ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5144/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

formulată, reclamanta L.A. a chemat în judecată, în calitate de pârâți, Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Muncii, Familiei și

Egalității de Șanse, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați

să-i plătească în continuare indemnizația bănească acordată prin Decretul nr. 410/1985.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că prin art. 13 din Decretul nr. 410/1985 i-a

fost acordată o indemnizație bănească de 400 lei/lună, cu începere de la 01

ianuarie 1986, pentru nașterea a 5 copii, din care 4 în viață, că, potrivit art.

20 din același decret, indemnizația i-a fost acordată "pe tot timpul

vieții, indiferent de natura și nivelul veniturilor, ori de alte alocații sau

ajutoare, pe care le primesc", iar din luna mai 1990 plata acestei

indemnizații a încetat în mod nelegal.

Reclamanta a arătat

că ulterior, ca urmare a demersurilor efectuate, i s-a comunicat că

indemnizația nu a mai fost achitată deoarece art. 18-27 din Decretul nr. 410/1985

au fost abrogate prin dispozițiile art. 32 alin. (2) din Legea nr. 67/1995.

Pârâții au formulat

întâmpinare prin care au solicitat respingerea acțiunii.

Reclamanta L.A. a

invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 32 alin. (2) din

Legea nr. 67/1995, arătând că au fost încălcate principiile neretroactivității

legilor și cel al dreptului câștigat, inserate în art. 15 alin. (1) și (2) din

Constituție precum și art. 49 din Constituție, potrivit cu care nici chiar o

restrângere a drepturilor cetățenilor nu poate opera decât în situații strict

delimitate, din care nici unul nu se regăsește în speță.

De asemenea, reclamanta

a mai susținut că a fost încălcat și art. 1 din Protocolul Adițional la Convenția Pentru Apărarea Drepturilor Omului, potrivit cu care orice persoană fizică sau

juridică îl are la respectarea drepturilor sale.

Prin punctul de

vedere referitor la excepția de neconstituționalitate formulată în cauză la

data de 30 noiembrie 2009, pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției

Sociale, referitor la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor din art.

32 alin. (2) din Legea nr. 67/1995 a solicitat să se constate și să se admită

excepția inadmisibilității cererii, deoarece aceasta privește o lege ce a fost

abrogată prin dispozițiile art. 35 din Legea nr. 416/2001.

Prin încheierea din

30 noiembrie 2009 a fost admisă cererea de sesizare a Curții Constituționale și

a fost sesizată Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 32 alin. (2) din Legea nr. 67/1995

și a fost suspendată soluționarea cauzei până la soluționarea excepției. Prin

Decizia Curții Constituționale nr. 232 din 15 noiembrie 2011 excepția invocată a

fost respinsă ca inadmisibilă.

Prin Sentința nr. 485/2011

din 17 octombrie 2011 Curtea de Apel Craiova - Secția de contencios

administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta L.A.

împotriva pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și

Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că decretul nr. 410/1985,

pe ale cărui prevederi și-a întemeiat reclamanta pretențiile, a fost abrogat

parțial prin Legea nr. 67/1995, lege abrogată ulterior prin art. 35 pct. 1 din

Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat.

Instanța de fond a

reținut că abrogarea unui act normativ îl lipsește de efecte pe acesta de la

momentul abrogării, precum și pe viitor, chiar dacă ulterior legea de abrogare

a actului normativ a fost ea însăși abrogată, așa cum este și în cauza dedusă

judecății.

În ceea ce privește

susținerea reclamantului că prin abrogarea acestui drept la indemnizație, drept

câștigat pe viață, ar fi încălcat și art. 1 din Protocolul Adițional la Convenția Pentru Apărarea Drepturilor Omului, deoarece respectivul drept are caracterul unui

bun, Curtea a arătat că instanțele naționale nu pot interpreta Convenția și

sfera de aplicare a acesteia fără a exista o jurisprudență a Curții în acest

sens, ci pot doar aplica jurisprudența existentă la situații similare din

statul respectiv, iar până la data pronunțării sentinței Curtea de la Strasbourg nu a fost sesizată și nu s-a pronunțat în spețe care să pună în discuție o

situație similară celei deduse judecății.

În considerentele

hotărârii atacate s-a reținut că există o distincție între drepturile bănești

recunoscute irevocabil prin hotărâri judecătorești, caz în care jurisprudența

CEDO este constantă în a stabili că aceste drepturi reprezintă un „bun” în

sensul art. 1 din Protocolul adițional și drepturile bănești nerecunoscute

irevocabil prin hotărâri judecătorești, dar pentru care Curtea a considerat că

există totuși, în anumite condiții, o încălcare a dreptului de proprietate

consacrat de Convenție.

S-a mai reținut că Jurisprudența

CEDO statuează că statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a

determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în acest domeniu și că

trebuie avută în vedere marja de apreciere pe care Curtea o lasă statelor în

stabilirea propriilor politici în această materie, marjă considerată de

instanță că este mai mare atunci când necesitatea intervenției statului rezultă

din consecințele pe care criza economică internațională le produce asupra

deficitului bugetar.

Instanța a apreciat

că, faptul că prin art. 32 alin. (2) din Legea nr. 67/1995 indemnizația pentru

mamele cu mai mulți copii prevăzută de art. 13 din Decretul nr. 410/1985 a fost

abrogată, nu reprezintă decât o exercitare a prerogativei legiuitorului de a

adopta acte normative în materia drepturilor de asistență socială și nu încalcă

dreptul la respectarea și protecția bunurilor, consacrat de art. 1 paragraful 1

din Protocolul nr. 1 al Convenției.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta L.A., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Motivele de recurs

invocate conform art. 304

1

C. proc. civ. se întemeiază în

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocându-se greșita aplicare a

dispozițiilor art. 15 din Constituția României în raport de efectele abrogării art.

18-27 din Decretul nr. 419/1985 privind alocația de stat și indemnizația pentru

copii.

Se arată că efectele

abrogării acestui act normativ prin Legea nr. 67/1995 nu poate avea efect

asupra ajutorului „pe viață” acordat mamelor care au născut și îngrijit 3 copii

până la vârsta de 18 ani.

Recurenta arată că a

beneficiat în perioada 1986-1994 de plata indemnizației de 400 lei/lună, fiind

încetată nelegal și abuziv plata, în continuare a acestei indemnizații.

Se arată că prin

efectele sistării, cu caracter retroactiv i-au fost încălcate recurentei

drepturi recunoscute de lege, fiind încălcate dispozițiile art. 15 din

Constituție și art. 1 din Protocolul Adițional la CEDO.

La dosar

intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare în care

solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul

declarat, în raport de motivele invocate, Curtea îl apreciază ca nefondat

pentru următoarele considerente:

În cauză în mod

corect, prima instanță a aplicat dispozițiile art. 1 și 11 din Legea nr. 554/2004

în ceea ce privește soluția de respingere a acțiunii a recurentei astfel cum a

fost formulată.

În cauză recurenta,

în calitate de persoană pretins vătămată nu are un drept recunoscut de lege

vătămat. Aceasta deoarece indemnizația de care a beneficiat conform art. 18 din

Decretul nr. 410/1985 cu începere de la 1 ianuarie 1986 nu reprezintă o

indemnizație „pe viață” în baza art. 20 din același act normativ.

Acest drept i-a fost

încetat, în mod legal, prin efectul abrogării art. 18-27 din Decretul nr. 410/1985

prin Legea nr. 67/1995. Pe cale de consecință din 1996 recurenta nu a mai

beneficiat de acest drept, care a încetat prin abrogarea expresă a acestor

dispoziții legale.

În perioada 1996-16

aprilie 2009, data formulării acțiunii pe rolul Curții de Apel Craiova

recurenta nu a beneficiat de acest drept și a rămas într-o pasivitate

nejustificată din punct de vedere al interesului propriu declarat.

În cauză nu poate fi

reținută încălcarea Protocolului nr. 1 din CEDO, deoarece statul național

beneficiază de o marjă de apreciere în ceea ce privește emiterea de acte

normative care privesc drepturi reglementate în regimul comunist. Nu se poate

reține ideea că dreptul pretins este „pe viață” în condițiile în care prin

Legea nr. 67/1997 dispozițiile art. 18-27 au fost abrogate expres, neexistând

în cauză existența unor drepturi recunoscute de lege.

Asupra

constituționalității dispozițiilor art. 32 alin. (2) din Legea nr. 67/1995,

Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 232 din 15 noiembrie 2011.

Față de cele expuse

mai sus, Curtea în baza art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ. va respinge

recursul ca nefondat, menținând ca legală și temeinică sentința pronunțată de

instanța de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de L.A. împotriva Sentinței nr. 485/2011 din 17 octombrie 2011 a Curții de Apel Craiova - Secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 decembrie 2012.