ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 178/2024

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la 15 noiembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (A.N.R.P.), anularea deciziei nr. 6441/12.10.2021; obligarea pârâtei la acordarea de compensații bănești pentru toate bunurile imobile aflate în proprietatea reclamantei, care au fost reținute/abandonate în Ucraina ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, respectiv: casă de locuit, compusă din 11 camere, cu toate anexele gospodărești; magazie pentru depozitarea cerealelor, în suprafață de 15x12 mp; 4 încăperi pentru cai, vaci, oi, porci, construite din piatră și acoperite cu țiglă; tractor "Lantz"; vânturătoare; semănătoare; cultivatoare; instrumente de vinificare; beci mare și fântână de piatră cu o adâncime de 30 m; teren de 20.000 mp, împrejmuit de un gard de piatră; livadă de pomi fructiferi în suprafață de 400 mp; 2 ha de vie în Enichioi și 100 ha teren arabil, rezultând o suprafață de 102 ha, compusă din 22 ha teren arabil în comuna Enichioi, 2 ha de pășune pe teritoriul comuna Enichioi, 2 ha de vie pe malul lacului Chitai, situat tot pe teritoriul comunei Enichioi, 3,5 ha pământ arabil pe teritoriul satului Pocrovca Nouă, aparținând de comuna Enichioi, 33,5 ha teren arabil pe teritoriul satului Pocrovca Nouă, aparținând de comuna Enichioi, 16 ha pământ arabil în comuna Enichioi, 18 ha pământ arabil pe teritoriul satului Fântâna Zânelor, 3 ha pământ arabil pe teritoriul satului Pocrovca Nouă, comuna Enichioi. În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, art. 2 alin. (4) teza a II-a din H.G. nr. 1120/2006, art. 71 și art. 161 din Legea nr. 105/1992, art. 8 din Legea nr. 164/2014 și art. 2639 alin. (1) C. civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 913 din 3 iunie 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, astfel cum a fost formulată. A anulat în parte decizia de validare nr. 6441/12.10.2021 emisă de pârâtă. A obligat-o pe pârâtă să emită decizie de invalidare în parte a hotărârii nr. 2717/28.05.2020 emise de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, în ceea ce privește soluția de respingere în tot a cererii nr. x/25.09.2003, și să propună acordarea de compensații bănești pentru toate bunurile imobile aflate în proprietatea reclamantei care au fost reținute/abandonate în Ucraina ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de pace între România și puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 și menționate în cererea de chemare în judecată, respectiv în cererea nr. x/25.09.2003, cu excepția recoltelor neculese, evaluarea urmând a fi făcută conform legii.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 520A din 24 martie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței nr. 913 din 3 iunie 2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.. A schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să emită decizie de invalidare în parte a hotărârii nr. 2717/28.05.2020 emise de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, în ceea ce privește soluția de respingere în tot a cererii nr. x/25.09.2003, și să propună acordarea de compensații bănești pentru bunurile imobile aflate în proprietatea reclamantei care au fost reținute/abandonate în Ucraina ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de pace între România și puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, menționate în cererea de chemare în judecată, respectiv în cererea nr. x/25.09.2003, în limita suprafeței de 50 ha teren arabil, potrivit Anexei nr. 1 la Legea nr. 164/2014, cu excepția recoltelor neculese, evaluarea urmând a fi făcută conform legii. A menținut în rest sentința civilă apelată.

Recursul Împotriva deciziei civile nr. 520A din 24 martie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs reclamanta A. și pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. 4.1 Recursul reclamantei A. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că, prin cererea de apel, pârâta a criticat raționamentul juridic al primei instanțe doar în ceea ce privește dovada continuității dreptului de proprietate și întinderea dreptului, respectiv suprafețele pentru care pot fi obținute despăgubiri. În aceste condiții, având în vedere că celelalte chestiuni litigioase nu au făcut obiectul criticilor formulate de pârâtă, astfel că au intrat în puterea lucrului judecat, instanța de apel nu este învestită să exercite controlul ierarhic și asupra acestora. A mai arătat recurenta-reclamantă că instanța de apel a reținut, dintre apărările sale, doar pe cele referitoare la respingerea, ca nefondată, a căii de atac formulate de pârâtă și de menținere a sentinței tribunalului pentru argumente similare, în esență, cu cele expuse prin cererea de chemare în judecată. Însă, curtea nu a avut în vedere și nu a motivat aspectul invocat la fond, precum și prin întâmpinarea formulată în apel și prin concluziile expuse verbal și în scris, cu privire la aplicarea art. 7 din Legea nr. 164/2014. Astfel, în motivarea deciziei recurate instanța de apel a constatat, în ceea ce privește dovada dreptului de proprietate și a continuității acestuia, în raport de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 164/2014, că pot fi făcute prin înscrisuri care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, ce pot fi completate cu declarații de martori, autentificate. Prin urmare, față de înscrisurile probatorii aflate la dosarul administrativ, contrar susținerilor pârâtei și în acord cu sentința primei instanțe, curtea a apreciat, potrivit dispozițiilor legale menționate, că reclamanta a făcut dovada continuității dreptului de proprietate. Instanța de apel a găsit însă fondată critica pârâtei referitoare la întinderea dreptului pentru care pot fi acordate despăgubiri și, aplicând dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, anexa 1, a dispus obligarea pârâtei să emită decizie de invalidare în parte a hotărârii nr. 2717/28.05.2020 emise de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, în ceea ce privește soluția de respingere în tot a cererii nr. x/25.09.2003, precum și să propună acordarea de compensații bănești pentru bunurile imobile aflate în proprietatea reclamantei care au fost reținute/abandonate în Ucraina ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, menționate în cererea de chemare în judecată, în limita suprafeței de 50 ha teren arabil, cu excepția recoltelor neculese, evaluarea urmând a fi făcută conform legii. Prin art. 7 din Legea nr. 164/2014, legiuitorul a stabilit obligația pârâtei de a acorda despăgubiri pentru toate bunurile pentru care se constată existența dreptului de proprietate, iar nu în limita de 50 ha. Art. 7 alin. (4) din lege nu distinge dacă este necesar a se stabili prin hotărâre anumite bunuri (în limita a 50 ha) și, ulterior, să se acorde despăgubiri pentru restul bunurilor, fiind nelegal a impune beneficiarului să formuleze două acțiuni pentru a i se acorda despăgubiri în totalitate. Or, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra aspectelor referitoare la aplicarea prevederilor art. 7 alin. (4) prin raportare la alin. (6) din Legea nr. 164/2014. Deși prin art. 11 pct. 2 din Legea nr. 188/2023 au fost abrogate prevederile art. 5 și 7 din Legea nr. 164/2014, norma referitoare la acordarea despăgubirilor pentru întreaga suprafață pentru care s-a constatat existența dreptului la despăgubiri a fost menținută prin art. 5 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 188/2023, în teza a doua stipulându-se că, în situația în care constată că prin hotărâre nu au fost propuse despăgubiri pentru toate bunurile pentru care se face dovada dreptului la despăgubiri, Comisia Specială stabilește și valoarea acestora. Astfel, recurenta a afirmat că este necesară pronunțarea unei soluții de admitere a recursului, de casare în parte a hotărârii instanței de apel și, prin aplicarea dispozițiilor art. 7 alin. (4) și alin. (6) din Legea nr. 164/2014, să se dispună acordarea despăgubirilor în sensul celor stabilite de instanța de fond. Dacă se va aprecia că hotărârea de apel este legală, recurenta-reclamantă a solicitat ca instanța de recurs să analizeze prevederile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 164/2014 și, eventual, să constate că dreptul său de a cere diferența de drepturi se acordă numai după ce s-a emis hotărârea, astfel cum a dispus instanța de apel. Concluzionând, recurenta-reclamantă a apreciat necesar a se reține incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prin raportare la art. 22 alin. (6) și (2) din același act normativ, față de obligația instanței de a analiza toate susținerile părților și de a se pronunța asupra acestora. De asemenea, a arătat că, potrivit art. 7 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea de a asigura respectarea dispozițiilor legii privind realizarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părților din proces, iar, prin neaplicarea acestor prevederi, instanța de apel a eludat prescripțiile legii privind realizarea drepturilor sale. Recurenta-reclamantă a solicitat și aplicarea cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arătând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre care nu cuprinde considerente referitoare la aplicarea art. 7 din Legea nr. 164/2014. Totodată, a susținut că este operabil motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât prin art. 7 din Legea nr. 164/2014 se stabilește acordarea despăgubirilor pentru toate bunurile imobiliare pentru care s-a dovedit aceste drept. A invocat, de asemenea, incidența art. 488 alin. (2) C. proc. civ. 4.2 Recursul pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a învederat că, deși instanța de apel a constatat în mod corect că nu se pot acorda despăgubiri pentru terenul agricol decât în limita a 50 ha, nu a observat că, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 164/2014 coroborat cu anexa 1 din lege, și suprafața de teren se limitează în funcție de tipul localității (450 mp în cazul localităților urbane și 1.000 mp în situația celor rurale). În speță, având în vedere că bunurile pentru care se solicită despăgubiri se află în satul Novoselovca (fosta comună Enichioi), din cei 20.000 mp curți construcții dobândiți de reclamantă prin actul de tranzacție nr. 43/1938 se pot calcula despăgubiri în categoria "teren intravilan zone rurale" doar pentru 1.000 mp. De altfel, în înscrisurile depuse în dovedirea dreptului reclamantei nu se indică suprafața terenului aferent construcțiilor, în documentul intitulat "Act de tranzacție", referitor la imobilul din comuna Enichioi, jud. Ismail, consemnându-se că este vorba despre o casă cu toate dependințele și locul pe care aceasta se află construită. Or, prin cererea sa, reclamanta a arătat că suprafața terenului curți-construcții este de 2.000 mp, conform declarațiilor martorilor (cetățeni ai satului Novoselovca), însă nu a depus înscrisuri doveditoare certificate de autorități, nefiind îndeplinite astfel condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 164/2014. Având în vedere că în documentele prezentate nu este specificată suprafața terenului aferent casei, recurenta-pârâtă a apreciat că despăgubirile trebuie calculate doar pentru suprafața construită a acesteia și a dependințelor. Pentru aceste motive, a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., desființarea în parte a hotărârii atacate, în sensul limitării întinderii despăgubirilor pentru terenul intravilan aferent construcțiilor.

Apărările formulate în cauză La 8 august 2023, recurenta-reclamantă a depus întâmpinare la recursul pârâtei, prin care a solicitat, în principal, respingerea acestuia, ca inadmisibil, pentru invocarea unor motive care nu au făcut obiectul controlului judiciar al instanței de apel; în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Prin întâmpinarea depusă la 16 august 2023, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea recursului reclamantei, ca nefondat. La 15 septembrie 2023, recurenta-reclamantă A. a depus răspuns la întâmpinarea recurentei-pârâte, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de această parte. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: 4.1 În speță, prin cererea înregistrată la 15 noiembrie 2021, reclamanta a solicitat anularea deciziei nr. 6441 din 12 octombrie 2021 emise de pârâtă și obligarea acesteia la acordarea de compensații bănești pentru toate bunurile imobile aflate în proprietatea sa, care au fost reținute/abandonate în Ucraina ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, și anume: casă de locuit, compusă din 11 camere, cu toate anexele gospodărești, magazie pentru depozitarea cerealelor, în suprafață de 15x12 mp, 4 încăperi pentru cai, vaci, oi, porci, construite din piatră și acoperite cu țiglă, tractor "Lantz", vânturătoare, semănătoare, cultivatoare, instrumente de vinificare, beci mare și fântână de piatră, gospodărie situată pe un teren de 20.000 mp, împrejmuit de un gard de piatră, o livadă de pomi fructiferi în suprafață de 400 mp, 2 ha de vie în Enichioi și 100 ha teren arabil, rezultând o suprafață de 102 ha, compusă din: 22 ha teren arabil în comuna Enichioi, 2 ha de pășune pe teritoriul comuna Enichioi, 2 ha de vie pe malul lacului Chitai, situat tot pe teritoriul comunei Enichioi, 3,5 ha pământ arabil pe teritoriul satului Pocrovca Nouă, aparținând de comuna Enichioi, 33,5 ha teren arabil pe teritoriul satului Pocrovca Nouă, aparținând de comuna Enichioi, 16 ha pământ arabil în comuna Enichioi, 18 ha pământ arabil pe teritoriul satului Fântâna Zânelor, 3 ha pământ arabil pe teritoriul satului Pocrovca Nouă, aparținând de comuna Enichioi. Prin întâmpinare, pârâta a susținut că, deși reclamanta a dobândit prin actul de tranzacție încheiat în anul 1938 suprafața de 102 ha teren agricol și 20.000 mp curți construcții, nu se pot acorda despăgubiri decât pentru 50 ha, din care 1.000 mp intravilan. Totodată, pârâta a invocat incidența în cauză a dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, în sensul obligativității verificării dovezilor privind calitatea de moștenitor a solicitantului față de autorul bunurilor, calitatea de refugiat/deportat a autorului, respectiv, că autorul a deținut în proprietate bunurile pentru care se solicită despăgubiri la momentul refugiului/deportării. Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis cererea reclamantei, a anulat în parte decizia de validare nr. 6441/12.10.2021, a obligat pârâta să emită decizie de invalidare în parte a hotărârii nr. 2717/28.05.2020 emise de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, în ceea ce privește soluția de respingere în tot a cererii nr. x/25.09.2003, și să propună acordarea de compensații bănești pentru toate bunurile imobile aflate în proprietatea reclamantei care au fost reținute/abandonate în Ucraina ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de pace între România și puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, și menționate în cererea de chemare în judecată, respectiv în cererea nr. x/25.09.2003, cu excepția recoltelor neculese, evaluarea urmând a fi făcută conform legii. În considerentele hotărârii, instanța de fond a reținut că, la data de 25.09.2003, reclamanta a formulat cererea înregistrată sub nr. x la Prefectura Municipiului București, prin care a solicitat acordarea de despăgubiri pentru bunurile proprii rămase pe teritoriul Ucrainei, jud. Ismail, respectiv pentru 102 ha teren, din care 38 ha pe raza comunei Enichioi, 40 ha pe raza comunei Procovca Nouă, 18 ha pe raza comunei Fântâna Zânelor, 4 ha vie și 2 ha izlaz pe raza comunei Enichioi, pentru 2 imobile și pentru recoltele neculese. Prin hotărârea nr. 2717/28.05.2020, emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, s-a respins cererea reclamantei, pentru lipsa dovezii dreptului de proprietate asupra tuturor bunurilor pentru care se solicită despăgubiri, respectiv pentru recoltele neculese de grâu, porumb și floarea soarelui, lipsa documentelor eliberate de autoritățile abilitate care să probeze continuitatea dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care s-au depus înscrisuri doveditoare, respectiv a faptului că acestea se aflau în proprietatea reclamantei la momentul închiderii definitive a granițelor României cu U.R.S.S. (1944). Ulterior, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a emis decizia nr. 6441 din 12.10.2021, prin care a fost validată hotărârea nr. 2717/28.05.2020 și s-a stabilit neacordarea de compensații bănești. Tribunalul a constatat însă că reclamanta a făcut dovada atât a dreptului de proprietate, cât și a continuității acestuia, contrar celor stabilite prin hotărârile menționate, cu excepția recoltelor neculese. Astfel, a reținut depunerea la dosar a actului de tranzacție din 07.12.1938, legalizat de Tribunalul județului Ismail prin procesul-verbal nr. x din 07.12.1938, din care reiese calitatea reclamantei de unică moștenitoare legală a tatălui său B. asupra tuturor bunurilor imobile descrise, precum și faptul că adeverința nr. x din 06.03.2008 eliberată de Consiliul Sătesc Novoselovca (Enichioi) Raionul Chilia, Regiunea Odessa, tradusă și legalizată prin încheierea de legalizare nr. 5282 din 09.04.2008, care precizează că "bunurile nu au fost înstrăinate (vândute, donate, sechestrate) până în august 1944", cumulată cu declarațiile martorilor C., D. și E., care au descris bunurile, demonstrează continuitatea dreptului de proprietate al reclamantei, conform art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003. Instanța de fond a concluzionat în sensul că reclamanta a făcut dovada atât a calității de proprietar, a continuității dreptului de proprietate, cât și a faptului că bunurile sale imobile au rămas pe teritoriu străin, beneficiind de prevederile Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, mai puțin cu privire la recoltele neculese. Prin cererea de apel formulată, pârâta a criticat sentința apelată cu referire la dovada continuității dreptului de proprietate și la întinderea acestuia, inclusiv cu referire la suprafețele pentru care pot fi obținute despăgubiri, invocând dispozițiile din Legea nr. 164/2014. Prin întâmpinare, reclamanta a arătat că susținerea pârâtei, în ce privește aplicarea art. 5 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, pentru acordarea de despăgubiri doar în limita a 50 ha teren agricol și 1.000 mp teren intravilan, nu poate fi primită, în condițiile în care Legea nr. 290/2003 nu limitează cuantumul despăgubirilor pentru bunurile abandonate, iar art. 7 alin. (4) din Legea nr. 164/2014 prevede că "În cazul în care se constată că persoana îndreptățită are dreptul la despăgubiri și pentru alte bunuri decât cele pentru care s-a stabilit valoarea prin hotărârea comisiei județene, respectiv a municipiului București, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin decizia prevăzută la alin. (3), stabilește și valoarea bunurilor neevaluate inițial", evaluarea fiind făcută conform alin. (6) din același articol ("Stabilirea valorii bunurilor neevaluate inițial în dosarele constituite în temeiul Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, se face potrivit art. 5"). Prin decizia recurată, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței nr. 913 din 3 iunie 2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să emită decizie de invalidare în parte a hotărârii nr. 2717/28.05.2020 emise de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, în ceea ce privește soluția de respingere în tot a cererii nr. x/25.09.2003, și să propună acordarea de compensații bănești pentru bunurile imobile aflate în proprietatea reclamantei, care au fost reținute/abandonate în Ucraina ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de pace între România și puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, menționate în cererea de chemare în judecată, respectiv în cererea nr. x/25.09.2003, în limita suprafeței de 50 ha teren arabil, potrivit anexei nr. 1 la Legea nr. 164/2014, cu excepția recoltelor neculese, evaluarea urmând a fi făcută conform legii, și a menținut în rest sentința civilă apelată. Pentru a hotărî astfel, instanța de prim control judiciar a reținut că, raportat la dispozițiile art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 164/2014, cererea reclamantei, hotărârea nr. 2717/28.05.2020, ca de altfel întreaga procedură declanșată de cererea acesteia și de emitere a hotărârii indicate, au intrat sub incidența noii legi, nr. 164/2014, deoarece solicitarea a fost soluționată, prin respingere, ulterior intrării în vigoare a noului act normativ. Pornind de la această concluzie, instanța de apel a subliniat că au devenit incidente și noile dispoziții legale referitoare la dovada cerințelor impuse pentru obținerea de despăgubiri. Noua lege a înlocuit cadrul legal fixat de către Legea nr. 290/2003, în privința acelorași cerințe de obținere a despăgubirilor. Văzând dispozițiile art. 4 din Legea nr. 164/2014, față de înscrisurile probatorii aflate la dosarul administrativ, contrar susținerilor apelantei și în acord cu sentința primei instanțe, curtea a apreciat că intimata a făcut inclusiv dovada continuității dreptului de proprietate, prin actul de tranzacție din data de 07.12.1938, legalizat de Tribunalul județului Ismail, prin procesul-verbal nr. x/07.12.1938, cât și prin adeverința nr. x/06.03.2008 eliberată de Consiliul Sătesc Novoselovca (Enichioi) Raionul Chilia, Regiunea Odessa, tradusă și legalizată prin încheierea de legalizare nr. 5282/09.04.2008, înscrisuri completate cu declarațiile martorilor audiați. Or, fiind produse aceste înscrisuri, rezultă că au fost respectate exigențele legii privind dovada dreptului de proprietate și a continuității acestuia. Instanța de apel a considerat însă că este fondată critica apelantei referitoare la întinderea dreptului pentru care pot fi acordate despăgubiri, în acord cu dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 164/2014 prin raportare la valorile și limitele prevăzute în anexa 1, aspect pe care prima instanță l-a dezlegat în mod eronat. Ca atare, în acord cu această dispoziție expresă și constatând că, prin sentința tribunalului, reclamanta a obținut dreptul la despăgubiri pentru o suprafață de teren care depășește limita de 50 de ha, curtea a apreciat că se impune schimbarea soluției primei instanțe, cu obligarea pârâtei să emită decizie de invalidare în parte a hotărârii nr. 2717/28.05.2020, în ceea ce privește soluția de respingere în tot a cererii nr. x/25.09.2003, și să propună acordarea de compensații bănești pentru bunurile imobile aflate în proprietatea reclamantei care au fost reținute/abandonate în Ucraina ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de pace între România și puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, și menționate în cererea de chemare în judecată, respectiv în cererea nr. x/25.09.2003, în limita suprafeței de 50 ha teren, potrivit anexei nr. 1 la Legea nr. 164/2014, cu excepția recoltelor neculese, evaluarea urmând a fi făcută conform legii. Din cele expuse anterior rezultă că instanța de fond a examinat cererea reclamantei prin raportare la dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 1120/2006 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003, cât privește dovada dreptului de proprietate și a continuității acestuia, deși, în această chestiune, erau incidente dispozițiile din Legea nr. 164/2014, astfel cum reiese din conținutul art. 3 alin. (1) din lege, conform căruia "Dispozițiile prezentei legi referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi". Prin acest act normativ a fost reglementată o nouă procedură cu privire la soluționarea dosarelor constituite în temeiul Legii nr. 290/2003, precum și de plată a despăgubirilor stabilite prin hotărârile emise de comisiile județene sau a municipiului București pentru aplicarea acestei legi. Reținând dispozițiile sus invocate, precum și prevederile art. 6 alin. (2) C. civ., Înalta Curte constată că, întrucât până la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, cererea formulată de reclamantă, nr. x/25.09.2003, nu a fost soluționată, atât Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, cât și instanța de fond trebuia să o analizeze și să o soluționeze în condițiile legii noi, sub toate aspectele, conform art. 4 și 5 din lege. În cauză, prin cererea de apel pârâta a supus instanței de prim control judiciar aceste aspecte litigioase, care vizau aplicarea art. 4 și 5 din Legea nr. 164/2014, astfel încât în mod greșit recurenta reclamantă invocă încălcarea limitelor învestirii instanței de apel. Astfel, curtea a avut a verifica chestiunile referitoare la dovada dreptului de proprietate și a continuității acestui drept, precum și la bunurile imobile pentru care se acordă despăgubiri, prin raportare la valorile și limitele prevăzute în anexa 1, astfel cum rezultă din textele de lege sus menționate. De altfel, prin întâmpinarea formulată la judecata în fond, pârâta a făcut trimitere la aplicarea în cauză a prevederilor art. 3, 4 și 5 din Legea nr. 164/2014, apărările formulate cu acest prilej fiind reluate în cererea de apel. Or, în aplicarea regulii tantum devolutum quantum iudicatum, art. 478 alin. (2) C. proc. civ. stabilește că în fața instanței de apel părțile nu se pot folosi de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate în fața primei instanțe și arătate în cererea de apel, în motivarea căii de atac ori în întâmpinare. În cazul de față, instanța de apel a avut în vedere limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății în primă instanță, sens în care nu pot fi reținute dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Recurenta reclamantă a criticat soluția pronunțată de instanța de apel și în ceea ce privește neanalizarea dispozițiilor art. 7 alin. (4) din Legea nr. 164/2014 prin raportare la prevederile art. 6 din același act normativ. Înalta Curte reține că apărările reclamantei în apel au vizat faptul că dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, privind acordarea de despăgubiri doar în limita a 50 ha teren agricol și 1.000 mp teren intravilan, nu pot fi aplicate în litigiul pendinte în condițiile în care Legea nr. 290/2003 nu limitează cuantumul despăgubirilor pentru bunurile abandonate, iar art. 7 alin. (4) din Legea nr. 164/2014 prevede că, în situația în care se constată că persoana îndreptățită are dreptul la despăgubiri și pentru alte bunuri decât cele recunoscute prin hotărârea emisă în procedura reglementată de acest act normativ, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin decizie, stabilește și valoarea bunurilor neevaluate inițial, potrivit alin. (6) al art. 7 din lege. Verificând considerentele hotărârii pronunțate de curtea de apel, se reține că instanța de prim control judiciar a constatat că, în speță, au devenit incidente "și dispozițiile legale referitoare la dovada cerințelor impuse de lege pentru obținerea de despăgubiri în temeiul legii speciale nr. 164/2014", respectiv, că "noua lege a înlocuit cadrul legal fixat de către Legea nr. 290/2003, în privința acelorași cerințe de obținere a despăgubirilor". Totodată, instanța de apel a reținut, referitor la întinderea dreptului pentru care pot fi acordate despăgubiri, că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, care fac trimitere la anexa 1, anexă care conține două note/precizări exprese: "*1) Suprafața totală de teren reconstituită nu poate depăși limita de 50 ha de proprietar deposedat. La calculul suprafeței totale se va avea în vedere atât terenul agricol, cât și cel intravilan. *2) Suprafața totală de teren forestier reconstituită nu poate depăși limita de 10 ha de proprietar deposedat", caz în care se impune schimbarea sentinței tribunalului prin limitarea dreptului la despăgubiri pentru o suprafață de teren de 50 ha. Chiar dacă instanța de apel nu a făcut trimitere în concret la apărările formulate de reclamantă prin întâmpinare, Înalta Curte observă că aceasta a statuat în legătură cu neaplicarea în cauză a Legii nr. 290/2003 și, implicit, prin trimiterea la dispozițiile art. 5 și anexa 1 din lege, a înlăturat de la aplicare prevederile art. 7 alin. (4) din același act normativ. De altfel, această susținere a fost reiterată de recurenta reclamantă și prin motivele de recurs, Înalta Curte reținând însă că nu este fondată prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, "Comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, soluționează cererile de acordare a despăgubirilor, în ordinea înregistrării acestora și, prin hotărâre, propun acordarea de despăgubiri sau respingerea cererilor", iar, potrivit art. 7 alin. (1) din același act normativ, "Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în baza documentelor transmise, procedează la analizarea dosarelor aferente hotărârilor comisiilor județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, din punctul de vedere al existenței și întinderii dreptului la acordarea despăgubirilor, în ordinea înregistrării acestora". Coroborând aceste dispoziții legale, rezultă că Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților validează sau invalidează hotărârile emise anterior de comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003. În situația în care Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților constată că persoana îndreptățită are dreptul la despăgubiri și pentru alte bunuri decât cele indicate în hotărârile emise inițial, urmează a stabili, prin decizie, și valoarea bunurilor neevaluate inițial, această procedură fiind realizată în condițiile art. 5 din Legea nr. 164/2014, așadar, cu trimitere la anexa 1 din lege (care are în vedere valorile și limitele de despăgubiri, în sensul că suprafața totală de teren reconstituită nu poate depăși limita de 50 ha de proprietar deposedat, la calculul suprafeței totale ținându-se seama atât de terenul agricol, cât și de cel intravilan). Această limitare este impusă de chiar dispozițiile art. 7 alin. (4) coroborate cu cele ale art. 7 alin. (6) din Legea nr. 164/2014, caz în care Înalta Curte urmează a invalida criticile din recursul reclamantei formulate din această perspectivă. De altfel, dispozițiile art. 7 alin. (4) din lege, care acoperă teza identificării ulterioare a unor bunuri noi, neevaluate inițial, nu pot fi interpretate în sensul că înlătură de la aplicare prevederile care instituie o limitare legală în privința suprafeței. În cauză, în mod greșit recurenta reclamantă face trimitere la art. 11 pct. 2 din Legea nr. 188/2023, prin care au fost abrogate prevederile art. 5-7 din Legea nr. 164/2014, întrucât norma referitoare la întinderea dreptului de proprietate, respectiv, la evaluarea bunurilor imobile ce fac obiectul Legii nr. 290/2003, se regăsește, în acest nou act normativ, în aceeași formă, în art. 7 alin. (2) din lege, care prevede că "Evaluarea bunurilor imobile și a recoltelor neculese în anul părăsirii teritoriului, ce fac obiectul Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, se face, de către Secretariatul Comisiei Speciale, prin raportare la valorile și limitele prevăzute în anexele nr. 1 și 2 la Legea nr. 164/2014, cu modificările ulterioare". Înalta Curte mai reține că nu sunt incidente, pentru considerentele de mai sus, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. cu referire la art. 22 alin. (2) și (6) C. proc. civ., instanța de apel pronunțându-se asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși obiectul cererii și limitele învestirii, care au vizat inclusiv procedura de stabilire a întinderii dreptului pretins de reclamantă. Totodată, Înalta Curte va respinge critica recurentei reclamante referitoare la încălcarea principiului legalității procesului, guvernat de art. 7 C. proc. civ., care obligă pe judecător să asigure respectarea dispozițiilor legale privind realizarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părților din proces. Se constată că recurenta reclamantă invocă nerespectarea prevederilor art. 7 din Legea nr. 164/2014, așadar neaplicarea unor dispoziții de drept material, sens în care, pentru considerentele expuse anterior, nu se poate reține că procesul civil nu s-a desfășurat în conformitate cu dispozițiile legii. De altfel, principiul legalității nu se adresează numai judecătorului, ci și celor care trebuie să-și exercite drepturile în conformitate cu legea, în cazul de față în acord cu prevederile art. 5 din Legea nr. 164/2014, în vigoare la data pronunțării hotărârii atacate. În considerarea argumentelor deja prezentate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, și motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constatând că decizia recurată respectă cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Înalta Curte mai reține că referirea la dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. este formală și subsumată criticilor anterior examinate, astfel încât urmează a fi înlăturată această susținere, nefiind, de altfel, întrunite condițiile prevăzute de norma de drept invocată. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta reclamantă împotriva deciziei nr. 520 A din 24 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. 4.2 Recurenta pârâtă a criticat hotărârea instanței de apel din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul aplicării greșite a art. 5 alin. (1) din Legea nr. 164/2014. A arătat că, deși curtea a reținut în mod corect că nu se pot acorda despăgubiri pentru terenul agricol decât în limita a 50 ha, a statuat și în ceea ce privește suprafața de teren intravilan, în funcție de tipul localității. Reclamanta ar fi îndreptățită a obține doar 1.000 mp teren intravilan zona rurală, aceasta susținând că a deținut 20.000 mp categoria curți-construcții, fără a face însă dovezi în acest sens. Înalta Curte, conform art. 497 C. proc. civ., va admite recursul formulat de recurenta pârâtă împotriva deciziei instanței de apel, va casa hotărârea recurată și va trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, având în vedere următoarele: În dispozitivul hotărârii atacate, instanța de apel a statuat că reclamanta este îndreptățită a obține compensații bănești pentru bunurile imobile reținute/abandonate în Ucraina în limita suprafeței de 50 ha teren arabil, potrivit anexei 1 la Legea nr. 164/2014. Cu toate acestea, în considerentele deciziei recurate, aceeași instanță de apel, deși a invocat prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, precum și anexa 1 din lege, a reținut îndreptățirea reclamantei la despăgubiri doar în limita suprafeței de 50 ha, fără a face distincție între terenul agricol și cel intravilan, în raport de care urmează a se stabili valoarea despăgubirilor. Ca atare, în raport de soluția adoptată de instanța de fond, care nu a indicat o limită a întinderii despăgubirilor (incluzând, astfel, atât terenul agricol, cât și cel intravilan), instanța de apel a statuat doar în legătură cu terenul arabil (în dispozitiv, prin limitare la o suprafață de 50 ha) și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate, implicit în ceea ce privește acordarea de despăgubiri pentru suprafața de teren intravilan ce face obiectul Legii nr. 290/2003, fără a ține seama că anexa 1 din Legea nr. 164/2014, la care face trimitere art. 5 alin. (1) din acest ultim act normativ, supune limitării de 50 ha întreaga suprafață de teren supusă restituirii, indiferent de categoria de folosință. nu doar pe cel arabil. Această împrejurare rezultă din chiar considerentele hotărârii atacate, care, de altfel, nu sprijină soluția adoptată de instanța de apel prin dispozitiv. În consecință, în aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în raport de care se impune rejudecarea apelului declarat de pârâtă, instanța de apel urmează a da eficiență dispozițiilor legale aplicabile, în ce privește stabilirea suprafeței de teren pentru care urmează a se acorda despăgubiri, și a aprecia în legătură cu aplicarea în cauză a modificărilor legislative intervenite în cursul judecării pricinii cu referire la Legea nr. 164/2014, având în vedere dispozițiile din Legea nr. 188/2023, incidente în cauză în considerarea existenței unei situații juridice în curs de constituire.