ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1188/2011

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr.

122 din 22 ianuarie 2010 s-a respins ca nefondată cererea reclamantului

Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din Ministerul Internelor și

Reformei Administrative privind restrângerea dreptului la liberă circulație a

intimatului C.M.

Pentru a pronunța

această hotărâre au fost reținute următoarele considerente:

Că pârâtul a fost

returnat din Italia la data de 23 noiembrie 2009 potrivit decretului

Prefectului Romei, prin care s-a dispus îndepărtarea de pe teritoriul Italie

interzicerea dreptului de a intra în acest stat pe o perioadă de 5 ani.

S-a menționat în

decretul respectiv cu încălcarea interdicției de reintrare se sancționează cu

închisoarea până la un an.

Potrivit art. 38 lit. b)

din Legea nr. 248/2005 se poate dispune restrângerea exercitării dreptului la

liberă circulație „cu privire la persoana a cărei prezență pe teritoriul unui

stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare ar

aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relațiilor bilaterale

din România și acest stat”.

În decretul emis de

Prefectul Romei s-a consemnat că în anul 2007 pârâtul la data de 19 martie 2008

a fost arestat pentru furt in forma agravanta.

În declarația dată la

data de 23 noiembrie 2009, la momentul revenirii în țară, pârâtul a arătat că

la data de 15 octombrie 2006 a ieșit din țară cu destinația Italia, a locuit în

Roma a muncit fără forme legale ca grădinar până la data de 19 martie 2009 când

a fost reținut de poliția italiană pentru furt agravat și a fost cercetat în

stare de libertate, iar la da de 18 noiembrie 2009 a fost reținut în baza

deciziei Prefectului de Roma care a decis returnarea sa în România.

Față de aceste probe

depuse la dosar instanța nu poate reține că în cauză s-a făcut dovada că

pârâtul a comis vreo faptă care să se încadreze în textul legal invocat.

Pe de altă parte,

ulterior datei de 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea Europeană,

măsura restrângerii temporare a exercitării dreptului unui cetățean român la

libera circulație în statele membre ale Uniunii Europene poate fi dispusă în

baza legislației naționale care o reglementează, dar în concordanță cu

legislația comunitară.

Potrivit art. 2 alin.

(2) și (3) din Protocolul nr. 4 la Convenție, orice persoană este liberă să

părăsească orice țară, inclusiv pe a sa, exercitarea acestor drepturi neputând

face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege,

constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea

națională, siguranță publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor

penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și

libertăților altora.

Totodată, cerințele

restrictive în care poate fi dispusă restrângerea dreptului unei persoane la

libera circulație, consacrat și de art. 25 Constituția României, sunt enunțate

și prin dispozițiile art. 53 din Constituție.

Potrivit dispoziției

constituționale menționate, exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți

poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz pentru:

„apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice,

a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale;

prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale

unui sinistru deosebit de grav” [alin. (1)], iar restrângerea poate fi dispusă

numai dacă este necesară într-o societate democratică, măsura trebuind să fie

proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod

nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a

libertății [alin. (2)].

Instanța de fond a

reținut astfel că măsura de returnare a cetățeanului român dispusă de

autoritățile statului italian nu este suficientă prin ea însăși pentru ca

instanța română să interzică dreptul de circulație al cetățeanului său pe

teritoriul statului din care a fost returnat, necesitatea restrângerii

dreptului la libera circulație urmând a se aprecia de către instanța națională

prin raportare la situația concretă a cetățeanului în cauză.

În cauză s-a apreciat împrejurarea

că pârâtul a fost judecat pe teritoriul Italiei pentru comiterea unei

infracțiuni de furt dar nu poate constitui un motiv suficient al îngrădirii

libertății de circulație, câtă vreme în cauză nu există dovezi că pârâtul ar persista

în săvârșirea unor fapte penale, pentru a se putea reține că prin conduita sa,

acesta reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa

unui interes fundamental al societății, de natură a aduce atingere ordinii

publice, securității publice ori sănătății publice a statului din care a fost

returnat.

În raport de aceste

considerente instanța apreciază că prin limitarea exercitării dreptului

pârâtului la libera circulație, astfel cum solicită reclamanta, s-ar ajunge la

nesocotirea principiului proporționalității în adoptarea măsurii restrictive.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel reclamantul Direcția pentru Evidența Persoanelor și

Administrarea Bazelor de Date București iar prin decizia civilă nr. 100 din 8 aprilie

2010 a Curții de Apel Galați s-a respins ca nefondat apelul reținându-se

următoarele considerente:

În raport cu

dispozițiile art. 20 din Constituția României, instanța este obligată să

cerceteze compatibilitatea legii interne privind libera circulație a

persoanelor cu pacte și tratate privitoare la drepturile fundamentale ale

omului, la care România este parte.

Astfel dispozițiile art.

38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 prevede restrângerea exercitării dreptului la

liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o

perioadă de cel mult 3 ani, cu privire la persoane care au fost returnate

dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel

stat.

Potrivit legislației

europene, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, încă conform

art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și

de ședere a cetățeanului Uniunii și a membrilor lor de familie se dispune numai

pentru motive de ordine publică, siguranță națională sau sănătate publică.

In alin. (2), textul prevede că măsura trebuie să respecte principiul

proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză,

și art. 6 din Tratatul Uniunii Europene statuează că drepturile fundamentale

sunt respectate, așa cum sunt garantate de Constituția pentru apărarea

drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Prin urmare, deși calitatea de membru al Uniunii Europene, nu interzice

României, dreptul de a restrânge libertatea de circulație a cetățenilor săi,

limitarea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost

returnată dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie, așa

cum susține apelanta.

Limitarea exercitării dreptului la libera circulație trebuie supusă

condițiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile

Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislația comunitară,

deoarece dispozițiile dreptului comunitar au prioritate și sunt obligatorii

pentru judecătorul național.

În cauză, așa cum corect

s-a reținut prin decizia atacată, nu s-a dovedit că sunt îndeplinite condițiile

art. 27 din Directivă, nu s-a dovedit pericolul pentru ordinea publică,

siguranța publică sau sănătatea publică.

Intimatul pârât C.M., a

fost returnat din Italia, în baza Decretului Prefectului de Roma, prin care s-a

reținut că a avut un comportament ce constituie o amenințare la adresa

siguranței naționale și s-a aplicat interdicția de a reintra pe teritoriul

Italiei, pe o perioadă de la 5 ani, sub sancțiunea executării pedepsei privative

de libertate.

Ori, față de art. 27

alin. (2) din Directiva 2004/38/CE , care prevede că măsura trebuie să respecte

principiul proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita celui în

cauză, prin restrângerea dreptului la liberă circulație a intimatului pârât

s-ar ajunge la o dublă sancționare.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamantul Ministerul Administrației și Internelor

Direcția pentru evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de date din

Ministerul Administrației și Internelor solicitând modificarea și în sensul

admiterii apelului astfel cum a fost formulat.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Se învederează astfel că

instanța de apel și cea de fond au făcut o greșită interpretare și aplicare a

legii față de dispozițiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.

În opinia recurentei

măsura restrictivă se justifică din perspectiva încălcării atât a ordinii

publice a Statului Italian prin nerespectarea obligației de încadrare în muncă

cu respectarea formelor legale, fiind încălcate astfel și dispozițiile art. 5

din Legea nr. 248/2005 astfel cum au fost modificate și completate prin O.U.G.

nr. 5/2006.

Se mai susține că

dreptul la liberă circulație este în strânsă legătură cu respectarea

legislației statului român, și a tratatelor și convențiilor pe care România

le-a ratificat și care fac parte astfel din dreptul intern.

Recurenta mai susține că

instanțele nu au avut în vedere dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) din

H.G. nr. 1347/2007 și a Decretului Prefectului de Roma.

Recurentul a solicitat

judecarea cauzei în lipsă.

Examinând hotărârea

atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Restricționarea

liberului acces de circulație a persoanelor poate fi dispusă doar în situațiile

limitativ și expres prevăzute de art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE și anume

pentru motive de ordine publică, siguranță națională sau sănătate publică.

Art. 27 din Directiva

2004/38/CE stabilește expres și limitativ 3 cazuri în care autoritățile

statelor membre ar putea restrânge libertatea de circulație a cetățenilor

Uniunii (respectiv afectarea ordinii publice, siguranței publice sau sănătății

publice).

În consecință, norma

comunitară este mai favorabilă, cea internă fiind parțial neconcordantă, în

condițiile în care permite îngrădirea dreptului fundamental analizat și în alte

cazuri decât cele care vizează ordinea siguranța sau sănătatea publică, urmând

ca aceasta să fie aplicată cu prioritate.

Astfel reglementarea mai

favorabilă o constituie Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a

Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere

pe teritoriul Statelor Membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiei

acestora.

Conform art. 20 alin.

(2) din Constituția României „dacă există neconcordanțe între pactele și

tratatele privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este

parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu

excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai

favorabile.

Deși de principiu,

directivele comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui Stat

Membre, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a consacrat în

jurisprudența sa superioritatea și efectul direct al regulilor comunitare, ca

făcând parte integrantă cu rang de prioritate din ordinea publică aplicabilă pe

teritoriul statelor membre, precizând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea

lor în vigoare, în pofida unei eventuale preexistente a unei legi naționale

incompatibile și pe toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adaptării

ulterioare a unei legi incompatibile.

Astfel din perspectiva

celor expuse și a dispozițiilor art. 27 din Directiva 2004/38/CE și a stării de

fapt invocată de reclamant, instanța de apel a făcut o legală interpretare și

aplicare a legii, nefiind incidente astfel dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul Ministerul Administrației și Internelor –

Direcția pentru evidența persoanelor și administrarea bazelor de date din

Ministerul Administrației și Internelor împotriva deciziei nr. 100/A din 8

aprilie 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 februarie 2011.