ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1440/2024

Obiectul acțiunii Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București-Secția a V-a civilă la 25 februarie 2022, sub nr. x/3/2022, reclamantul A, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a solicitat instanței obligarea pârâtelor, în solidar, la plata unei despăgubiri în cuantum de 50.000 de euro cu titlu de daune morale pentru refuzul intenționat și nejustificat de soluționare a dosarului de despăgubire nr. x/CC; încălcarea obligației de soluționare cu prioritate a dosarului de despăgubire nr. x/CC. Totodată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată de instanța de fond Prin sentința civilă nr. 1653/01.11.2022, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins cererea formulată de reclamantul A, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 868A din 12 iunie 2023, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de reclamantul A, împotriva sentinței civile nr. 1653 din 01.11.2022 pronunțate de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, ca nefondat.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 868A din 12 iunie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul A, solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel. Recurentul-reclamant și-a fundamentat criticile formulate prin memoriul de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. În susținerea motivului de casare, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant susține că prin soluția dispusă de Curtea de Apel București s-a încălcat principiul disponibilității reglementat de art. 22 alin. (6) C. proc. civ., din perspectiva în care instanța a schimbat obiectul acțiunii, reținând în mod greșit că prin cererea introductivă de instanță s-a invocat emiterea cu întârziere a deciziei de compensare. Or, faptele ilicite pentru care a solicitat acordarea de despăgubiri morale se referă la refuzul nejustificat și intenționat, respectiv nesocotirea obligației de soluționare cu prioritate, de către pârâtele din prezenta pricină, a dosarului de despăgubiri nr. x/CC. În argumentarea aceleiași critici de nelegalitate, recurentul-reclamant mai învederează că întârzierea în emiterea deciziei de compensare reprezintă doar un efect al faptelor ilicite imputate pârâtelor, astfel cum acestea au fost menționate și descrise prin cererea dedusă judecății. Având în vedere că există o distincție între faptele ilicite, astfel cum au fost descrise prin acțiune, și cea reținută de către instanța de apel, se impune casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru motivul de casare invocat. Suplimentar, susține că soluția pronunțată de instanță de apel este una profund injustă, care încurajează și favorizează conduita ilicită a intimatelor. În argumentarea incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant învederează că instanța de apel a ignorat împrejurarea că pronunțarea sentinței civile nr. 63 din 21 ianuarie 2022 de către Tribunalul București, Secția a IV-a civilă în procedura specială a ordonanței președințiale a urmărit împiedicarea producerii unui prejudiciu reclamantului prin întârzierea provocată, în mod intenționat de intimate, prin refuzul de a soluționa dosarul administrativ și prin nesocotirea hotărârilor judecătorești prin care se stabileau obligațiile cele incumbă. Este nefondată reținerea instanței de apel conform căreia prejudiciul vizat de pronunțarea sentinței civile nr. 63 din 21 ianuarie 2022 de către Tribunalul București, Secția a IV-a civilă în procedura ordonanței președințiale a urmărit evitarea unui prejudiciu material constând în diferența din aplicarea grilei notariale în procesul de evaluare a imobilului preluat abuziv și nu unul moral, în contextul în care faptele pârâtelor au creat un astfel de prejudiciu reclamantului. Deși instanța de apel reține în sarcina pârâtei Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor fapta ilicită de a nu fi soluționat cu prioritate dosarul de despăgubiri nr. x/CC, în raport de prevederile art. 34 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, în mod greșit constată că această faptă nu a produs un prejudiciu de natura celui reclamat prin cererea dedusă judecății având în vedere că din probatoriul administrat a rezultat contrariul. Soluția curții de apel încalcă prevederile art. 1357 C. civ. și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, relevantă în acest caz fiind Hotărârea Burdov contra Rusiei. În pricina dedusă judecății, prejudiciul reclamantului se datorează duratei excesive de neexecutare de către intimate a obligațiilor stabilite de lege în privința procedurilor administrative de soluționare a cererii de despăgubiri, înregistrate în anul 2001, ceea ce a determinat inițierea de demersuri judiciare concretizate prin formularea mai multor cereri de chemare în judecată care au făcut obiectul dosarelor nr. x/3/2017, nr. x/3/2019, nr. x/3/2021 și nr. y/3/2022. În privința prejudiciului moral, conform jurisprudenței CEDO, există o prezumție solidă conform căreia durata excesivă a unei proceduri cauzează un prejudiciu moral, iar această prezumție este destul de solidă în cazul unei întârzieri excesive la executarea de către stat a unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva sa având în vedere sentimentul de neputință pe care îl generează, în mod inevitabil, nerespectarea de către acesta a obligației de a-și onora datoriile. Contrar jurisprudenței CEDO în materie, instanțele de fond nu au acordat niciun fel de despăgubire reclamantului având în vedere că a fost nevoit să se adreseze de mai multe ori instanțelor de judecată pentru ca Statul să își execute obligațiile ce îi incumbau. În ceea ce privește cuantumul daunelor morale solicitat, acesta este proporțional și echitabil în raport de conduita culpabilă a intimatelor în contextul în care a fost nevoit să apeleze la procedura de executare silită pentru plata despăgubirilor ce au fost acordate și ulterior, la alte trei acțiuni în justiție pentru a obține încasarea despăgubirilor.

Apărări formulate în cauză În cauză nu au fost formulate întâmpinări.

Procedura în fața instanței de recurs După efectuarea procedurilor de comunicare, dispuse în temeiul prevederilor art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din 20 martie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a fixat termen de judecată la 23 mai 2024 pentru analiza recursului formulat de reclamantul A împotriva deciziei civile nr. 868A din 12 iunie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele: Pretenția dedusă judecății ce face obiectul dosarului pendinte vizează solicitarea reclamantului A de a dispune obligarea pârâtelor Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, la acordarea unor daune morale în cuantum de 50.000 euro pentru prejudiciul cauzat de refuzul intenționat și nejustificat al acestora de soluționare a dosarului de despăgubire nr. x/CC și prin încălcarea obligației de soluționare de către acestea, cu prioritate, a dosarului de despăgubire nr. x/CC. Prima instanță a respins cererea formulată de reclamant, apreciind că nu se poate reține în sarcina pârâtei Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor vreo faptă ilicită, iar în privința celeilalte pârâte, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a constatat că în raport de prevederile art. 17 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, obligația de soluționare a dosarului de despăgubiri nu revine acestei entități. Instanța de apel, investită fiind cu apelul declarat de reclamant l-a respins, ca nefondat, reținând că deși pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor se face vinovată de nerespectarea prevederilor art. 34 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, a constatat că, în cauză, nu a fost făcută dovada prejudiciului moral reclamat de A. Obiectul căii extraordinare de atac este reprezentat de decizia civilă nr. 868A din 12 iunie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care recurentul-reclamant o apreciază ca fiind afectată de motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. În primul rând, se invocă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant apreciind că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, așa cum este reglementat prin art. 22 alin. (6) C. proc. civ. întrucât a modificat, în mod nepermis, „obiectul” pricinii deduse judecății, reținând că fapta ilicită ar consta în nesoluționarea cu prioritate a dosarului administrativ de despăgubiri, în contextul în care, în opinia acestuia, aceasta ar reprezenta, de fapt, rezultatul faptelor ilicite imputate pârâtelor de către reclamant, iar nu fapta ilicită însăși. Înalta Curte constată că această primă critică de recurs este nefondată. Prioritar, se impune a face unele precizări de ordin terminologic. În privința obiectului cererii deduse judecății, Înalta Curte reține că aceasta desemnează pretenția concretă dedusă spre soluționare instanțelor judecătorești prin cererea de chemare în judecată, prin care se urmărește respectarea unui drept subiectiv civil sau a unui interes legitim. Prin noțiunea de „cauză a acțiunii civile”, denumită și cauza petendi se înțelege „scopul către care se îndreaptă voința juridică a celui care reclamă, sau se apără explicat prin împrejurările și motivele speciale care au determinat partea să acționeze” iar prin noțiunea cauza debendi, considerată cauză a raportului juridic sau a obligației puse în discuție, se înțelege fundamentul dreptului invocat de cel ce formulează pretenția. Pornind de la aspectele de ordin teoretic și doctrinar anterior relevate, Înalta Curte constată că obiectul cererii pendinte deduse judecății este reprezentat de obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri morale către reclamant, iar cauza petendi, privită ca împrejurările de fapt care au determinat inițierea acțiunii, este reprezentată de faptele pretins ilicite ale pârâtelor. Înalta Curte constată că prin memoriul de recurs se critică schimbarea de către curtea de apel a obiectului acțiunii deși, în argumentarea acestei critici, se face trimitere la faptele ilicite ale pârâtelor și care, conform celor anterior reține, ar reprezintă cauza juridică ce a determinat reclamantul să formuleze cererea de chemare în judecată. În atare context, Înalta Curte constată că ceea ce se critică nu este schimbarea obiectului acțiunii, așa cum pretinde recurentul-reclamant, ci modificarea cauzei acțiunii civile, context în care analiza incidenței motivului de recurs invocat urmează a fi examinată din această perspectivă. Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., „obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților”, legiuitorul consacrând principiul disponibilității, potrivit căruia reclamantul trasează cadrul procesual, sens în care trebuie să indice, între altele, părțile, pretenția dedusă judecății, motivele de fapt și de drept pe care se fundamentează. Pe de altă parte, art. 22 C. proc. civ., care consacră rolul judecătorului în aflarea adevărului, reglementează modalitățile în care judecătorul intervine pe parcursul litigiului: principiul iura novit curia, potrivit căruia judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile; prerogativele judecătorului de a cere părților explicații sau de a pune în dezbaterea lor contradictorie împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă acestea nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare; rolul judecătorului în propunerea probelor, respectiv posibilitatea conferită acestuia de a dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc; obligația judecătorului de a da sau restabili calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, prerogativă limitată de dreptul părților de a stabili o anumită calificare, în cazul drepturilor de care părțile pot să dispună și cu respectarea drepturilor terților. Prerogativa judecătorului de a califica juridic actele și faptele deduse judecății implică, pe de o parte, stabilirea realității faptelor alegate, pe baza mijloacelor de probă administrate în proces, iar, pe de altă parte, încadrarea acestora în ipoteza normei juridice. Aceste două premise ale silogismului judiciar, menționate, în mod expres, la art. 22 alin. (2) teza I C. proc. civ., sunt apte să genereze calitățile hotărârii judecătorești (temeinicia și legalitatea), ce fundamentează efectele pe care aceasta le va produce. Potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., "Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.” Acest cadru legal, mai sus evocat, obligă judecătorul să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii sale. Numai dacă formulările reclamantului sunt improprii și nu se poate determina exact obiectul cererii de chemare în judecată, instanța este datoare, în baza rolului său activ, să solicite precizările necesare. În cauză, contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de apel nu a încălcat prevederile legale precitate, reținând drept cauză a litigiului fapta ilicită constând în emiterea, cu întârziere, a deciziei de compensare în temeiul prevederilor Legii nr. 165/2013. Astfel, examinând conținutul considerentelor deciziei din apel, Înalta Curte constată că în analiza îndeplinirii condițiilor privind antrenarea răspunderii civile delictuale, curtea de apel a reținut, pe de o parte că, în privința pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, această instituție nu are atribuții în ceea ce privește verificarea dosarelor administrative și emiterea deciziilor de compensare, în temeiul Legii nr. 165/2013, și ca atare, nu se poate reține în sarcina sa existența vreunei fapte ilicite de genul celor invocate de reclamant. Pe de altă parte, în ceea ce privește pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, a constatat că fapta ilicită imputată acesteia constă în neanalizarea cu prioritate a dosarului administrativ de despăgubire nr. y/CC, și, deci, o nesocotire a prevederilor art. 34 alin. (5) din Legea nr. 165/2013. De altfel, acest aspect a fost confirmat chiar de către reclamant care, în cuprinsul memoriului de recurs precizează că instanța de apel a examinat „doar fapta ilicită privitoare la nesoluționarea cu prioritate a dosarului administrativ de despăgubire”. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că susținerile recurentului-reclamant sunt contradictorii, pe de o parte susține că instanța de apel a reținut că fapta ilicită reprezentată de emiterea cu întârziere a deciziei de compensare, iar pe de altă parte, critică soluția din perspectiva în care a reținut doar această faptă ilicită. Reproșând încălcarea prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ. prin „schimbarea arbitrară a faptelor deduse judecății,” recurentul - reclamant contestă, în realitate, raționamentul logico-juridic al judecătorului chemat să transpună în drept situația de fapt ce rezultă din actele dosarului. Mai mult, reia critici deja cenzurate de instanța de apel, tinzând să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv. Recurentul-reclamant argumentează că probatoriile administrate sunt în sensul existenței a două fapte ilicite reprezentate de refuzul intenționat și nejustificat de soluționare a dosarului administrativ și încălcarea obligației de soluționare cu prioritate, pe care le detaliază cu aspectele de fond pe care le-a susținut și în actele de procedură depuse în stadiile procesuale anterioare. Înalta Curte reține că, pentru soluționarea corectă a cauzei, instanța de apel a administrat proba cu înscrisuri, prin depunea unui număr consistent de hotărâri judecătorești și adrese emise de pârâta Comisia Națională de Compensare a Imobilelor, care au fost analizate detaliat, cu prilejul aprecierii lor individuale și de ansamblu, inclusiv din perspectiva scopului urmărit de reclamant. Însă modalitatea de apreciere a probatoriilor încuviințate în cauză și stabilirea situației de fapt în raport de acestea ies din sfera controlului de legalitate permis instanței de recurs, față de actuala configurare a cazurilor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. În legătură cu aserțiunea recurentului-reclamant conform căreia instanța de apel a fost una părtinitoare iar soluția pronunțată ar valida fapta ilicită a pârâtei Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, Înalta Curte reține că această chestiune nu poate fi circumscrisă vreuneia dintre criticile de nelegalitate, expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care să poată fi cenzurată în condițiile art. 483 C. proc. civ. Înalta Curte reamintește recurentului-reclamant că eventualele bănuieli cu privire la imparțialitatea judecătorilor în soluționarea pricinii pot face obiect de analiză în temeiul unor reglementări procesual civile distincte, cu care însă instanța de recurs nu a fost legal învestită în această fază procesuală. Prin urmare, soluția Curții de Apel București, de menținere a sentinței apelate, și, în consecință, de respingere a apelului declarat de recurentul-reclamant, nu încalcă prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., nefiind incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În al doilea rând, se invocă motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant apreciind că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile de drept material incidente în cauză. Pretinzând nelegalitatea deciziei din perspectiva motivului de casare menționat, acesta susține o greșită aplicare a dispozițiilor legale în ceea ce privește statuarea instanței de apel cu privire la obligația de dezdăunare care, în opinia sa, ar cădea în sarcina pârâtelor, detaliind și elementele de fapt și de apreciere pe care s-a fundamentat judecata devolutivă din apel. Un prim argument se referă, pe de o parte, la pretinsa apreciere greșită a instanței de apel conform cărora dreptul păgubit prin întârziere la care se referă ordonanța președințială nu vizează un prejudiciu moral, ci unul material, iar din această perspectivă, a fost probată existența prejudiciului moral. Prin modalitatea de expunere a acestei critici care nu pune în discuție aplicarea sau interpretarea greșită a niciunei norme de drept material, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant aduce în discuție modul în care instanța de apel a apreciat asupra probatorului administrat în faza procesuală anterioară în legătură cu dovedirea prejudiciului moral și valoarea probatorie acordată acestora, chestiuni care exced controlului de legalitate în actuala configurație a motivelor de casare, expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Mai mult, examinând conținutul deciziei recurate, Înalta Curte constată că argumentul pentru care instanța de apel a reținut că cele statuate în considerentele sentinței civile nr. 63/21.01.2022 pronunțată în procedura ordonanței președințiale de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă în dosarul nr. y/3/2022 nu probează existența prejudiciului moral, a fost, în principal, acela că aceasta nu se opune cu putere de lucru judecat în cauză, în raport de prevederile art. 1002 alin. (1) alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ., aspect, de altfel, necontestat prin criticile formulate de către recurentul-reclamant prin cererea de recurs pendinte. Printr-un alt argument, reclamantul a susținut, că instanța de apel a nesocotit prevederile art. 1357 C. civ. Înalta Curte constată că în susținerea acestei critici de nelegalitate, recurentul-reclamant nu a adus nicio argumentare raportat la considerentele deciziei recurate, rezumând-se doar în a afirma că „decizia recurată încalcă prevederile art. 1357 C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală”, în absența căreia instanța de recurs nu poate proceda la examinarea legalității acesteia. În examinarea criticilor din apelul declarat de reclamant, din perspectiva întrunirii condițiilor cumulative pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, instanța de apel a reținut că prima instanță a omis anumite aspecte de fapt ce rezultau din înscrisurile administrate în dosarul de fond cu privire la obligațiile legale și judecătorești existente în sarcina intimatei Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, constatând că faptă ilicită a intimatei pârâte constă în aceea de a nu fi soluționat dosarele ce se încadrează în prevederile art. 34 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, în ordinea înregistrării lor. Referitor la susținerea recurentului–reclamant care vizează prejudiciul produs prin fapta omisivă a pârâtei referitoare la încălcarea obligației de soluționare cu prioritate a dosarului de despăgubiri, Înalta Curte are în vedere că fapta imputată a fost încadrată de către instanța de apel în sfera ilicitului civil, aspect de altfel, necontestat în recurs. Or, în acest context, ceea ce este de stabilit în recursul de față este doar problema existenței unui prejudiciu, a producerii lui, pentru a se putea verifica dacă poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală în sarcina pârâtei, de vreme ce chestiunea legată de întinderea (evaluarea) acestuia constituie o chestiune de evaluare a probelor, care nu poate fi supusă cenzurii în recurs, oricum subsidiară clarificării celei dintâi. Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieții private, în sfera art. 8 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, dar și de valori apărate de Constituție și de legile interne, existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs persoanei lezate. Or, din această perspectivă, semnalând distincția dintre dovada existenței prejudiciului moral și întinderea acestuia din urmă, care nu poate fi stabilită matematic, ci îndeosebi pe considerente de echitate, instanța de apel a concluzionat că fapta ilicită nu este de natură să conducă, per se, la concluzia prejudicierii unuia dintre atributele esențiale ale persoanei, fiind necesar a se dovedi existența unui prejudiciu efectiv încercat de reclamant. Într-adevăr, pentru obligarea pârâtului la plata unor daune morale este necesar să se fi produs efectiv un prejudiciu moral ca urmare a încălcării unui drept subiectiv, însă simpla încălcare a unui drept subiectiv nu conduce de plano la concluzia producerii unui prejudiciu moral titularului dreptului subiectiv. Or, în cauză, fapta omisivă ilicită imputată, constând în nesoluționarea cu prioritate a dosarului administrativ, nu generează un efect a cărui consecință directă ar consta în lezarea unui drept personal nepatrimonial, reclamantul având sarcina de a arăta implicațiile morale, pe plan afectiv, ale faptei omisive imputate pârâtului. Înalta Curte apreciază că nu poate fi imputat instanței de apel că ar fi nesocotit jurisprudența CEDO, cu referire directă la hotărârea pronunțată în cauza Burdov contra Rusiei, întrucât situația premisă avută în vedere de instanța de contencios european nu este similară celei din prezenta cauză, instanța de apel reținând că dispozițiile legii interne și ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale nu dau dreptul în mod automat la despăgubiri, în lipsa dovezilor că persoana a suferit efectiv un prejudiciu moral cauzat de încălcarea dreptului subiectiv sau a unui interes. În consecință, constatând că motivele de recurs înscrise în art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. nu sunt incidente, decizia recurată fiind pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A.