțile să poată lua cunoștință de acesta și să poată formula obiecțiuni în timp util. În speță, așa cum s-a arătat anterior, raportul de expertiză a fost depus la dosar în data de 07 septembrie 2022, cu respectarea termenului de 10 zile prevăzut de dispozițiile legale menționate, raportat la faptul că termenul fixat pentru judecată a fost la data de 29 septembrie 2022. În consecință, termenul procedural pentru depunerea lucrării a fost respectat, legea instituind acest interval de timp tocmai pentru a da posibilitatea părților de a lua cunoștință de expertiză până la termenul de judecată stabilit în cauză, garantându-se astfel dreptul de apărare al părților, instanța neavând obligația de a comunica raportul de expertiză depus cu respectarea termenului legal de 10 zile prevăzut de art. 336 alin. (1) C. proc. civ. Numai în situația în care acest termen nu era respectat de către expert, instanța avea obligația să asigure ambelor părți din proces posibilitatea de a lua cunoștință de actele depuse la dosar prin acordarea unui nou termen, deoarece respectarea principiului contradictorialității impune garantarea accesului liber la actele din dosar și acordarea unui timp rezonabil pentru ca acestea să poată fi cunoscute. Principiul egalității armelor – unul dintre elementele conceptului mai larg de proces echitabil – impune fiecărei părți să i se ofere o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cazul său în condiții care să nu o dezavantajeze substanțial în comparație cu partea adversă. Acest concept implică, de asemenea, în principiu, dreptul părților de a lua cunoștință de orice probă sau observație din dosar de natură a influența decizia și de a o discuta (cauza Muncaciu împotriva României, Hotărârea din 26.01.2016). Așa cum de altfel a arătat și recurenta-pârâtă, în jurisprudența constantă a C.E.D.O. s-a reținut că atunci când un document nu a fost comunicat niciuneia dintre părți, egalitatea de arme nu este încălcată, însă în situația în care un document este comunicat numai uneia dintre părți, cealaltă va fi în dezavantaj, neputând să își prezinte cauza sau să își exercite dreptul la respectarea contradictorialității în aceleași condiții. Or, în speță, raportul de expertiză depus la dosar cu respectarea termenului instituit de art. 336 alin. (1) C. proc. civ. nu a fost comunicat niciunei părți, fiind depus atât în dosarul fizic, cât și scanat la dosarul electronic, astfel că susținerile recurentei-pârâte referitoare încălcarea principiului egalității armelor și a dreptului la apărare nu pot fi primite. Drept urmare, cum recurenta nu a formulat obiecțiuni la expertiză nici la primul termen de judecată după depunerea acesteia la dosar, în fața primei instanțe de fond, și nici prin cererea de apel (în condițiile în care a susținut că a luat cunoștință despre raportul de expertiză o dată cu comunicarea sentinței tribunalului), orice argumente în legătură cu modalitatea de întocmire a lucrării de specialitate, aduse la acest moment procesual, sunt neavenite, fiind formulate cu încălcarea termenului prevăzut de art. 337 C. proc. civ. Orice posibil viciu ori neregularitate în legătură cu modalitatea de administrare a expertizei tehnice la judecata desfășurată în fața primei instanțe puteau fi invocate în apel, cale de atac care permitea rejudecarea pricinii în fond. Efectul devolutiv al apelului asigură dublul grad de jurisdicție, în sensul că readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în primă instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului, în limitele determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, precum și ceea ce s-a solicitat prin motivele de apel. Cum, prin motivele de apel, nu s-a solicitat nici constatarea nulității raportului de expertiză efectuat în primă instanță, nici efectuarea unei contraexpertize, invocarea acestor neregularități în legătură cu expertiza efectuată în fața tribunalului, în fața instanței de recurs, nu poate fi valorificată în sensul urmărit de recurentă. Pentru aceste considerente, văzând că nimic nu a împiedicat partea să ia cunoștință și să formuleze obiecțiuni la raportul de expertiză, în condițiile în care s-a constatat că aceasta a fost legal citată în fața primei instanțe de fond, constatând că principiul contradictorialității și egalității armelor au fost respectate, Înalta Curte va respinge acest motiv de recurs, ca nefondat. Cât privește cel de-al doilea motiv de recurs, prin acesta se susține încălcarea dispozițiilor art. 12 alin. (2) și (3) din H.G. nr. 753/1998, arătându-se că, în condițiile textului de lege menționat, suprafața curții s-ar limita la 1000 mp, iar diferența de 1950 mp se evaluează ca teren agricol. Critica, deși subsumabilă pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu este fondată. În analiza legalității actului administrativ contestat – Decizia nr. 6477/11.11.2021 emise de ANRP, de validare parțială a Hotărârii nr. 5179/29.05.2019 emise de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, Curtea de Apel București a avut de verificat, în esență, modalitatea de aplicare a prevederilor art. 7 alin. (4) din Legea nr. 164/2014 coroborat cu art. 12 din H.G. nr. 753/1998 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr.9/1998, ceea ce presupunea analiza întinderii dreptului la despăgubire la care sunt îndreptățiți reclamanții. A reținut curtea de apel că, în aplicarea art. 3 alin. (1) din Legea nr. 9/1998, reclamanții au dreptul de a fi despăgubiți cu diferența dintre bunurile abandonate de autorul acestora în Bulgaria și cele primite de la Statul Român în compensare, în loc. (...). S-a evidențiat, totodată, de către curtea de apel că, prin Hotărârea nr. 5179/29.05.2019 emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, s-a menționat că valoarea bunurilor abandonate în Bulgaria, după scăderea suprafeței de 10 ha teren agricol, este de 547.320 lei, iar valoarea bunurilor primite în România, tot după scăderea suprafeței de 10 ha teren agricol, este de 261.224 lei, astfel că valoarea compensațiilor bănești ce puteau fi acordate erau în cuantum de 284.045,03 lei. De asemenea, s-a constatat că suprafața terenului agricol rezultat din diferența ce depășește suprafața de 1000 mp teren intravilan pentru o localitate rurală este de 0,35 ha, rezultând o valoare a despăgubirilor de 4.675,98 lei. Prin decizia de validare parțială nr.6477 din 18.11.2021 emisă de ANRP s-a validat în parte Hotărârea nr. 5179/29.05.2019 emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, acordându-se compensații în valoare totală de 49.219,16 lei. Valoarea despăgubirilor a fost diminuată cu 233.411 lei, reprezentând contravaloarea terenului de 500 mp. primit în România, neevaluat de către Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 iar în ceea ce privește suprafața terenului agricol rezultat din diferența ce depășește suprafața de 1000 mp. teren intravilan pentru o localitate rurală, a majorat valoarea despăgubirilor la suma de 3.951,80 lei, reprezentând contravaloarea terenului agricol de 0,295 ha. S-a reținut, deci, că pârâta ANRP a majorat valoarea despăgubirilor cu suma de 3.951,80 lei, reprezentând contravaloarea terenului agricol abandonat în Bulgaria, de 10,14 ha (adică 10 ha și 2400 mp minus 1000 mp evaluat ca teren intravilan în zone rurale) și suprafața celui primit în România, de 10.195 ha (adică 10 ha și 2950 mp minus 1000 mp evaluat ca teren intravilan în zone rurale). Calculul realizat de pârâta ANRP a fost apreciat greșit de către curtea de apel, care a dispus că imputarea suprafeței de 1000 mp prevăzute de art. 28 din H.G. nr. 753/1998 trebuia să se realizeze asupra întregii suprafețe de 5900 mp teren de sub construcție și curte situat în vatra satului (...), iar nu doar asupra suprafeței de 2950 mp primiți drept compensație de autorul reclamanților de la Statul Român, prin Ministerul Agriculturii și Domeniilor – Oficiul Național al Colonizărilor, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 184/14.12.1947. Înalta Curte constată că atât prin art. 12 alin. (2) și (3), cât și prin art. 28 alin. (2) și (3) din H.G. nr. 753/1998 privind Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 se stipulează că despăgubirile pentru terenurile aferente locuințelor, respectiv terenul de sub construcție și curtea, se limitează la suprafețele înscrise în Legea nr. 50/1991, în funcție de localitate, iar diferența de teren se compensează ca teren agricol, în funcție de gradul de folosință și de fertilitate. Art. 18 din Legea nr.5 0/1991, republicată, menționează - ca limită – suprafața de 1000 m.p. teren intravilan în localitățile rurale și 300 m.p. în localitățile urbane. Or, imobilul din vatra satului (...) este compus dintr-o construcție cu 2 camere - sală, magazie, beci, grajd, cameră, sală, buc. vară, grajd remiză, cu un teren loc de casă de 5.900 m.p. Asupra acestui imobil - teren loc de casă în suprafață de 5900 mp. se face imputarea suprafeței maxime de 1000 mp., iar nu doar asupra suprafeței de 1/2 din acest teren, care a fost primită în compensare de autorul reclamanților, restul suprafeței fiind dobândite de autorul reclamanților prin cumpărare. Aceasta întrucât imputarea trebuie să aibă loc proporțional cu suprafața terenului pentru care se acordă despăgubirile, aceasta neputând profita ori dăuna doar uneia dintre părți. Suprafață impusă de H.G. nr. 753/1998 are în vedere terenul pentru care se acorda compensații conform Legii nr. 9/1998, prin urmare o situație prezentă, pentru ca tocmai acest domeniu este reglementat prin actul normativ menționat, respectiv modalitatea de acordare a compensațiilor pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar și pentru care cetățenii români beneficiază de măsuri compensatorii. Se constată, astfel, o corectă interpretare și aplicare a legii raportat la situația de fapt stabilită de instanța de apel. În fine, și ultima critică, referitoare la dispoziția curții de apel de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 3072,52 lei, ce urmează a fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (8) C. proc. civ., are tot caracter nefondat. Astfel, sub acest aspect, recurenta a susținut cuantumul excesiv al onorariului de avocat raportat la faptul că pentru soluționarea apelului a fost necesar un singur termen de judecată. În speța, instanța de apel a făcut în mod corect aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (1) art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și, întrucât pârâta a pierdut procesul, prin soluția de respingere a apelului acesteia, a obligat-o la plata cheltuielilor de judecata din acea faza procesuala, constând în onorariul de avocat. Pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este suficient ca recurenta să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluționată de instanța de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia. Or, stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiză. În acest sens, art. 451 alin. (2) C. proc. civ. prevede că ,,Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său.” Este vorba, așadar, despre o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice. În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocatului cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, iar nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se în niciunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Întrucât recurenta-pârâtă critică decizia instanței de apel exclusiv din perspectiva faptului că nu s-ar fi aplicat prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., finalitatea urmărită prin promovarea căii de atac a recursului fiind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată într-un cuantum redus, se constată că este aplicabilă Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, astfel că acest motiv de recurs este inadmisibil, nefiind susceptibil de a fi analizat în calea extraordinară de atac a recursului, astfel cum în mod just au susținut intimații-reclamanți. Față de aceste considerente, în condițiile în care, prin acest motiv de recurs, recurenta nu a formulat argumente prin care să susțină greșita interpretare a normelor aplicate de instanța de apel, Înalta Curte nu poate proceda la analiza criticilor legate de proporționalitatea cheltuielilor de judecată din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate de parte. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză. Având în vedere dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, și văzând că fundamentul plății cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, va obliga pe recurenta-pârâtă ANRP la plata acestor cheltuieli efectuate în recurs, în cuantum de 6068 lei, către intimata-reclamantă E.