ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1196/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 14.01.2022, reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, au solicitat anularea în tot a deciziei de validare parțială nr. 6502/23.12.2021 în dosarul nr. x/2020, invalidarea Hotărârii nr. 2825/31.08.2020 a Comisiei Mun. București în dosarul nr. x/2006, și, pe cale de consecință, constatarea calității autoarei D., de persoană îndreptățită la despăgubirile prevăzute de Legea nr. 290/2003 pentru bunurile abandonate în Basarabia: - teren arabil intravilan de 9 ha și 8.100 mp pe teritoriul satului Medveja Mare, com. Micșunești, jud. Hotin; - teren arabil, vie și livadă de 10 ha și 9.250 mp, toate situate în satul Botnărești-Noi, com. Țănțăreni, jud. Tighina, împreună cu teren categoria curți construcții de 1.180 mp și construcții edificate [conac (suprafață utilă de 120 mp) + casă 3 camere (suprafață utilă de 60 mp), anexe (grajduri pentru vaci (15 mp), pentru cai (15 mp), pentru porci (10 mp) și pentru găini (30 mp), hambar (50 mp) și porumbar (10 mp) și fântână] pe terenul de 1.180 mp din satul Botnărești-Noi, corn Țănțăreni, jud. Tighina; - 1/3 dintr-un lot de 10 ha situat în jud. Tighina, adică 33.333,3 mp atribuiți minorelor E. și Lidia conform sentinței de divorț nr. 30/22.03.1929 pronunțate între soții F. și D. (devenită după căsătorie D.); - recolta anului 1944 aferentă livezii de pruni în suprafață de 7 ha și 8.000 mp din terenul de mai sus de 10 ha și 9.250 mp situat în satul Botnărești-Noi, com. Țănțăreni, jud. Tighina; - recolta anului 1944 aferentă plantației de viță de vie amplasate pe 3 ha și 1250 mp din terenul de mai sus de 10 ha și 9.250 mp situat în satul Botnărești-Noi, com. Țănțăreni, jud. Tighina. În conformitate cu art. 453 C. proc. civ., a solicitat obligarea pârâtei la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. În drept, au fost invocate prevederile art. 5, art. 8 alin. (7) din Legea 290/2003, alin. (4) și (5) ale art. 2 din Norma metodologică pentru aplicarea legii nr. 290/2003, art. 4 și 8 din Legea nr. 164/2014.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 1132/05.07.2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis în parte contestația formulată de reclamanți; a modificat decizia nr. 6502/23.12.2021 a Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 9/1998; a constatat dreptul reclamanților la compensații bănești pentru următoarele bunuri: - suprafața de 10 ha 6.245 mp din localitatea Bontăreștii-Noi, comuna Țânțăreni, județ Tighina; teren arabil cu 2600 butuci de vie și 300 copaci fructiferi; suprafața de 9 ha 8.100 mp din localitatea Medveja Mare, jud. Hotin; recolta aferentă anului 1944 pentru 2600 butuci de vie și 300 copaci fructiferi aflate pe suprafața de teren de 10 ha 6245 mp; a respins ca neîntemeiată contestația pentru restul bunurilor.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 619 A din 27 aprilie 2023 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelurile formulate de apelanții-reclamanți C., B. și A. și de apelanta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, împotriva sentinței civile nr. 1132/05.07.2022 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2022; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că: a constatat dreptul reclamanților la compensații bănești pentru următoarele bunuri: terenul arabil în suprafața de 10 ha și 9.250 mp situat în satul Botnărești Noi, comuna Țânțăreni, jud. Tighina; terenul arabil în suprafața de 9 ha și 8.100 mp situat în satul Medveja Mare, comuna Micșunești, jud. Hotin; a menținut soluția respingerii în rest a contestației; a respins cererea apelanților-reclamanți privind acordarea cheltuielilor de judecată. Prin încheierea din 11.05.2023 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de apelanții-reclamanți C., B. și A. privind îndreptarea erorii materiale din dispozitivul deciziei civile nr. 619/27.04.2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în dosarul nr. x/2022.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 619 A din 27 aprilie 2023 și a încheierii din 11.05.2023 au declarat recurs reclamanții C., B. și A., invocând motivele de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. La pct. I din memoriul de recurs, invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții arată că decizia nr. 619 A din 27 aprilie 2023 și încheierea din 11.05.2023 au caracter definitiv potrivit dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 164/2014. Subsidiar acestui motiv și consecutiv respingerii acestuia, la pct. II din memoriul de recus, recurenții arată că hotărârea cuprinde motive contradictorii și a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Recurenții pretind că în ce privește întinderea obiectului cererii de despăgubire, respectiv limitele învestirii autorității competente să dispună acordarea de despăgubiri, instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, precum și art. 2 alin. (2) al H G. nr. 1120/2006 (Normele metodologice ale Legii nr. 290/2003). Din cuprinsul acestor dispoziții legale reise că petenții își pot dovedi proprietatea asupra bunurilor părăsite prin înscrisuri certificate de autorități sau prin declarația autentică a petentului însoțită de declarațiile altor doi martori. Or, dovada proprietății a fost realizată prin înscrisurile certificate de autorități. Dreptul petentului de a recurge și la declarația (proprie și a martorilor) nu poate să-1 priveze pe acesta de ceea ce rezultă din înscrisurile certificate de autorități. Acesta este un drept al petentului - de a recurge, în lipsa înscrisurilor din perioada refugiului, la declarația proprie și cele ale martorilor. Ar fi abuzivă interpretarea dispozițiilor de o manieră ce ar conduce la anihilarea dovezii de proprietate rezultând din înscrisurile certificate de autorități, întrucât nu a existat o declarație autentică (a petentului/martorilor) ori că declarația nu s-ar suprapune în totalitate înscrisurilor emanând de la autorități. Arată recurenții că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014 și a reținut că proprietatea asupra bunurilor părăsite în Basarabia a fost dovedită prin înscrisuri autentice, certificate de autoritățile competente. Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții invocă existența unor considerente contradictorii, arătând că instanța a reținut că declarațiile martorilor nu erau nici necesare, nici suficiente, însă a interpretat aceste declarații în sensul restrângerii obiectului cererii de despăgubire doar la cele două terenuri menționate în declarații. Pe de o parte, Curtea reține că declarațiile martorilor sunt permise numai în completarea situațiilor cuprinse în înscrisurile certificate iar, pe de altă parte, deși înscrisurile certificate sunt clare, instanța apreciază că declarațiile martorilor produc efecte, în sensul restrângerii obiectului cererii doar la bunurile menționate în declarațiile martorilor. Recurenții susțin că situația descrisă de înscrisurile certificate de autorități este interpretată restrictiv prin aceea că bunurile imobile (conac și anexe) și mobile (recoltă) menționate expres în înscrisurile certificate, sunt înlăturate, pentru că nu sunt menționate în declarațiile martorilor G. și H., fără însă ca declarațiile martorilor I. și J., în care sunt precizate toate bunurile pentru care se solicită despăgubiri, să fie analizate (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază). Nu există niciun temei legal pentru a exclude de la despăgubire bunurile cuprinse în înscrisurile certificate, dar nemenționate în declarațiile martorilor. Din formularea art. 5 alin. (1) reiese doar că cererea trebuie însoțită de acte doveditoare, certificate de autorități sau de declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, fără însă să putem afirma că inclusiv aceste declarații ar trebuie depuse în termenul legal de formulare a cererii de despăgubire. Chiar formularea art. 4 din Legea nr. 164/2014, trădează ideea unor momente diferite între depunerea cererii și depunerea declarațiilor, utilizând termenul completare. În al doilea rând, asupra neindividualizării unui bun sau altuia, în cererile formulate de autoarea E., aceasta insistă asupra faptului (întemeiat pe realitatea istorică) că dorește despăgubiri pentru întreaga avere abandonată în Basarabia. Pentru aceste motive, atât cererea inițială și, în special, Adresa nr. x/02.12.2004, conțin două precizări esențiale ale petentei, din acest punct de vedere: (i) "precizez că averea pentru care solicit despăgubiri precizată în declarația pe propria răspundere se completează cu actele anexate dosarului" și (ii) "această precizare pentru o expertiză a întregii averi." Adresa nr. x/02.12.2004 a fost depusă la Prefectura Mun. Brăila, după ce autoarea, în vârstă de 84 ani și fără pregătire juridică, depusese la 7297/12.11.2004, Declarația pe propria răspundere autentificată sub nr. x/12.11.2004. Cererea de despăgubire este inexactă din acest punct de vedere, însă această lipsă nu este de natură a oferi temei pentru nerecunoașterea dreptului la despăgubire pentru construcțiile aflate pe terenul de 10 ha și 9.250 mp ori pentru recoltele aferente celor două terenuri pentru care instanța a recunoscut dreptul la despăgubire. Cererea de acordare a compensațiilor bănești pentru bunurile abandonate în Basarabia, înregistrată sub nr. x/17.09.2003, a fost formulată pentru toate bunurile rămase în acea provincie. În considerentele hotărârii recurate sunt precizate doar înscrisurile în care autoarea/martorii s-ar fi referit doar la cele 2 terenuri, fără însă să precizeze solicitările exprese ale autoarei (Adresa nr. x/02.12.2004) ca despăgubirile să fie aferente întregii averi abandonate în Basarabia (așa cum aceasta reiese din depunerea înscrisurilor certificate de autorități) și nici asupra declarației martorilor depuse la termenul din 13.03.2023. Chiar dacă nu ar fi dovedit cu înscrisuri emise de autorități (Anexa nr. 2 a cererii introductive), dovada recoltelor se face cu înscrisurile depuse (din care reiese că autoarea deținea terenul respectiv); legea nu cere dovada expresă a acestor recolte -dificil de realizat chiar și în condiții de pace-, în sensul prezentării altor înscrisuri decât cele care dovedesc proprietatea asupra terenului pe care se află. Interpretarea art. 5 alin. (2) al Legii nr. 164/2014 permite petenților să fie despăgubiți fără să dovedească recolta (ca în cazul bunurilor imobile), fiind suficientă o simplă cerere. Solicitarea despăgubirilor pentru recolte a fost formulată în termenul legal, întrucât fuseseră depuse contractul de vânzare cumpărare din 1928 și promisiunea de vânzare (Anexa nr. 2 a cererii de chemare în judecată), înscrisuri din care reiese existența acestor plantații. La pct. III din memoriul de recurs, recurenții invocă motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu privire la soluția instanței referitoare la cota de 1/3 din lotul de 10 ha atribuit conform Sentinței de divorț nr. 30/22.03.1929, minorelor E. și K.. Recurenții învederează că cererea depusă de petenta E. sub nr. x/2003 și cererea depusă de petenta K. sub nr. x/6.11.2003 au vizat despăgubiri pentru toate bunurile rămase în Basarabia - atât bunuri proprii, cât și ale mamei petentelor (terenuri, construcții, recolte)- și au făcut obiectul aceluiași dosar. Cererea K. nu a fost soluționată sau a fost soluționată, implicit, prin Decizia nr. 6502/2021. Deciziile de validare nr. 6502/2021 și nr. 6503/2021, deși menționează doar bunurile D. și ale E. se referă totuși și la bunurile K., adică cota de 1/3 (sau mai exact 1/6) din lotul de 10 ha atribuit fiicelor minore în urma divorțului D.. Recurenții fac trimitere la conținutul Fișei de lucru a dosarului nr. x/2020 și critică motivarea deciziei de validare nr. 6502/2021 -eliptică, lapidară și incompletă din punctul de vedere al bunurilor la care se referă sau a autorilor deposedați- care conține și modul în care ANRP a soluționat și cererea de despăgubire a K.. Instanța de apel a aplicat eronat normele de drept material considerând că petentele trebuie să declare expres bunurile a căror despăgubire o solicită, apreciind totodată că această declarație ar trebui realizată în termenul de depunere a cererii, sub sancțiunea decăderii. Susțin recurenții că atunci când s-a pronunțat asupra admiterii apelului ANRP asupra cotei de 1/6 aparținând K., respectiv a respingerii apelului reclamanților privind cota de 1/6 a E., instanța de apel a încălcat art. 5 alin. (1) al Legii nr. 290/2003, alin. (1) al art. 3, art. 4 al Legii nr. 164/2014, în sensul ignorării cererii formulate de petentele E. și K.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 13 martie 2024, formulată în termen legal, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Intimata arată că hotărârea instanței de apel este susceptibilă de recurs, iar din cuprinsul prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 și art. 2 alin. (1) și alin. (2) din H.G. nr. 1120/2006 -pretins a fi încălcate de către instanța de apel- reiese că legiuitorul a instituit obligativitatea depunerii acestor declarații pe proprie răspundere a solicitanților tocmai pentru a evita eventuale neclarități din cuprinsul cererilor și pentru a determina cât mai exact obiectul acestora, respectiv limitele învestirii autorităților competente. În susținerea caracterului nefondat al recursului, intimata face trimitere la declarația pe propria răspundere autentificată prin încheierea nr. 4935 din 12.11.2004, declarațiile martorilor G. și H., petiția înregistrată la Comisia Municipiului București sub nr. x din 21.02.2013. Deși în actul de vânzare-cumpărare din data de 6.04.1928 este menționat că pe suprafața de 10 ha 6.245 mp cumpărată de autoare se găsește și un conac, alte construcții și dependințe, se poate constata că acordarea de compensații pentru acestea nu a fost solicitată. Conacul și construcțiile dobândite prin contractul de vânzare cumpărare încheiat la 6.04.1928, livada de pruni în suprafață de 7,8 ha și vița de vie amplasată pe 3,1250 ha din terenul de 10 ha și 9.250 mp au fost indicate în cuprinsul cererii formulate în anul 2019 (de urgentare a soluționării cererii inițiale), după expirarea termenului legal (1.05.2007). Referitor la cererea de acordare de despăgubiri pentru cota de 1/3 dintr-un lot de 10 ha situat în jud. Tighina, conform Sentinței de divorț nr. 30 din 22.03.1929 pronunțate între soții F. și D., poate viza doar cota de 1/3 a autoarei D., nu și cota de 1/3 atribuită minorelor E. și Lidia. Cererea de acordare de despăgubiri pentru bunurile ce au aparținut autoarei E. a fost soluționată prin Hotărârea nr. 2826/31.08.2020, validată prin Decizia nr. 6503/23.12.2021, acte administrative care nu au fost contestate și nici anulate de instanța de judecată. Prin răspunsul la întâmpinare depus la data de 26 martie 2024, recurenții au învederat că nu mai susțin motivul de recurs privind caracterul definitiv al hotărârii recurate, recursul având ca obiect doar punctele II și III ale recursului motivat. Solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat arătând că instanța de apel a citat și interpretat prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, precum și art. 2 alin. (2) al II.G. nr. 1120/2006 (Normele metodologice ale Legii nr. 290/2003), sens în care, în esență, reiterează apărările din memoriul de recurs. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate -astfel cum au fost restrânse prin răspunsul la întâmpinare depus de recurenți- și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții, pe de o parte, invocă existența unor considerente contradictorii iar, pe de altă parte, reclamă lipsa considerentelor pe care se întemeiază hotărârea instanței de apel. Din dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menționat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Din economia textului citat reiese că obligația instanței de a motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele deciziei a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestor condiții atrăgând casarea hotărârii. Invocând ipoteza existenței unor considerente contradictorii, recurenții pretind că instanța de apel, pe de o parte, a reținut că reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor părăsite în Basarabia prin înscrisuri certificate de autoritățile competente iar, pe de altă parte, în analiza efectuată, a restrâns obiectul cererii de despăgubire doar la terenurile menționate în declarațiile martorilor, deși acestea nu erau necesare sau suficiente. Raportându-se la chestiunile de care se prevalează recurenții pentru a susține motivarea necorespunzătoare, precum și la aspectele care se regăsesc în considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reține că, prin invocarea caracterului contradictoriu al motivării deciziei atacate, practic, recurenții contestă raționamentul juridic al instanței de apel. Motivarea contradictorie presupune ca hotărârea să cuprindă în considerentele sale constatări de fapt sau de drept distincte și antagonice care fac imposibilă aplicarea textelor de lege reținute și, pe cale de consecință, exercitarea de către instanța de recurs a controlului în ceea ce privește aplicarea legii. Examinarea deciziei recurate conduce la concluzia că nu există vreo contradictorialitate între considerentele instanței de apel. Anume, prealabil verificării dovezilor privind dreptul de proprietate, instanța de judecata avea a analiza limitele învestirii Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, prin cercetarea întinderii obiectului cererii de despăgubire înregistrate de autoarea reclamanților, în termen legal. Examinând cererile formulate în cadrul dosarului administrativ (cererea depusă la 17.09.2003, declarația autentificată sub nr. x/12.11.2004, cererea înregistrată sub nr. x/6.11.2003, petiția înregistrată sub nr. x/21.02.2023, cererea înregistrată sub nr. x/8.03.2019) și apărările ambelor părți - reclamanții susținând că cererea a vizat "toate bunurile" autoarei D. rămase în Basarabia, iar pârâta a înțeles restrictiv obiectul solicitării de despăgubire, ce viza doar anumite bunuri-, instanța de apel a statuat asupra caracterului fondat al susținerilor Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. Astfel, instanța de apel a analizat cererile formulate de autoarea reclamanților, E. și contractele de vânzare-cumpărare încheiate în anul 1928 și în anul 1935, însă a concluzionat - opus susținerilor reclamanților- în sensul că "nu s-a solicitat, în condițiile și termenul prevăzute de Legea 290/2003, acordarea de despăgubiri pentru conac, construcții, dependințe și anexe, după cum nu s-a solicitat nici pentru recoltele anului 1944, aferente livezii de pruni și plantației de viță de vie". Aceasta întrucât "obiectul cererii nu poate fi extins, chiar dacă din dovezile depuse de solicitant ar rezulta deținerea mai multor bunuri decât cele indicate în cerere". Prin urmare, curtea de apel nu s-a raportat la dovada dreptului de proprietate cu privire la respectivele bunuri, ci a stabilit ce anume a făcut obiectul solicitării formulate de autoarea recurenților, în temeiul Legii nr. 290/2003, prin evaluarea dată cererilor formulate în dosarul administrativ. Rezultă că instanța de apel a determinat obiectul cererii de despăgubire analizând conținutul acesteia (extinderea solicitării realizându-se, nepermis, prin cererea de urgentare a soluționării dosarului înregistrată sub nr. x/8.03.2019, formulată de moștenitorul petentei E., respectiv L.) și nu, în mod necesar, prin raportare la declarațiile martorilor, astfel cum, nejustificat, pretind recurenții. Pe de altă parte, recurenții-reclamanți susțin că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază întrucât instanța de apel nu ar fi valorificat declarațiile martorilor I. și J. sau solicitările autoarei recurenților din Adresa nr. x/2.12.2004, precum și declarația martorilor depusă la termenul din 13.03.2023. Înalta Curte reține că aspectele ce țin de analiza și interpretarea probatoriului reprezintă chestiuni de netemeinicie și nu de nelegalitate, astfel că aprecierea instanței de apel asupra probelor (evaluate fiecare în parte și toate în ansamblul lor, inclusiv declarațiile martorilor) nu poate fi supusă cenzurii instanței de control judiciar, raportat la art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit căruia recursul urmărește să supună instanței de control judiciar verificarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. În acest sens, pot fi examinate doar eventuale vicii de nemotivare, or instanța de apel a detaliat considerentele privind coordonatele cererii de despăgubire - prin raportare la conținutul cererilor ce se coroborează cu declarațiile a doi martori- și a reținut caracterul neclar al precizării ce se referă la "întreaga avere", precum și faptul că bunurile pentru care se solicită, în concret, despăgubiri sunt cele indicate în declarația autentificată sub nr. x/12.11.2004. Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, există motivele de fapt și de drept, instanța de apel înfățișând, într-o manieră clară și coerentă, argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de apel. Ca atare, sunt lipsite de temei criticile formulate cu referire la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de apel a încălcat normele de drept material prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, art. 3 alin. (1), art. 4 din Legea nr. 164/2014, art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 1120/2006. Sunt nejustificate criticile recurenților prin care au susținut că, în aplicarea acestor prevederi legale, instanța de apel a determinat eronat limitele învestirii autorității competente să dispună acordarea de despăgubiri. Deși admit că "cererea de despăgubire este inexactă", recurenții pretind că "această lipsă nu este de natură a oferi temei pentru nerecunoașterea dreptului la despăgubiri pentru construcțiile aflate pe terenul de 10 ha și 9.250 mp ori pentru recoltele aferente celor două terenuri pentru care instanța a recunoscut dreptul la despăgubire." În justificarea raționamentului, recurenții-reclamanți susțin că au dovedit cu înscrisuri dreptul de proprietate cu privire la "toate bunurile" autoarei acestora, rămase în Basarabia, iar normele de drept material pretins a fi încălcate de instanța de apel reglementează dreptul părții de a completa probatoriul (înscrisuri certificate de autorități) cu declarația pe propria răspundere și declarațiile martorilor, fără ca acestea din urmă să fie de natură a limita întinderea dreptului de proprietate și, implicit, obiectul cererii de despăgubire. Această argumentare a recurenților-reclamanți este una eronată, care ignoră dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 și art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 1120/2006, precum și regulile interpretării sistematice, ceea ce presupune lămurirea sensului unei norme juridice prin coroborarea acesteia cu alte dispozitii normative apartinând aceleiași instituții juridice sau ramuri de drept. Prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 nu impun întrunirea anumitor condiții de formă în formularea cererii proprii pentru acordarea de despăgubiri, însă dispozițiile art. 2 alin. (2) din Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 reglementează în sarcina beneficiarilor legii speciale, obligația - iar nu dreptul, astfel cum nejustificat pretind recurenții- de a depune declarația pe propria răspundere cu privire la bunurile ale căror compensare și despăgubire le solicită. Că este așa reiese expressis verbis din conținutul textului analizat, care prevede că "beneficiarii prevederilor Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, au obligația să declare pe propria răspundere atât bunurile ale căror compensare și despăgubire le solicită, cât și dacă au beneficiat sau nu de despăgubiri ori de compensații parțiale, în bani sau în natură." Rațiunea pentru care legiuitorul a instituit obligativitatea -iar nu posibilitatea- indicării în mod expres a bunurilor a fost, astfel cum corect a reținut instanța de apel, aceea a eliminării oricăror ambiguități care ar putea apărea în conținutul cererilor, garantând astfel o mai bună înțelegere și interpretare a acestora. Măsura este menită să asigure respectarea dreptului de dispoziție al părții care formulează cererea de despăgubire prin stabilirea obiectului și părților dosarului administrativ și, corelativ, a obligației autorităților competente de a analiza dreptul la compensații bănești în limitele cadrului stabilit. În egală măsură, o asemenea cerere completată cu declarațiaa pe propria răspundere, pe lângă beneficiul pe care îl deschide (concretizând, în măsura în care este formulată în termen și însoțită de înscrisuri doveditoare, vocația la despăgubiri) poate avea și consecințe pe planul răspunderii juridice personale, în ipoteza în care datele oferite sunt incorecte. Or, din împrejurarea că cererile sunt însoțite de acte doveditoare certificate de autorități nu rezultă, cum susțin recurenții, că pentru a stabili limitele învestirii Comisiei Muncipiului București este suficientă depunerea înscrisurilor privind dreptul de proprietate, de vreme ce dispozițiile art. 2 alin. (2) din Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 menționează expres că petentul are obligația de a declara pe propria răspundere bunurile pe care le solicită. Rezultă, potrivit celor arătate anterior, pe de o parte că determinarea întinderii obiectului cererii de despăgubire reprezintă o chestiune prioritară și distinctă de cea a dovedirii proprietății iar, pe de altă parte, că declarația autentificată sub nr. x/12.11.2004 a fost necesară inclusiv pentru a identifica bunurile solicitate de autoarea recurenților și nu pentru a completa probatoriul în sensul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003. Chiar dacă s-ar fi făcut dovada proprietății bunurilor deținute de autoarea recurenților, prin depunerea de înscrisuri, care pot fi completate cu declarații de martori, conform dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, această împrejurare ar fi fost lipsită de efecte juridice din moment ce conacul, construcțiile, dependințele, anexele, recoltele anului 1944 aferente livezii de pruni și plantației de viță de vie nu au făcut obiectul cererile depuse de autoarea părților, în termenul legal, ci au fost indicate în cuprinsul cererii înregistrate sub nr. x/8.03.2019, formulată după împlinirea termenului reglementat de legea specială. Cu privire la cota de 1/3 din lotul de 10 ha situat în jud. Tighina, atribuită E. și K. (respectiv 1/6, fiecare), recurenții învederează aceleași argumente privind obiectul cererii nr. x/2003 și cererii nr. x/2003 ce ar fi privit "toate bunurile" rămase în Basarabia. Criticile privind obiectul cererii nr. x/2003 formulate de autoarea recurenților, E., în calitate de moștenitoare a mamei sale, D., au primit dezlegare în cuprinsul prezentei hotărâri, având caracter nefondat. Referitor la cota de 1/6 din suprafața de 10 ha situată în jud. Tighina, atribuită lui E. prin Sentința de divorț nr. 30/22.03.1929, Înalta Curte reține că recurenții-reclamanți au învestit instanțele de judecată cu cererea de lămurire a sentinței nr. 1132/5.07.2022, ce a fost respinsă definitiv în dosar nr. x/2022. În litigiul pendinte, instanța de apel a reținut că respectivul bun (1/6 din lotul de 10 ha situat în jud. Tighina) a făcut obiectul cererii de acordare a compensațiilor bănești pentru bunurile ce au aparținut, în nume propriu, autoarei E., ce a fost soluționată prin Hotărârea nr. 2826/2020, validată prin Decizia nr. 6503/2021 a ANRP, ce nu face obiectul prezentei cauze. Prin memoriul de recurs, părțile nu formulează critici concrete de nelegalitate privind considerentele hotărârii atacate, susceptibile de analiză în calea de atac a recursului. Recurenții expun situația de fapt într-o manieră proprie (pag. 6, ultimul alineat), în contextul în care decizia nr. 6502/2021 și Hotărârea nr. 2825/31.08.2020 - ce fac obiectul cauzei- vizează solicitarea de acordare a compensațiilor pentru bunurile ce au aparținut autoarei D. și nu bunurile proprii ale autoarei E.. A motiva recursul înseamnă atât indicarea motivului de recurs, prin identificarea unuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cât mai ales, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor argumente punctuale privind dezlegările date de către instanța de apel cu privire la limitele obiectului prezentei cauze, ce nu vizează și Decizia nr. 6503/2021. Este fără dubiu că această din urmă cerință nu poate fi considerată ca fiind îndeplinită, din moment ce recurenții au omis să indice în ce a constat o eventuală greșeală de judecată săvârșită de instanța de apel în legătură cu aplicarea normelor de drept în prezenta pricină. Relativ la cota de 1/6 din suprafața de 10 ha situată în jud. Tighina ce i-a revenit K., în nume propriu, instanța de apel a reținut că nu face obiectul cererii nr. x/2003, întrucât această solicitare a vizat exclusiv bunurile ce au aparținut mamei sale, D. iar nu și bunurile proprii ale solicitantei. Recurenții afirmă contradictoriu fie că prin decizia de validare intimata "nu s-a pronunțat asupra cererii de despăgubire formulată de K." fie că "decizia de validare nr. 6502/2021 conține practic și modul în care ANRP a soluționat și cererea de despăgubire a K.". Totodată, recurenții invocă vicii de motivare a deciziei nr. 6502/2021 sub aspectul bunurilor la care se referă ori al autorului deposedat, care ar rezulta din conținutul Fișei de lucru a dosarului nr. x/2020 Or, așa cum s-a arătat, instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua, în acest scop, probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care a fost constatată deja. Cum, în raport de scopul recursului, instituit de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în această etapă procesuală se realizează controlul judiciar de către instanța superioară celei care a pronunțat decizia în apel, instanță care nu rejudecă fondul pricinii, ci verifică, în condițiile legii, conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte constată că, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel, astfel cum au fost menționate în decizia atacată, și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, reiterând pe cele deduse judecății în calea devolutivă de prim control judiciar, recurenții-reclamanți au nesocotit existența judecății anterioare și natura căii extraordinare de atac a recursului. În consecință, se va aprecia că în cauză a avut loc o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente. În considerarea celor anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții C., B. și A. împotriva deciziei nr. 619 A din 27 aprilie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.