ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 351/2022

Ședința publică din data de 22 februarie 2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 07 ianuarie 2019 pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților solicitand: anularea deciziei nr. 5423/29.11.2018 emisă de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin care s-a dispus validarea Hotărârii nr. 4951/05.06.2018 emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 și neacordarea de compensații bănești, obligarea pârâtei la invalidarea Hotărârii nr. 4951/05.06.2018 emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 si a Legii nr. 290/2003 și acordarea de compensații bănești pentru bunurile abandonate de autorul lor pe teritoriul Bugariei și anume: teren arabil în suprafață de 15 ha în comuna General D., județ Caliacra, Bulgaria (un lot de 5 ha și unul de 10 ha), casa de cărămidă compusa din 6 camere, o magazie și un loc de casa în suprafață de 2048 mp în comuna General D., județ Caliacra, casa de cărămidă compusă din 3 camere și anexe și 400 de mp teren aferent situate în Bazargic, județ Caliacra, 15 ha de recoltă neculeasă de porumb (cca 45.000 kg porumb), obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe art. 8 din Legea nr. 164/2014, Legea nr. 9/1908, H.G. nr. 753/1998 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 9/1998, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Prin încheierea de ședință din 11 aprilie 2019, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței funcționale a secției a II-a contencios administrativ și fiscal din cadrul Tribunalului București și a transpus cauza spre competentă soluționare la secția civilă din cadrul Tribunalului București, dosarul fiind înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. unic x/2019** la data de 20 mai 2019.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă:

Prin sentința civilă nr. 2148 din 10 octombrie 2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă:

Prin decizia civilă nr. 384 A din 09 martie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții-reclamanți A., B., C. împotriva sentinței civile nr. 2148 din 10 octomrbie 2019 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 384 A din 09 martie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs reclamanții A., B., C..

Calea de atac a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la 05 octombrie 2021, dosarul fiind repartizat aleatoriu spre soluționare completului de filtru nr. 2.

II.1. Motivele de recurs

Recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, rejudecarea pe fond a litigiului, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, au arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea art. 1 alin. (1) din Legea nr. 9/1998, în sensul în care instanța de apel a reținut, în mod nelegal, că recurenții nu au dovedit modul de preluare a bunurilor aparținând autorului lor de către statul bulgar și, implicit, nu au dovedit prejudicierea acestuia prin Tratatul dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940.

Din acest punct de vedere, au arătat că autorul lor, deși inițial a fost declarat în dezacord prin procesul-verbal din data de 02 februarie 1940, acest dezacord a fost soluționat prin Acordul Româno-Bulgar din 1 aprilie 1943, care a prevăzut că și funcționarilor li se vor întocmi situații de stat, iar bunurile rurale ale acestora vor fi recunoscute ca abandonate.

Așadar, instanța de apel a interpretat eronat efectele acordului în condițiile în care acesta nu trebuie să prevadă, în mod distinct, în listele-anexă, persoanele cărora li se aplică, ci respectivul acord se aplică de drept tuturor persoanelor care au făcut obiectul schimbului sau care s-au refugiat pe teritoriul României și ale căror bunuri au rămas pe teritoriul Bulgariei, aceastea fiind abandonate.

În ceea ce privește modalitatea de repatriere a autorului lor, au arătat că acesta a fost evacuat la data de 12 septembrie 1940, în comuna Micidin din județul Constanța, astfel cum rezultă din adeverința emisă la data de 12 septembrie 1940, semnată de primarul localității General D., județul Caliacra, iar prin adeverința nr. x din 21 iunie 1941, emisă de Primarul Orașului Medgidia, i s-a recunoscut calitatea de refugiat pe teritoriul României, fiind repartizat de Comisariatul General al Dobrogei prin autorizația nr. 260/940 și împroprietărit provizoriu cu 6 ha teren agricol.

Aceste circumstanțe relevă, cu certitudine, că autorul recurenților a fost evacuat de pe proprietatea sa din comuna General D., județul Caliacra, în comuna Micidin, județul Constanța, în data de 12 septembrie 1940, iar bunurile acestuia au fost preluate de statul bulgar prin efectul Acordului dintre cele două țări încheiat în anul 1943.

Este de remarcat faptul că atât Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în motivarea deciziei nr. 5423/29.11.2018, cât și instanța de apel, prin hotărârea pronunțată, rețin faptul că în temeiul art. V din Tratat, autorul lor ar fi putut dispune timp de 18 luni în mod liber de bunurile sale, fără să poată dovedi în vreun fel dacă acesta a și dispus în realitate prin înstrăinarea acestora sau dacă a primit vreo compensație pentru acestea.

Recurenții-reclamanți au depus la dosarul administrativ declarații pe proprie răspundere prin care au arătat că, pentru bunurile aparținând autorului lor abandonate în Bulgaria, nu s-au primit niciun fel de compensații bănești, declarații care răstoarnă afirmațiile fără suport probatoriu ale Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, conform cărora autorul lor ar fi putut dispune de bunurile sale.

În altă ordine de idei, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în temeiul dispozitiilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 164/2014, pentru a lămuri situația bunurilor abandonate de autorul lor pe teritoriul Bulgariei avea posibilitatea solicitării de informații de la statul bulgar.

Chiar dacă art. 5 din Legea 9/1998 a fost abrogat, voința legiuitorului în interpretarea și aplicarea legii speciale a fost aceea de a acorda persoanelor îndreptățite posibilitatea de a face dovada dreptului de proprietate prin înscrisuri ce emană de la autoritățile de stat și care astfel capătă un caracter oficial.

În cuprinsul legii nu există o condiționare a dovedirii dreptului de proprietate de înscrierea titularului acestuia în listele-anexă la Tratatul de la Craiova, iar listele-anexă reprezintă înscrisuri cu valoare probatorie subsidiară celorlalte înscrisuri enumerate de textul de lege menționat.

Așadar, instanța de apel interpretează respectivul text în mod nelegal, adăugând la lege, instituind o condiție sine qua non pentru dovedirea dreptului de proprietate, respectiv înscrierea în listele-anexă ale tratatului.

Pe de altă parte, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților avea obligația de a solicita completarea dosarului cu înscrisurile necesare în situația în care înscrisurile depuse la dosarul administrat ar fi fost insuficiente pentru dovedirea dreptului de proprietate.

Concluzionând, au apreciat că, prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei, au făcut pe deplin dovada proprietății autorului lor asupra bunurilor abandonate pe teritoriul Bulgariei după anul 1940.

II.2. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Poprietăților a invocat excepția inadmisibilității recursului, raportat la prevederile art. 634 alin. (1) pct. 4, ale art. 483 alin. (2) C. proc. civ. și la cele ale art. 8 din Legea nr. 164/2014, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 212/2018, pentru modificarea și completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

În susținerea excepției, a arătat că, potrivit dispozițiilor legale anterior evocate, calea de atac permisă de lege pentru cenzurarea unei hotărâri pronunțate asupra cererii de chemare în judecată, prin care se solicită anularea deciziei emise de ANRP, este apelul, nu și recursul, hotărârea tribunalului fiind supusă numai apelului, a cărui soluționare intră în competența curții de apel.

Totodată, a susținut că potrivit art. 457 C. proc. civ. în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.

De asemenea, a invocat faptul că, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., sunt hotărâri definitive hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs.

Ca atare, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Poprietăților a apreciat că, în speță, decizia curții de apel nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, fiind pronunțată în cadrul soluționării unui apel declarat împotriva unei hotărâri supuse numai apelului.

Concluzionând, a solicitat admiterea excepției inadmisibilității recursului și, pe cale de consecință, respingerea recursului, ca inadmisibil.

Excepția invocată de intimate a fost repinsă ca neîntemeiată, potrivit mențiunilor din practicaua prezentei decizii.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora "Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", s-a constatat că recursul nu a parcurs procedura de filtru prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 07 ianuarie 2019, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 22 noiembrie 2021, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., completul filtru a stabilit termen de judecată la data de 22 februarie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II.4. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenții-reclamanți și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În esență, prezentul litigiul poartă asupra solicitării reclamanților de anulare a Deciziei nr. 5423/29.11.2018 emisă de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin care s-a dispus validarea Hotărârii nr. 4951/05.06.2018, emise de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 si a Legii nr. 290/2003, și neacordarea de compensații bănești pentru bunurile abandonate de autorul reclamanților pe teritoriul Bugariei, și anume: teren arabil în suprafață de 15 ha în comuna General D., județul Caliacra, Bulgaria (un lot de 5 ha și unul de 10 ha), casa de cărămidă compusă din 6 camere, o magazie și un loc de casă în suprafața de 2.048 mp în comuna General D., județul Caliacra, casă de cărămidă compusă din 3 camere și anexe și 400 de mp teren aferent situate în Bazargic, județ Caliacra, 15 ha de recolta neculeasă de porumb (cca 45.000 kg porumb).

Nelegalitatea deciziei recurate, reclamată de către recurenți, prin invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., rezidă în încălcarea sau interpretarea eronată a dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 9/1998, în sensul în care instanța de apel a reținut că nu s-a dovedit modul de preluare a bunurilor aparținând autorului recurenților de către statul bulgar și, implicit, prejudicierea acestuia prin Tratatul dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940.

În contextul datelor speței, s-a arătat de către recurenți că instanța de apel a dat o interpretare eronată efectelor Acordului Româno-Bulgar din 01 aprilie 1943, prin care s-a stabilit că, în cazul dezacordului, funcționarilor li se vor întocmi situații de stat, iar bunurile rurale aparținând acestora vor fi considerate abandonate, bunurile proprietatea acestora fiind preluate de drept de statul bulgar, fără a se prevedea în mod distinct liste-anexă care să cuprindă persoanele care au făcut obiectul schimbului sau care s-au refugiat pe teritoriul României și ale căror bunuri au rămas pe teritoriul Bulgariei.

În examinarea acestor critici, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 9/1998:

"Cetățenii români prejudiciați în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, denumit în continuare tratat, au dreptul la compensațiile stabilite potrivit prezentei legi, în măsura în care nu au primit anterior sau au primit numai parțial compensații ori despăgubiri pentru bunurile imobile - construcții și terenuri - pe care le aveau în proprietate în județele Durostor și Caliacra, cedate Bulgariei, pentru recoltele neculese de porumb, bumbac și floarea-soarelui, precum și pentru plantații de pomi fructiferi și/sau pepiniere de pomi fructiferi altoiți."

Din interpretarea art. 1 alin. (1) din Legea nr. 9/1998, pentru a avea dreptul la compensațiile stabilite de această lege specială, rezultă că, în privința cetățenilor români ori a moștenitorilor legali ai foștilor proprietari, este necesară îndeplinirea următoarelor condiții: (i) ei sau autorii lor să fi avut în proprietate bunuri imobile (terenuri și/sau construcții) în județele Durostor și Caliacra, cedate Bulgariei, ori să fi avut, în aceleași teritorii, recolte neculese de porumb, bumbac și floarea-soarelui sau platanții de pomi fructiferi și/sau pepiniere de pomi fructiferi altoiți (ii) ei sau autorii lor să fi fost prejudiciați în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940 și (iii) aceiași destinatari ai legii, să nu fi primit anterior sau să fi primit numai parțial compensații ori despăgubiri pentru bunurile menționate.

Având în vedere că Hotărârea nr. 4951 a Comisiei municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 a fost emisă la data de 05 iunie 2018, fiind validată prin Decizia nr. 5423 din 29 noiembrie 2018 a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților (atacate în cauza de față), se reține că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 164/2014 (publicată în M. Of. nr. 910 din 15 decembrie 2014), date fiind prevederile art. 3 alin. (2) din acest act normativ, în raport de care dispozițiile legii referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor soluționate până la data intrării în vigoare a legii, pentru care nu s-a efectuat plata, cererilor nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, precum și cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești, având ca obiect acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În contextul intervenirii modificărilor legislative în ceea ce privește modalitatea de soluționare a pretențiilor ce au obiect acordarea de despăgubiri pentru bunurile care intră în sfera de reglementare a legii speciale, se reține că o astfel de solicitare a reclamanților a intervenit ulterior adoptării Legii nr. 164/2014.

În forma sa anterioară, Legea nr. 9/1998, sub aspect probatoriu, la art. 5 prevedea că dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor și construcțiilor se face prin înscrisuri, fără ca norma să prevadă că înscrisurile doveditoare trebuie să îndeplinească anumite cerințe de formă sau să li se acorde o valoare probatorie prestabilită pentru unele dintre înscrisuri.

Dispozițiile art. 6 din H.G. nr. 753/1998 privind Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, cu modificările și completările ulterioare, au explicitat noțiunea de "înscris", în sensul reglementat de art. 5 din Legea nr. 9/1998, prin aceea că:

"Prin înscris se înțelege orice dovadă eliberată de instituții - arhive, primării, notariate, instanțe judecătorești - în legătură cu fostele proprietăți, cum ar fi chitanțe de plată a impozitelor, extrase din cărțile de imobil, planuri și autorizații de construcție, raportate de expertiză, contracte de vânzare-cumpărare, hotărâri judecătorești și orice alte documente care se referă la existența bunurilor rămase în județele cedate, inclusiv listele-anexă la Tratatul de la Craiova."

Din conținutul normei anterior citate, reiese că legiuitorul a înțeles să nu reglementeze în mod limitativ lista înscrisurilor pentru dovedirea dreptului de proprietate în vederea obținerii compensațiilor, înscrisurile enunțate în cuprinsul normei având caracter exemplificativ.

Este de precizat însă că la data soluționării cererii reclamanților era deja în vigoare Legea nr. 164/2014 de modificare a actului normativ de referință, care, prin norma de la art. 4 - a cărei aplicare prioritară se impune prin efectul principiului general de drept specialia generalibus derogant, dar și în baza regulii tempus regit actum - se stabilește că cererile de despăgubire întemeiate pe prevederile Legii nr. 9/1998, cu modificările și completările ulterioare "se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate".

Așadar, dispozițiile Legii nr. 164/2014, spre deosebire de cele anterioare (art. 5 alin. (1) din Legea nr. 9/1998, text abrogat prin actul normativ ulterior), extind probele și mijloacele de probă admisibile pentru dovedirea îndreptățirii la măsuri reparatorii, în sensul în care reclamanții nu mai sunt ținuți să dovedească dreptul de proprietate, ci dreptul la despăgubiri ce poate fi probat, după cum s-a arătat, cu acte care atestă acest drept, certificate de autorități, ce pot fi completate cu declarațiile autentificate de martori.

Înalta Curte constată că instanța de apel, deși a reținut că autorul recurenților-reclamanți a deținut în proprietate o suprafață de 5 ha și teren de casă de 2.048 mp în comuna General D., județul Caliacra, dobândită prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1935, precum și o casă din cărămidă și 400 mp, situată în str. x, localitatea Bazargic, județul Caliacra, potrivit Declarațiunii de avere din 09 septembrie 1940, a apreciat că trecerea acestor imobile în proprietatea statului bulgar, ca efect al acordului dintre România și Bulgaria încheiat în anul 1940, nu a fost dovedită cu înscrisurile depuse la dosar, în sensul în care nu au fost menționate în listele-anexă la Tratat, nu există o situație încheiată autorului acestora, după cum același autor nu figurează în tabelele de recolte abandonate în comuna General D., județul Caliacra.

Totodată, a apreciat că aceste bunuri sunt supuse regimului prevăzut de art. V din Tratat, având în vedere că autorul recurenților-reclamanți nu a intrat în schimbul obligatoriu de populație, potrivit procesului-verbal (dezacord) din 02 februarie 1942, însă, în listele-anexă la Tratat (ce reprezintă o dovadă a aplicării acestuia, în opinia instanței de apel), nu figurează autorul recurenților-reclamanți.

De asemenea, s-a apreciat că situația de avere imobiliară rurală Comuna D. nu poate fi reținută ca înscris doveditor în temeiul art. 4 din Legea nr. 164/2014, întrucât acest document nu este semnat și de partea română a Comisiei Mixte Româno-Bulgare.

Drept urmare, s-a concluzionat că reclamanții nu au făcut dovada că autorul lor a fost prejudiciat în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940 și, în plus, s-a făcut trimitere la prevederile art. V din Tratat, apreciindu-se că autorul reclamanților a avut posibilitatea de a dispune de bunuri în termen de 18 luni, cu începere de la schimbul instrumentelor de ratificare a Tratatului.

Înalta Curte reține că potrivit art. V din Tratat:

"Bunurile rurale - proprietăți clădite și neclădite - situate în județele Durostor și Caliacra (în delimitarea lor dinainte de 14 iunie 1925), dobândite potrivit legilor române și aparținând tuturor românilor ce nu sunt cuprinși în transferul de populațiuni, vor putea fi lichidate liber și nesilit de către proprietarii lor, fără piedici ce ar rezulta din dispozițiuni legislative sau administrative, într-un termen de 18 luni, cu începere de la schimbul instrumentelor de ratificare ale Tratatului de față.

După expirarea acestui termen, autoritățile bulgare vor putea expropria aceste proprietăți, în schimbul unei juste și prealabile despăgubiri, stabilită după evaluările făcute de Comisiunea Mixtă pentru schimbul de populațiuni."

Din interpretarea articolului citat reiese că imobilele situate în județele Durostor și Caliacra, proprietăție românilor ce nu intrau în schimbul oligatoriu de populație, puteau fi înstrăinate "liber și nesilit de către proprietarii lor, fără piedici ce ar rezulta din dispozițiuni legislative sau administrative bulgare" într-un termen de 18 luni de la data la care a avut loc "schimbul instrumentelor de ratificare ale Tratatului" de la Craiova la 7 septembrie 1940 (12 septembrie 1940) și puteau fi expropriate de autorităților bulgare după expirarea acestui termen, "în schimbul unei juste și prealabile despăgubiri, stabilită după evaluările făcute de Comisiunea Mixtă pentru schimbul de populațiuni."

În aceste condiții, beneficiarii art. V din Tratat, categorie în care a fost inclus și autorul recurenților-reclamanți, aveau posibilitatea de a înstrăina bunurile în termenul stipulat și numai în cazul în care înstrăinarea nu se efectua, acestea erau expropriate de statul bulgar, cu o justă și prealabilă despăgubire.

În scopul rezolvării situației celor care intrau sub incidența acestui articol (cadre didactice, preoți, funcționari, militari, precum și proprietarii care nu aveau domiciliul stabil/permanent în Cadrilater), a fost încheiat Acordul Româno-Bulgar din 01 aprilie 1943, în sensul că și acestora să li se încheia o situație-stat, astfel încât bunurile rurale urmau a fi considerate abandonate, sens în care a fost înființată o subcomisie mixtă bulgaro-română, care a lucrat până în luna august 1945, dată după care cei aflați în dezacord, se puteau adresa Ministerului Agriculturii și Domeniilor-Direcția lichidărilor (Serviciul Schimb de Populație cu Bulgaria), care era în măsură să certifice bunurile abandonate în Bulgaria, în cazul în care acestea nu fuseseră înstrăinate în termenul de 18 luni prevăzut de art. V din Tratat.

Din cele anterior redate din considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanța de apel, pe de o parte, a dat o greșită interpretare prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, iar, pe de altă parte, a făcut o incompletă aplicare a acestei norme, întrucât nu a analizat cadrul legal complet pentru lămurirea situației juridice a autorului reclamanților în legătură cu aplicarea Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, în condițiile în care reclamanții au arătat că pentru lichidarea situațiilor ce intrau sub incidența art. V din Tratat s-a încheiat un Acord între România și Bulgaria la 1.04.1943, iar, ulterior, a fost emis Decretul nr. 513 din 1953.

Totodată, se constată că nu reiese din cuprinsul deciziei recurate motivele pentru care în cauză au fost lăsate neanalizate de instanța de apel o serie de înscrisuri care îndeplineau cerințele prescrise de art. 4 din Legea nr. 164/2014, acestea fiind fie înscrisuri care emanau de la autoritățile vremii, fie erau înscrisuri care erau certificate de autorități (de exemplu, purtau mențiunea "executat la arhivele naționale" sau erau inserate în cuprinsul unei corespondențe oficiale purtate în dosar - relațiile solicitate și obținute de la Ministerul Afacerilor Externe etc.); or, aceste înscrisuri aveau aptitudinea de a fi luate în considerate în evaluarea ansamblului probelor prin care recurenții tindeau la dovedirea dreptului la despăgubiri în condițiile legii reparatorii, astfel încât acestea trebuiau valorizate în sensul celor prevăzute de art. 264 alin. (1) și (2) din C. proc. civ.

Pe de altă parte, astfel cum corect susțin recurenții, curtea de apel a considerat că numai menționarea autorului lor în listele anexă la Tratatul dintre România și Bulgaria din 7 septembrie 1940 putea constitui dovada dreptului recurenților-reclamanți la măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, aceasta fiind, în aprecierea curții de apel, singura probă în măsură să ateste existența dreptului reclamanților la despăgubiri.

Or, pornind de la conținutul normativ al art. 4 din Legea nr. 164/2014, rezultă, pe de o parte, că niciunei probe dintre cele premise de această normă nu i se acordă apriori o valoare probatorie superioară față de alte probe care pot fi încadrate în cele premise de acest text, iar, pe de altă parte, Ministerul Afacerilor Externe comunicase deja la dosar, la solicitarea primei instanțe, că Tratatul în discuție a avut 4 anexe, dar niciuna dintre acestea nu era dedicată menționării nominale a cetățenilor români care dețineau bunuri pe teritoriului statului bulgar (relațiile se regăsesc la dosar primă instanță).

Drept urmare, reiese că instanța de apel a pretins dovedirea dreptului la despăgubiri cu o probă inexistentă (listă-anexă la Tratat) și, mai mult decât atât, în cazul în care o astfel de listă-anexă ar fi existat, i-ar acordat acesteia o valoare probatorie absolută, fără ca aceasta să fie prevăzută ca atare de lege.

Astfel cum deja s-a arătat, curtea de apel a apreciat că, în contextul art. V din Tratatul dintre România și Bulgaria, autorul reclamanților a avut posibilitatea de a dispune de bunuri în termen de 18 luni, cu începere de la schimbul instrumentelor de ratificare a Tratatului.

Înalta Curte apreciază că un astfel de enunț nu reprezintă o concluzie în sensul infrimării dreptului la despăgubiri al recurenților-reclamanți, întrucât prin acesta nu se statutează în niciun fel cu privire la ceea ce trebuia a se verifica în cauză, din perspectiva cerințelor impuse de art. 1 din Legea nr. 9/1998, prin mijlocirea prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014.

Astfel, simpla existență a art. V din Tratatul dintre România și Bulgaria din 7 septembrie 1940, fără a se demonstra că autorul recurenților reclamanți a înstrăinat efectiv, în intervalul de 18 luni menționat, bunurile imobile aflate pe teritoriul statului bulgar (județul Caliacra, în cazul său), lipsește de premisa necesară fundamentarea eventualei concluzii că acesta nu a fost prejudiciat prin aplicarea Tratatului dintre România și Bulgaria din 1940 (dată fiind presupusa încasare a contravalorii proprietăților care ar fi avut loc, în cazul unei înstrăinări cu titlu oneros).

Doar într-un astfel de context, în cadrul aplicării prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, instanța de apel putea face uz de dispozițiile art. 329 din C. proc. civ. referitoare la prezumțiile judiciare.

Având în vedere circumstanțele expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel, printr-o cercetare judecătorească incompletă și contradictorie, în aplicarea dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, a privat recurenții-reclamanți de posibilitatea de a-și demonstra pretențiile deduse judecății în condițiile prevăzute de lege, soluția pronunțată în apel fiind construită pe un raționament juridic ce nu lămurește în mod complet situația de fapt dedusă judecății și nu răspunde tuturor argumentelor invocate în cauză, realizându-se, practic, o analiză formală a cauzei.

Astfel, validând raționamentul primei instanțe, în motivarea deciziei recurate, instanța de apel a recunoscut că dovada dreptului de proprietate s-a făcut cu înscrisuri autentice ale epocii, însă, în aprecierea asupra întrunirii condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 164/2014 sub aspectul existenței dreptului la despăgubiri reclamat de recurenții-reclamanți, singurele documente asupra cărora s-a aplecat au fost listele-anexe ale Tratatului (lista anexă inexistentă, astfel cum s-a arătat) și Situația de avere imobiliară rurală Comuna D., neînsușită de reprezentanții statului român prin semnare, fără a se menționa de ce a înlăturat celelalte înscrisuri anterioare, contemporane și ulterioare momentului 1940, invocate de către recurenții-reclamanți, în susținerea pretențiilor lor, înscrisuri care întruneau condițiile de formă din art. 4 al Legii nr. 164/2014; este de precizat că inclusiv situația de avere imobiliară rurală Comuna D., jud. Caliacra se încadra în prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014, acest înscris probator purtând mențiunea certificării de către Arhivele Naționale, în timp ce condiția semnării acestuia de reprezentanții în Comisie ai ambelor state era o rigoare în însăși aplicarea prevederilor actului normativ care a instituit obligația întocmirii acestora.

Or, lipsa unei analize reale și efective a înscrisurilor și a celorlalte probe ce întrunesc cerințele art. 4 din Legea nr. 164/2014, analiză ce nu poate fi realizată în etapa procesuală a recursului, echivalează cu neefectuarea unei cercetări pe fond în mod real a raportului juridic dedus judecății, constatare care demontrează imposibilitatea exercitării contolului de legalitate în recurs.

În consecință, urmează ca, în rejudecare, instanța de apel să procedeze la evaluarea întregului materialului probator ce compune dosarul administrativ, a probelor administrate în etapa judiciară, în toate fazele procesuale, inclusiv înscrisurile noi depuse ori evocate în recurs (adeverința nr. x din 21 iunie 1941 emisă de Primarul orașului Medgidia, județul Constanța), în spiritul normei prevăzute de art. 4 din Legea nr. 164/2014, fiind necesar a se lămuri pe deplin situația de fapt dedusă judecății și să se răspundă argumentelor esențiale și apărărilor principale formulate de părți.

Pentru considerentele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 497 raportat la art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel, reținându-se întrunirea în speță a cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții C. și B., în prezent, decedat, și continuat de succesorii acestuia - E. și F. împotriva deciziei civile nr. 384A din 09 martie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 februarie 2022.