ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1411/2024

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal la 13 august 2015, sub nr. x/3/2015, reclamanta A, prin reprezentant legal B, a solicitat, în contradictoriu cu pârâții C, Ministerul Educației și Cercetării Științifice și Agenția Română de Asigurare a Calității în învățământ următoarele: obligarea pârâtului C la predarea documentelor solicitate prin notificarea-somație nr. H4/N/02.07.2015; obligarea pârâtului C la plata sumei de 2.275 euro, reprezentând daune materiale egale cu parte din taxele de școlarizare achitate pentru anii școlari 2014-2015 și 2015-2016 și a dobânzii legale aferente; obligarea pârâtului C la plata sumei de 55.800 euro, reprezentând daune morale generate de faptele culpabile ale conducerii C în perioada 2013-2015; obligarea pârâtului Ministerul Educației și Cercetării Științifice să ia act de împrejurarea că o instituție de învățământ preuniversitar a încălcat prevederile legale în vigoare referitoare la drepturile elevilor și să ia măsurile necesare pentru a se evita în viitor situații similare; obligarea pârâtului Ministerul Educației și Cercetării Științifice să ia act de necesitatea desfășurării învățământului public în limba tuturor minorităților naționale; obligarea pârâtului Agenția Română de Asigurare a Calității în învățământ să ia măsurile necesare pentru asigurarea calității activității de învățământ organizată și desfășurată de pârâtul de ordin 1; obligarea pârâtului C la plata cheltuielilor de judecată. Reclamanta a formulat cerere modificatoare, prin care a arătat că renunță la pretențiile în valoare de 2.891 lei, întrucât acestea au fost consemnate la dispoziția reclamantei de C. De asemenea, a arătat că o parte din documentele solicitate prin primul capăt de cerere au fost restituite de pârât și a reevaluat dobânda legală solicitată. Prin întâmpinarea depusă la 4 noiembrie 2015, pârâtul C a invocat excepția necompetenței funcționale a instanței de contencios administrativ. Pe cale reconvențională, a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 690 lei, reprezentând cheltuieli avansate birourilor executorilor judecătorești. Pârâtul C a formulat întâmpinare și cerere reconvențională la cererea modificatoare. Prin încheierea din 8 februarie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/3/2015, Tribunalului București - Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, în raport de obiectul cauzei și de invocarea excepției de necompetență funcțională de către pârâtul C prin întâmpinare, a disjuns capetele de cerere formulate în contradictoriu cu acest pârât și a dispus formarea unui nou dosar, având ca obiect obligația de a face și pretenții, în care a stabilit că revine calitatea de reclamantă numitei A, iar calitatea de pârât revine C. Urmare disjungerii, în condițiile anterior expuse, pe rolul Tribunalului București - Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal s-a format dosarul nr. x/3/2016*. Prin încheierea din 14 martie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/3/2016, Tribunalul București - Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență funcțională, invocată de pârâtul C prin întâmpinare și a dispus trimiterea dosarului unei secții civile a aceleiași instanțe, spre competentă soluționare. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a civilă la 25 mai 2016, sub nr. x/3/2016*. La 19 septembrie 2016, reclamanta a depus cerere modificatoare, prin care a susținut existența unor noi dovezi care impun ca judecata în cauză să se desfășoare în contradictoriu și cu pârâții Ministerul Educației și Cercetării Științifice, Agenția Română de Asigurare a Calității în învățământ și Inspectoratul Școlar al Municipiului București. Aceste părți au fost introduse în cauză prin încheierea din 20 septembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă. Prin încheierea din 15 noiembrie 2016, tribunalul a admis excepția tardivității formulării cererii modificatoare, invocate de pârâtul Ministerul Educației și Cercetării Științifice, prin întâmpinare și a respins excepția inadmisibilității cererii reconvenționale.

Sentința Tribunalului București Prin sentința nr. 725 din 23 mai 2017, Tribunalul București - Secția a V-a civilă a respins cererea de repunere pe rol formulată de pârâta D (pentru continuarea dezbaterilor), ca neîntemeiată. A admis în parte cererea principală formulată de reclamanta A, prin reprezentant legal B, în contradictoriu cu pârâtul C și pârâta-reconvențională D (introdusă în cauză prin încheierea din 15 noiembrie 2016, la solicitarea pârâtului C din cererea reconvențională). A obligat-o pe pârâtă să comunice reclamantei decizia Consiliului Director al C de reziliere a contractului nr. 14/25.02.2015. A respins, în rest, cererea principală, ca neîntemeiată. A respins cererea reconvențională, ca neîntemeiată și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în valoare de 20 lei, aferente capătului de cerere admis. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta.

Decizia pronunțată de instanța de apel Prin decizia nr. 161 din 11 februarie 2019, Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de reclamanta A, prin reprezentant legal B, împotriva sentinței nr. 725 din 23 mai 2017, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți C și D. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că 1-a obligat pe pârât la comunicarea către reclamantă și a următoarelor înscrisuri: întreaga documentație care a stat la baza emiteri Deciziei Consiliului Director de reziliere a contractului nr. 14/25.02.2015, inclusiv privind măsurile luate de același Consiliu Director în legătură cu dezvoltarea și educarea elevei reclamante; actul de dispoziție emis de organele de conducere ale unității de învățământ pârâte, prin care s-a decis semnarea contractului de școlarizare nr. 14/25.02.2015; sesizarea Comisiei de Disciplină, Regulamentul Comisiei de Disciplină din cadrul unității de învățământ pârâte, valabile la 16.06.2015, în baza cărora s-a emis către Consiliul Profesoral propunerea privind scăderea calificativului la purtare al elevei reclamante; regulamentul intern al unității de învățământ pârâte, la care se face referire în contractul nr. 14/25.02.2015 și în notificarea nr. 129/29.06.2015; rapoartele consemnând rezultatele evaluărilor elevei reclamante (săptămânale, semestriale, anuale și de la cluburi), semnate de persoanele care le-au întocmit. A dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 7.268 lei, precum și a dobânzii legale calculate pentru această sumă, de la 29.06.2015, până la data plății. L-a obligat pe pârât la plata către reclamantă și a sumei de 468,4 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței. Prin decizia nr. 1149 din 5 octombrie 2020, Curtea de Apel București-Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis în parte cererea de completare a dispozitivului deciziei nr. 161 din 11 februarie 2019, pronunțate de aceeași instanță, formulată de apelanta-reclamantă A, prin reprezentant legal B, în contradictoriu cu intimații C și D. A dispus completarea dispozitivul deciziei nr. 161 din 11 februarie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie civile, astfel: Obligă pe intimatul-pârât C la plata către apelanta-reclamantă A a sumei de 263,89 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în apel. Împotriva deciziei nr. 161 din 11 februarie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au formulat recurs reclamanta A, prin reprezentant legal B, și pârâtul C.

Decizia instanței de recurs Prin decizia nr. 321 din 10 februarie 2022, înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă a admis recursurile declarate de reclamanta A, prin reprezentant legal B și de pârâtul C împotriva deciziei nr. 161 din 11 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe

Decizia pronunțată de instanța de apel în rejudecare Prin decizia nr. 1103 A din 7 iulie 2022, Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de reclamanta A, prin reprezentant B, împotriva sentinței civile nr. 725 din 23.05.2017, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/3/2016**, în contradictoriu cu intimatul-pârât C. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul următor: A obligat pe pârât la comunicarea către reclamantă și a următoarelor înscrisuri: întreaga documentație care a stat la baza emiterii Deciziei Consiliului Director de reziliere a contractului nr. 14/25.02.2015, inclusiv privind măsurile luate de același Consiliu Director în legătură cu dezvoltarea și educarea elevei reclamante; sesizarea Comisiei de Disciplină, Regulamentul Comisiei de Disciplină din cadrul unității de învățământ pârâte, valabile la 16.06.2015, în baza cărora s-a emis către Consiliul Profesoral propunerea privind scăderea calificativului la purtare al elevei reclamante; regulamentul intern al unității de învățământ pârâte, la care se face referire în contractul nr. 14/25.02.2015 și în notificarea nr. 129/29.06.2015; Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Recursul exercitat în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1103 A din 7 iulie 2022 a formulat recurs pârâtul C, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei curții de apel și trimiterea cauzei, spre rejudecare. Dezvoltând motivul de recurs circumscris ipotezei de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a imputat instanței de apel lipsa motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția de obligare a sa la comunicarea documentației care a stat la baza emiterii Deciziei Consiliului Director de reziliere a contractului nr. 14/25.02.2015, inclusiv privind măsurile luate de același Consiliu Director în legătură cu dezvoltarea și educarea elevei reclamante. În aceste sens, a argumentat că nu au fost indicate, în concret, măsurile la care se referă și care au legătură cu dezvoltarea și educarea elevei reclamante, și care a fost raționamentul prin care instanța de apel a apreciat că acestea sunt în directă legătură cu atribuțiile Consiliului Director. Obligația instanțelor de a-și motiva decizia reprezintă una din garanțiile esențiale ale procesului echitabil, impusă atât de normele interne conținute in art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ., cât și de normele convenționale cuprinse în art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; în speța dedusă judecății, motivarea deciziei se impunea tocmai în sensul prezentării în concret, și nu generic, atât a documentației privind măsurile la care instanța de apel stabilește obligația de comunicare, cât și raționamentul avut în vedere în sensul în care acestea au legătură cu atribuțiile Consiliului Director. În același context este vorba și despre comunicarea documentației care a stat la baza emiterii deciziei Consiliului Director deși din Notificarea privind rezilierea Contractului de școlarizare nr. 14/25.02.2015 rezultă, în mod, evident faptul că este vorba despre o decizie adoptată în unanimitate de membrii Consiliului Director. Probatoriul în susținerea textelor din contractul de școlarizare invocate în Notificarea privind rezilierea Contractului de școlarizare nr. 14/25.02.2015 au fost depuse la dosarul cauzei, împreună cu declarațiile martorilor încuviințați de instanță. Cu privire la obligația stabilită în sensul de a se comunica sesizarea Comisiei de Disciplină, Regulamentul Comisiei de Disciplină din cadrul unității de învățământ pârâte, valabile la 16.06.2015, în baza cărora s-a emis către Consiliul Profesoral propunerea privind scăderea calificativului la purtare al elevei reclamante, învederează faptul că, în mod corect, instanța de fond a reținut că reclamanta nu a justificat și nu a dovedit un interes pentru comunicarea acestor înscrisuri. In acest sens, arată faptul că reclamanta nu a avut scăzut calificativul la purtare și, prin urmare, propunerea către Consiliul Profesoral nu a produs consecințe juridice; Or, în mod greșit, instanța de apel a constatat întemeiată solicitarea reclamantei de a i se pune la dispoziție sesizarea comisiei de disciplină „pentru ca aceasta să aibă posibilitatea ca, în funcție de considerentele avute în vedere de organele de conducere ale unității de învățământ, să aprecieze dacă măsurile au fost luate în mod gradual și transparent (...)"; În contextul în care nu a existat un calificativ scăzut la purtare și nici consecințe juridice ale unui asemenea demers, apreciază că nu pot fi supuse spre analiză măsurile în sensul dacă ele au fost luate în mod gradual și transparent. Din această perspectivă, opinează că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii, în sensul că aprecierea modului gradual și transparent al unor măsuri nu pot fi analizate în lipsa consecințelor juridice care le-au determinat. Reclamanta nu a mai continuat activitatea școlară la unitatea de învățământ pârâtă, solicitând transferul la o altă unitate de învățământ împrejurarea pe care instanța de apel nu a analizat-o din perspectiva interesului de a mai solicita ulterior, în anul 2022, comunicarea unei sesizări a Comisiei de Disciplină de scădere a calificativului la purtare formulată în anul școlar 2014-2015, sesizare care, așa cum a arătat, nu a produs consecințe juridice. In acest sens, consideră că nu au fost respectate dispozițiile art. 33 C. proc. civ. care prevăd faptul că interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. 5. Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă A, prin reprezentant legal B a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității căii de atac, pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentului-pârât la obligarea cheltuielilor de judecată, fără a avea atașate dovezi ale acestora din urmă. Recurentul-pârât a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor părții adverse și admiterea recursului. 6. Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comuni cat părților, iar prin încheierea din 21 martie 2024, completul de filtru a respins excepția nulității recursului invocată de către intimata reclamantă A. A admis, în principiu, recursul declarat de către pârâtul C împotriva deciziei civile nr. 1103 din 7 iulie 2022 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen pentru judecata recursului la 23 mai 2024, complet x, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu titlu prealabil, față de conținutul explicit al susținerilor din cuprinsul cererii de recurs în analiză, expus în sinteză în cele ce preced, se impune ca examinarea criticilor de nelegalitate în calea de atac a recursului să fie precedată de considerații preliminare privind cauza recursului. Astfel, în calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de recurentul-pârât nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural și/sau substanțial). Totodată, principiul legalității căilor de atac impune a se reține că asemenea demersuri procedurale trebuie exercitate în coordonatele pe care legea le-a conferit acestora, nici părțile și nici instanțele de control judiciar nefiind îndreptățite să invoce, respectiv să analizeze aspecte care nu respectă condițiile pe care legea le-a stabilit relativ la exercitarea și judecata căilor de atac efectiv promovate. Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reține că, în speță, nu este posibil a fi reapreciat probatoriul ce a fost analizat de instanțele inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situației de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privința probelor administrate la judecata în fond. Aceasta și pentru că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. „Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.” Împrejurarea că recurentul-pârât a formulat critici care tind a provoca o astfel de reevaluare a probelor și, respectiv, a situației de fapt, nu poate determina legala învestire a instanței de recurs spre a proceda la analiza acestora, pentru că respectivele critici au fost formulate cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin normele procedurale enunțate în precedent și a întinderii dreptului ce îi este conferit prin lege de a deduce judecății în recurs, aspecte care au aptitudinea de a fi circumscrise motivelor de casare reglementate prin art. 488 C. proc. civ. Textul art. 488 alin. (1) pct.6 C. proc. civ., de conținutul căruia recurentul-pârât s-a prevalat în exercitarea prezentei căi extraordinare de atac, consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc ori insuficient motivată, cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Înalta Curte reține că din dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească, necesare pentru exercitarea unui control judiciar eficient, textul menționat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile ori apărările părților. Din economia textului citat reiese că obligația instanței de a-și motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele acesteia a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestor condiții atrăgând casarea. Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății, iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc, când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii. Motivarea hotărârii este esențială pentru orice proces, constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și presupune, așadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluția adoptată, condiție care, în speța de față, este îndeplinită. Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ., reținându-se că, în cuprinsul deciziei, instanța de apel a arătat, urmare a analizei proprii efectuate, care sunt motivele de fapt și de drept pentru care a găsit întemeiate cererile reclamantei invocate în memoriul de apel, expunând explicit considerentele pentru care acestea au fost admise, examinând în succesiunea descrisă în motivele de apel. În ceea ce privește susținerea recurentului-pârât că instanța de apel nu a expus considerentele pentru care a apreciat ca întemeiată solicitarea reclamantei de a i se comunica documentația care a stat la baza emiterii deciziei Consiliului Director de reziliere a contractului nr. 14 din 25.02.2015 și a decis că se impune comunicarea acesteia, Înalta Curte constată că aceasta nu este fondată. Contrar susținerilor recurentului–pârât, instanța de apel a dezvoltat un raționament amplu asupra acestei chestiuni, evocând dispozițiile art. 14 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 32 alin. (1) din Constituția României și principiile care guvernează învățământul preuniversitar și superior, reglementate prin art. 3 alin. (1) lit. b e, mp și p din Legea nr. 1//2011, și, în considerarea importanței deciziei de reziliere nr. 14/25.02.2015 pentru parcursul școlar al reclamantei, a reținut că „aceasta are nu doar interesul dar și dreptul de a obține întreaga documentație care a stat la baza deciziei consiliului director de reziliere a contractului precum și măsurile care au fost luate de consiliul director în legătură cu dezvoltarea și educarea elevei astfel încât să aibă cunoștință de ansamblul motivelor care au determinat instituția școlară să înceteze raporturile cu reclamanta și să verifice dacă rezilierea contractului este un demers necesar și proporțional. ” În continuare, în privința solicitării reclamantei de a i se pune la dispoziție sesizarea comisiei de disciplină precum și regulamentul comisiei de disciplină în baza căruia a fost propusă scăderea notei la purtare, instanța de apel a constatat că aceasta este întemeiată, reținând în considerente că această soluție se impune „pentru a da posibilitatea reclamantei, ca în funcție de considerentele avute în vedere de organele de conducere ale unității de învățământ, să aprecieze dacă măsurile dispuse au fost luate în mod gradual și transparent, în considerarea principiului bunei-credințe care guvernează raporturile juridice în temeiul art. 14 și art. 1179 C. civ. ” În legătură cu pretinsa nemotivare a instanței de apel din perspectiva neidentificării, în concret, a măsurilor pe care Consiliul Director le-a luat în legătură cu dezvoltarea și educarea elevei, Înalta Curte reține că obligația de comunicare incumba doar în ipoteza în care pârâta a dispus măsuri cu privire la reclamantă și acestea au fost concretizate prin înscrisuri. În atare context, lipsa evidențierii/enumerării în cuprinsul considerentelor deciziei recurate a măsurilor luate de Consiliul Director, nu poate fi circumscris unui viciu de motivare, așa cum se pretinde. Un alt argument, subsumat aceleiași critici de nelegalitate, a vizat împrejurarea că instanța de apel nu a analizat pricina sub aspectul interesului actual al reclamantei în a solicita aceste înscrisuri, astfel cum acesta este definit de art. 33 C. proc. civ., din perspectiva în care aceasta nu a mai continuat activitatea școlară la unitatea de învățământ al pârâtei, solicitând transferul la altă unitate de învățământ. Contrar susținerilor recurentului-pârât, din cuprinsul considerentelor deciziei recurate, rezultă că instanța de apel a analizat această apărare a pârâtei și a expus raționamentul logico-juridic care a stat la baza înlăturării acesteia, reținând că „beneficiarului actului de învățământ trebuie să i se asigure accesul nu doar la documentele prin care se finalizează o cercetare disciplinară și i se stabilește o sancțiune, ci la toate înscrisurile care se referă la activitatea școlară, la comportamentul acestuia pe parcursul urmării cursurilor pentru a fi în măsură să cunoască deficiențele ivite și să găsească o modalitate de a le aborda în mod eficient pentru a evita apariția unor situații similare.”. În acest context, Înalta Curte subliniază că pentru a atrage casarea hotărârii se impune ca nemotivarea să fie una evidentă, importantă, esențială, în sensul că instanța ignoră total susținerile sau apărările părții, astfel încât acesteia îi este imposibil să cunoască în ce măsură judecătorul a „ascultat” partea și a reflectat cu privire la cele afirmate de aceasta. Or, în cazurile invocate de recurent nu se verifică această omisiune consistentă, fiind evident că instanța de apel s-a preocupat de argumentele părții, admițând motivat cererile formulate de către reclamantă. Referitor la existența unor considerente contradictorii, Înalta Curte reamintește că pentru a fi incident acest motiv de recurs, este nevoie ca din unele dintre considerente să rezulte temeinicia pretențiilor supuse judecății, iar din altele netemeinicia acestora, ceea ce are drept consecință excluderea reciprocă a acestora. În argumentarea acestei critici de nelegalitate, subsumate aceluiași motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat faptul că decizia curții de apel este contradictorie din perspectiva în care aprecierea modului gradual și transparent al unor măsuri nu pot fi analizate în lipsa consecințelor juridice pe care le-au determinat. Înalta Curte constată că cele reținute în considerentele hotărârii supuse controlului de legalitate nu corespund susținerilor recurentului. Analizând decizia recurată, se constată că, în partea care vizează soluția dată capătului de cerere prin care reclamanta solicită să i se pună la dispoziție sesizarea și regulamentul comisiei de disciplină în temeiul căruia a fost propusă scăderea notei la purtare, instanța de apel a reținut că în ipoteza în care au fost luate astfel de măsuri, se impune comunicarea pentru încunoștințarea elevei și preîntâmpinarea unor evenimente/situații similare, independent de aplicarea unei sancțiuni disciplinare. Rezultă, deci, că instanța de apel nu a condiționat aprecierea asupra modului de transpunere a acestor măsuri de existența unor consecințe juridice, respectiv de aplicarea măsurii de scădere a notei la purtare, așa cum se acreditează prin criticile formulate, ci, prin raportare la obligația pârâtei de a aduce la cunoștința reclamantei informațiile relevante în legătură cu activitatea sa școlară, la atitudinea și comportamentul acesteia, pentru a fi în măsură să cunoască eventualele deficiențe și să ia măsurile adecvate pentru evitarea lor în viitor. Prin urmare, Înalta Curte reține că raționamentul logico-juridic al instanței are coerență sub aspectul analizat, considerentele evidențiate de recurentul-pârât ca fiind străine de cauză, constituind o continuare a celui expus anterior în cuprinsul aceleiași decizii și au legătură cu aspectele litigioase supuse dezlegării instanței de prim control judiciar prin cererile de apel și întâmpinările la acestea. Contrar susținerilor recurentului-pârât, decizia curții de apel respectă exigențele referitoare la claritatea, precizia, consecvența și, în final, la necontradictorialitatea motivării, cuprinzând răspunsuri specifice și explicite, chiar dacă pe alocuri succinte la fiecare aspect dedus judecății, astfel că instanța de recurs poate realiza controlul de legalitate cu care a fost învestită. Prin urmare, considerentele hotărârii care face obiectul prezentului recurs respectă atât exigențele art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ., cât și principiile jurisprudențiale dezvoltate pe marginea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din CEDO, instanța de apel precizând, în mod concret, clar și pertinent, care este este raționamentul de ordin factual și juridic care a determinat adoptarea soluției pronunțate. Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul C împotriva deciziei civile nr. 1103A din 7 iulie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. În privința cererii formulate de intimata-reclamantă A, prin reprezentant legal B, privind acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Îndeplinirea condiției privind câștigarea procesului deși necesară, nu este suficientă pentru ca partea respectivă să beneficieze de acordarea cheltuielilor de judecată. Aceasta întrucât, pe lângă această condiție, legiuitorul a înțeles să condiționeze acordarea acestui drept de dovedirea cheltuielilor ca făcând parte din categoria celor generate de sesizarea instanței de judecată cu o acțiune (cerere de chemare în judecată). În acest sens, legiuitorul a definit noțiunea de „cheltuieli de judecată” în cuprinsul art. 451 alin. (1) C. proc. civ. ca reprezentând „taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3) sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului.” Reiese, așadar, din interpretarea literală a normei juridice legale, că voința legiuitorului a fost aceea de a limita noțiunea de „cheltuieli de judecată” la acele sume de bani achitate de partea care a câștigat procesul cu ocazia inițierea demersului judiciar în sensul formulării unei acțiuni în justiție, respectiv acele sume care au fost determinate de demararea procedurilor judiciare. În cauza dedusă judecății, se constată că în probarea cheltuielilor de judecată solicitate de intimata-reclamantă prin notele de ședință înregistrate la 20 mai 2024, au fost depuse facturi fiscale și chitanțe reprezentând onorariu executorului judecătoresc aferente emiterii notificărilor nr. 114N din 02 iulie 2015, nr. 114 N din 02 iulie 2025 și nr. 151 N din 21 septembrie 2015 de către Biroul executorului judecătoresc E, în raport de prevederile art. 1522 C. civ. ( aflate la filele 87, 91 și 93). Referitor la aceste înscrisuri, depuse de intimata reclamantă prin notele de ședință pentru dovada cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că sunt irelevante întrucât categoria de cheltuieli pretinsă de reclamantă a fi recuperată în temeiul art. 453 C. proc. civ. nu poate fi inclusă în sfera celor apreciate ca fiind ocazionate de proces, în sensul legii procesual civile. Astfel, conform art. 451 alin. (1) C. proc. civ., așa acum s-a relevat anterior, cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbru judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3) sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului. Or, în speță, cheltuielile avansate de parte cu titlu de onorariul executorului judecătoresc nu au fost determinate direct de existența procesului, acestea fiind generate de un demers extrajudiciar inițiat de reclamantă în scopul determinării pârâtei de a–i comunica înscrisurile solicitate- remiterea cererii de transfer, a foii matricole și a fișei medicale a elevei A. Astfel, se constată că înscrisurile depuse de intimata-reclamantă în dovedirea cheltuielilor de judecată nu au fost emise în considerarea litigiului pendinte, împrejurarea că acestea se află în legătură cu pretenția dedusă judecății nu este suficientă devreme ce nu își au izvorul în litigiul pendinte. În consecință, ceea ce pretinde intimata-reclamantă nu sunt cheltuieli efectuate în considerarea procesului judiciar pendinte, în sensul în care acestea nu au fost generate de formularea cererii de chemare în judecată, acestea fiind efectuate în inițierea unor proceduri extrajudiciare, care exced noțiunii de cheltuieli de judecată, astfel cum aceasta este reglementată de legislația procesual civilă. Pentru considerentele anterior relevate, Înalta Curte va respinge cererea formulată de intimata-reclamantă A, prin reprezentant legal B, privind acordarea cheltuielilor de judecată.