ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 428/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a III-a civilă, în data de 16 septembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanții A., B., C. și D. au chemat în judecată pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, formulând contestație împotriva deciziei de validare nr. 6024 din 20.08.2020 care a validat hotărârea nr. 2769 din 28.05.2020 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituției Prefectului - Municipiul București, prin care s-a propus neacordarea compensațiilor bănești, solicitând anularea deciziei și obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii de invalidare a hotărârii nr. 2769 din 28.05.2020, respectiv emiterea unei noi decizii prin care să se dispună acordarea de compensații bănești și obligarea la plata cheltuielilor de judecată. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile Legii nr. 290/2003 și ale Legii nr. 164/2014.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 252 din 21 februarie 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis contestația, a anulat decizia de validare nr. 6024/20.08.2020 și a obligat pârâta să emită o decizie de invalidare a Hotărârii nr. 2769/28.05.2020 emisă de Comisia de Aplicare a Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituției Prefectului Municipiului București și de obligare a pârâtei la emiterea unei noi decizii de validare pentru acordarea de compensații bănești pentru reclamanți și intervenienți cu privire la următoarele bunuri imobile situate în localitatea Șipotele Moldovei județul Rădăuți -fosta URSS, respectiv o casă de locuit în suprafață de 10*7,5 m, compusă din 3 camere, hol, verandă, acoperită cu draniță construită din lemn în anul 1937; un grajd pentru animale mari în suprafață de 8*6 m, construit din lemn în anul 1937 și acoperit cu draniță; o șură pentru lemne în suprafață de 8*6 m, un coteț pentru porci în suprafață de 5*3 m, construit din lemn acoperit cu draniță, o bucătărie de vară cu beci, 1 ha teren arabil situat lângă casă,14 ha teren fâneață aflat la 5-6 km, 5 ha teren pădure situat la 7-8 km.

Hotărea pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 1959A din 16 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, împotriva sentinței civile nr. 252 din 21 februarie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost schimbată în tot sentința civilă în sensul că a fost respinsă contestația, ca nefondată.

Recursul exercitat în cauză Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., reclamanta a solicitat admiterea recursului, schimbarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului pârâtei declarat împotriva sentinței pronunțate de prima instanță. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că decizia recurată nu conține considerentele pentru care au fost admise motivele de apel prin care pârâta a învederat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile legale privind dovada cu înscrisuri certificate de autorități care să poată fi completate cu declarațiile martorilor, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 164/2014. Astfel, recurenta a susținut că prin cererea de chemare în judecată a arătat, cu privire la existența și dovada dreptului de proprietate prin raportare la complexitatea probatoriului administrat și la prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 coroborat cu art. 2 alin. (4) și (5) din H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, că a fost în imposibilitate de a procura înscrisuri, iar instanța avea obligația de a prezenta argumentele pentru care a înlăturat solicitarea reclamantei de a se constata făcută dovada dreptului de proprietate cu înscrisurile depuse și cu declarațiile martorilor. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, dar a aplicat greșit normele cuprinse în art. 5 alin. (1) și art. 8 alin. (7) din Legea nr. 290/2003. Cererea de acordare a despăgubirilor a fost formulată anterior anului 2014 și ar fi trebuit soluționată anterior acestei date, iar Comisia competentă pentru soluționarea cererii nu a făcut dovada că ar fi solicitat acte și informații instituțiilor publice și că ar fi primit răspunsuri care ar contrazice cele dovedite de reclamantă prin probele administrate. A mai susținut recurenta că, în prezenta cauză, este incidentă teza a II-a a dispozițiilor art. 2 alin. (4) din H.G. nr. 1120/2006, în sensul că reclamanta se află în imposibilitatea procurării înscrisurilor, dată fiind corespondența cu autoritățile din Ucraina, astfel că cererea de despăgubire se completează cu declarația autentică a reclamantei însoțită de declarațiile celor doi martori, de asemenea autentificate, din care rezultă dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor indicate în cerere. Ca atare, recurenta a susținut că este dovedită existența dreptului de proprietate asupra imobilului respectiv prin raportare la declarațiile martorilor autentificate care au fost depuse la dosarul administrativ, fiind nerezonabil ca procedura instituită de legea română să condiționeze acordarea despăgubirilor de obligarea solicitantului să prezinte înscrisuri emise de autorități în condițiile în care premisa este aceea că solicitantul a fost deposedat de bunuri ca urmare a părăsirii forțate a teritoriului Bucovinei de Nord. Cerința impusă de art. 4 alin. (1) din Legea 164/2014, de a lua în considerare declarațiile autentice ale martorilor doar ca probe în completare, încălcă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, pentru că la momentul la care s-a născut dreptul solicitantului la acordarea de despăgubiri, prin adoptarea Legii nr. 290/2003, norma legală prevedea expres că solicitantul putea prezenta acte sau declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin doi martori, de asemenea, autentificate. Astfel, de la momentul adoptării Legii nr. 290/2003, persoanele îndreptățite la despăgubiri sunt titulare ale unui drept de creanță, care, în accepțiunea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, constituie un "bun", astfel încât acestea pot pretinde că au cel puțin "o speranță legitimă" de a redobândi efectiv dreptul de proprietate. Recurenta a mai arătat că, potrivit art. 20 din Constituția României, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. În sensul jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, caracterul rezonabil al unei proceduri se analizează în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate în jurisprudența instanței de contencios european a drepturilor omului, în special gradul de complexitate a cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente, precum și al importanței pentru părți a obiectului procedurii (hotărârile din 24 februarie 1992, 27 iunie 2000, 6 aprilie 2000, pronunțate în cauzele Pierazzini împotriva Italiei, paragraful 16, Frydlender împotriva Franței, paragraful 43, Comingersoll împotriva Portugaliei, paragraful 19). Or, comportamentul autorităților competente care au schimbat condițiile în care se face dovada pe parcursul soluționării cererii, întârziind în mod nejustificat soluționarea acesteia, determină încălcarea drepturilor fundamentale consacrate prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În aceste condiții, recurenta a opinat că instanța ar trebui să aplice normele legale în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, în temeiul art. 20 din Constituția României, instanța de apel reținând eronat că imobilele ce fac obiectul cauzei nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate.

Apărările formulate în cauză În 3 mai 2023, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a criticat hotărârea atacată susținând, implicit, că art. 4 din Legea nr. 164/2014 nu este incident, prin raportare la data formulării cererii de despăgubiri, respectiv anterior anului 2014, când cererea ar fi trebuit soluționată, ci sunt aplicabile dispozițiile art. 5 alin. (1) și art. 8 alin. (7) din Legea nr. 290/2003. Criticile recurentei ce vizează greșita aplicare a normelor din cuprinsul Legii nr. 164/2014 cu referire la regimul probator al pretențiilor formulate în baza Legii nr. 290/2003, deși se circumscrie motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 din C. proc. civ., este nefondată. Cu titlu prealabil, se impune precizarea potrivit căreia instanța de recurs are competență exclusiv pentru efectuarea controlului de legalitate a hotărârii atacate, astfel că în prezentul recurs nu se va analiza modalitatea în care curtea de apel a apreciat asupra probatoriului administrat cu privire la dovedirea dreptului la despăgubirile pretinse în temeiul Legii nr. 290/2003, ci va verifica, în baza criticilor recurentei, chestiunea de drept privind normele direct incidente, sub aspect probatoriu, în cauza dedusă judecății, date fiind modificările relevante introduse prin Legea nr. 164/2014, intrată în vigoare la 18 decembrie 2014. Întrucât atât Hotărârea nr. 2769/28.05.2020 a Comisiei pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituției Prefectului - Municipiul București, cât și Decizia de validare nr. 6024/20.08.2020, emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, au fost adoptate după intrarea în vigoare a legii noi, rezultă că incidența acestui act normativ în cauza de față, în mod corect, nu a fost ignorată de către instanța de apel. Mai mult decât atât, se constată că art. 4 din Legea nr. 164/2014 prevede în mod explicit opțiunea legiuitorului ca dispozițiile legii noi să fie aplicate și cererilor aflate în curs de soluționare, după cum urmează: "Cererile aflate în curs de soluționare la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate." În plus, se constată că art. 3 alin. (1) din Legea nr. 164/2014 prevede că "Dispozițiile prezentei legi referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi." Or, la data intrării în vigoare a legii noi, cererea formulată de reclamanți privind acordarea de despăbubiri nu era soluționată prin emiterea unei hotărâri de Comisia Municipiului București de aplicare a Legii nr. 290/2003, astfel încât, legea nouă este pe deplin aplicabilă în cauză, cum în mod corect a reținut instanța de apel. Atare dezlegare este confirmată și de raționamentul expus de Curtea Constituțională în cuprinsul Deciziei nr. 346/2016 (paragrafele 17-20), potrivit cu care "17 (…) Art. 4 din Legea nr. 164/2014 introduce prevederea că cererile aflate în curs de soluționare la comisiile județene se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate. Așadar, proba cu martori nu mai reprezintă o posibilitate alternativă de probă, așa cum prevedea Legea nr. 290/2003, ci doar o probă complementară. (...) Potrivit art. 4 din Legea nr. 164/2014, cererile aflate în curs de soluționare la comisiile județene și a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate. 19. De altfel, potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supraviețuirea legii vechi și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare (a se vedea, de exemplu, deciziile nr. 330 din 27 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 28 ianuarie 2002, nr. 458 din 2 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2004, sau nr. 294 din 6 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 29 septembrie 2004). 20. Cu privire la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, deoarece creează discriminări ale persoanelor îndreptățite la despăgubiri care nu au "avut norocul" să li se calculeze despăgubirea înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 164/2014, Curtea reține că prin Decizia nr. 14 din 19 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 22 martie 2016, paragraful 24, a constatat că, în acord cu jurisprudența sa, aplicarea unui regim juridic temporal diferit nu poate crea o stare de discriminare între diverse persoane, în funcție de actul normativ incident fiecăreia. Faptul că, prin succesiunea unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situații apreciate subiectiv, prin prisma propriilor lor interese, ca defavorabile, nu reprezintă o discriminare care să afecteze constituționalitatea textelor respective (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 44 din 24 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996). Altfel spus, raportat la situația de față, inegalitatea de tratament juridic prin comparație cu acele persoane care au beneficiat de plata despăgubirilor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014 nu reprezintă un viciu de neconstituționalitate, fiind rezultatul unor regimuri juridice diferite, aplicate succesiv în timp, incidente în virtutea principiului tempus regit actum." Raportat la cele expuse și analizând susținerile recurentei, potrivit cu care sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (4) teza a II-a din H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, precum și cele ale art. 5 alin. (1) și art. 8 alin. (7) din Legea nr. 290/2003, se constată că nu pot fi avute în vedere, de vreme ce la momentul soluționării cererii se verifică întrunirea condițiilor presupuse de cadrul legal aplicabil pentru acordarea despăgubirilor. Împrejurarea că în această materie există atât soluția legislativă de la art. 5 din Legea nr. 290/2003 (neabrogată în mod expres), cât și cea de la art. 4 din Legea nr. 164/2014 (act normativ ulterior și care, din perspectiva aspectelor litigioase, conține o soluție legislativă diferită, mai restrictivă sub aspect probatoriu pentru obținerea măsurilor reparatorii reglementate prin acest act normativ în favoarea destinatarilor legii), conduce la concluzia că dispozițiile art. 5 din Legea nr. 290/2003 au fost implicit abrogate prin prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014, potrivit art. 67 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă. Drept urmare, în prezent, doar prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014 reprezintă norma activă sub aspect probatoriu, iar nu și cea de la art. 5 din Legea nr. 290/2003 care a fost abrogată implicit prin intrarea în vigoare a actului normativ ulterior. În acest context, se observă că, în mod corect, instanța de apel s-a raportat în analiza sa și la dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, reținând că cererile aflate în curs de soluționare la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate. Prin urmare, instanța de apel a apreciat că nu au fost depuse la dosar înscrisuri certificate de autoritățile competente, care, completate cu declarații de martori, să ateste existența dreptului la despăgubiri. S-a mai reținut că adeverințele depuse de reclamanți la dosar nu pot fi considerate drept documente care atestă că autorii acestora au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care se solicită acordarea măsurilor reparatorii în prezentul litigiu, sens în care nu a fost identificată și prezentată o evidență a autorității publice care să ateste bunurile rămase în teritoriul de unde s-au refugiat autorii reclamanților, evidență care să dovedească, practic, existența dreptului la despăgubiri, ci doar declarații ale unor martori în legătură această pretinsă avere. În ceea ce privește declarațiile de martori depuse la dosar, curtea de apel a reținut că aceste declarații, singure, fără a fi coroborate cu alt material probatoriu impus expres de prevederea legală enunțată anterior, nu sunt apte a dovedi dreptul de proprietate al autorilor intimaților-reclamanți asupra bunurilor indicate în cerere. Prin urmare, contrar argumentelor recurentei, nu se poate reține că, prin reținerea incidenței art. 4 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, instanța de apel a nesocotit prevederile art. 20 din Constituția României, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului sau art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Aceasta întrucât instanța de apel a soluționat cauza prin raportare la dispozițiile legale în vigoare și cum cererea formulată de către reclamanți era nesoluționată la data intrării în vigoare a noii legi, iar aceasta este de imediată aplicare, conform art. 6 alin. (2) din C. civ. și art. 3 din Legea nr. 164/2014, și prin raportare la art. 26 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că dovada dreptului la despăgubiri nu mai putea fi realizată prin declarația solicitantului însoțită de declarații de martori, fiind obligatorie prezentarea unor acte, care să ateste existența dreptului la despăgubiri, în litigiul pendinte, care să ateste cu privire la titularul dreptului de proprietate și cu privire la imobil. Cum această dovadă nu a fost făcută, întrucât adeverințele depuse de reclamanți nu atestă dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor de către autorii reclamanților, în mod legal instanța de apel a considerat că, în absența unor înscrisuri certificate de autorități, care să poată fi completate cu declarații de martori, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 164/2014, în privința dreptului de proprietate al autorilor reclamanților, asupra bunurilor în litigiu, pentru care se solicită plata despăgubirilor, decizia de validare a fost emisă de pârâtă cu respectarea dispozițiilor legale. Oricum, modalitatea de interpretare a probelor și aprecierea dată acestora de către instanța de apel nu poate fi analizată de către instanța de recurs, aceasta putând examina numai aspecte de nelegalitate, iar nu de netemeinicie, în lumina prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ. Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă a invocat, circumscris motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., că decizia recurată nu conține considerentele pentru care au fost admise motivele de apel prin care pârâta a învederat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile legale privind dovada cu înscrisuri certificate de autorități care să poată fi completate cu declarațiile martorilor, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 164/2014. Înalta Curte constată, raportat la argumentele expuse în respingerea motivului de casare analizat anterior, că și acest motiv de casare este nefondat, întrucât decizia civilă recurată respectă exigențele impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum și de prevederile art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, nefiind decelate considerente incomplete, neclare, contradictorii sau străine de natura pricinii. Astfel cum s-a precizat în cele ce precedă, instanța de apel a arătat de ce sunt incidente dispozițiile art. 4 din Legea nr. 164/2003 și de ce declarațiile martorilor sunt acceptate doar ca probe în completare. Or, în justificarea acestui motiv de recurs, recurenta insistă în a susține că a făcut dovada dreptului de proprietate cu înscrisurile depuse și cu declarațiile martorilor, ignorând cadrul legislativ actual, însă instanța de apel a expus pe larg argumentele pentru care a reținut că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate. Prin urmare, contrar afirmațiilor recurentei-reclamante, argumentarea hotărârii este logică, clară, coerentă și în acord cu prevederile legale aplicabile cauzei. Faptul că alegațiile acesteia nu sunt în acord cu raționamentul expus de instanța de apel nu poate echivala însă cu o lipsă a motivării, fiind posibil controlul hotărârii în calea de atac a recursului datorită considerentelor concrete, specifice, în acord cu exigentele impuse de art. 425 alin. (1) C. proc. civ. În concluzie, nu pot fi primite criticile ce vizează motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta nefiind incident în cauză. Pentru aceste considerente, reținând, așadar, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii și că motivele de recurs sunt nefondate în ansamblul lor, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.