ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 14/2023

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 2.791/1/2022 este legal constituit, conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare.

Ședința este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreședintele delegat al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Harghita - Secția civilă în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: " a) Având în vedere dispozițiile art. 2.009 din Codul civil prin care mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părți, numită mandant, se poate spune că poate avea calitatea de mandatar doar avocatul, întrucât, conform Legii nr. 51/1995, doar el poate să facă acte juridice, fiind interzis mandatarului să apeleze la un avocat pentru ca acesta să redacteze acte juridice?; b) Se poate considera că, atunci când un mandatar, acționând în baza unui contract de mandat încheiat conform dispozițiilor art. 2.009 și următoarele din Codul civil, apelează la un avocat pentru ca acesta să redacteze actele juridice la încheierea cărora mandatarul este obligat conform art. 2.009 din Codul civil, încalcă dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 51/1995?; c) Se poate considera că, atunci când un mandatar, acționând în baza unui contract de mandat încheiat conform art. 2.009 și următoarele din Codul civil, apelează la un avocat pentru ca acesta să încheie un contract de asistență juridică direct cu clientul-mandant pentru a-l reprezenta pe clientul-mandant la instanța de judecată, încalcă dispozițiile din Legea nr. 51/1995?; d) Dacă, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1.026 alin. (1) și art. 1.027 alin. (3) din Codul de procedură civilă, instanța de judecată, din oficiu, poate dispune constatarea nulității absolute a unui contract în cadrul cererii de valoare redusă ce are ca obiect plata unor sume de bani sau pentru a putea dispune și constata din oficiu nulitatea absolută a unui contract trebuie să pună în discuție părților necesitatea judecării acțiunii potrivit dreptului comun și să procedeze la judecarea acțiunii pe dreptul comun?".

Magistratul-asistent învederează că la dosarul cauzei au fost depuse raportul întocmit, comunicat părților, și punctul de vedere din partea Uniunii Naționale a Barourilor din România.

Președintele completului, doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Harghita - Secția civilă a dispus, prin Încheierea din 14 decembrie 2022, pronunțată în Dosarul nr. 2.220/258/2021, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunile de drept anterior menționate. II. Normele de drept intern incidente

Codul de procedură civilă Art. 1.026 alin. (1) - Prezentul titlu se aplică atunci când valoarea cererii, fără a se lua în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată și alte venituri accesorii, nu depășește suma de 10.000 lei la data sesizării instanței. [...] Art. 1.027 alin. (3) - Atunci când cererea nu poate fi soluționată potrivit dispozițiilor prevăzute de prezentul titlu, instanța judecătorească îl informează pe reclamant în acest sens, iar dacă reclamantul nu își retrage cererea, aceasta va fi judecată potrivit dreptului comun.

Codul civil Art. 2.009 alin. (1) - Mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părți, numită mandant. Alin. (2) - Mandatul poate avea ca obiect și încheierea actelor destinate să asigure, în cazul survenirii incapacității mandantului de a se îngriji de persoana sa ori de a-și administra bunurile, ocrotirea persoanei mandantului, administrarea, în tot sau în parte, a bunurilor sale și, în general, bunăstarea sa morală și materială.

Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 51/1995 Art. 3 alin. (1) - Activitatea avocatului se realizează prin: [...] lit. c) redactarea de acte juridice, atestarea identității părților, a conținutului și a datei actelor prezentate spre autentificare; [...] Alin. (2) - Activitățile prevăzute la alin. (1) se exercită numai de avocat, dacă legea nu prevede altfel. Art. 28 alin. (1) - Avocatul înscris în tabloul baroului are dreptul să asiste și să reprezinte orice persoană fizică sau juridică, în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă, care dobândește dată certă prin înregistrarea în registrul oficial de evidență. [...]

Statutul profesiei de avocat din 3 decembrie 2011, cu modificările și completările ulterioare Art. 41 1 alin. (1) - Este interzis avocatului ca în exercitarea oricărei activități din cele prevăzute la art. 3 din Lege să colaboreze în orice mod cu persoane fizice sau juridice care îndeplinesc acte ori desfășoară fără drept activități specifice profesiei de avocat. (1 1 ) Este interzis avocatului ca în exercitarea oricărei activități din cele prevăzute la art. 3 din Lege să încheie contracte de asistență juridică cu persoane juridice care au calitatea de mandatari ai altor persoane fizice sau juridice care sunt beneficiarii activităților profesionale ale avocatului. III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea de valoare redusă formulată, A a solicitat obligarea pârâtei B la plata sumei în cuantum de 357,12 lei reprezentând onorariu datorat conform Contractului de mandat nr. 171.890 din 14 octombrie 2016 și la plata penalităților de întârziere de 1% pe zi raportate la valoarea obiectului contractului de mandat, ca urmare a incidenței în cauză a clauzelor de la art. 6 anexa nr. I din contractul de mandat, arătând că, deși reclamanta și-a îndeplinit obligațiile contractuale, cu diligența unui bun proprietar conform art. 2.018 din Codul civil, pârâta, în mod nejustificat, a înțeles să revoce mandatul acordat reclamantei, conform solicitării din 7 decembrie 2019, devenind, astfel, incidente în cauză dispozițiile contractuale anterior menționate, precum și prevederile art. 2.027 și art. 2.032 alin. (1) din Codul civil.

Judecătoria Miercurea-Ciuc, prin Sentința civilă nr. 1.688/2021 din 9 noiembrie 2021, a respins acțiunea introductivă, reținând că nu sunt îndeplinite condițiile cumulative ale răspunderii contractuale prevăzute de art. 1.350 din Codul civil, constatând caracterul ilicit al cauzei contractului, deoarece prestația la care s-a angajat reclamanta, în baza contractului, nu este în concordanță cu legea, mandatara exercitând în concret activități specifice profesiei de avocat, știind că nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege în vederea exercitării acesteia.

Totodată, s-a apreciat că mandatul contravine dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2), respectiv art. 5 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, precum și prevederilor art. 3 alin. (4) din Statutul profesiei de avocat, astfel încât s-a constatat pe cale incidentală nulitatea absolută a Contractului de mandat nr. 171.890 din 14 octombrie 2016 încheiat între părți, atât pentru obiectul ilicit al obligației asumate, cât și pentru cauză ilicită a acesteia.

Având în vedere dispozițiile art. 1.254 alin. (1) din Codul civil, potrivit cărora contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat, s-a reținut lipsa existenței unui temei contractual în virtutea căruia pârâta ar putea fi obligată la plata către reclamantă a sumelor pretinse prin acțiunea introductivă. IV. Punctul de vedere al instanței de trimitere

Prin încheierea de sesizare, Tribunalul Harghita a opinat în sensul că, în procedura specială a cererilor de valoare redusă, nu se poate dispune și constata nulitatea absolută a unui contract, în speță a contractului de mandat.

Mai mult, potrivit art. 1.030 alin. (1) din Codul de procedură civilă: "Procedura cu privire la cererile cu valoare redusă este scrisă și se desfășoară în întregul ei în camera de consiliu".

Așa fiind, o cerere de chemare în judecată având ca obiect "constatare nulitatea absolută a unui contract" nu poate fi judecată în camera de consiliu și doar pe bază de înscrisuri, întrucât sunt situații în care este nevoie de un probatoriu mult mai amplu pentru a soluționa cauza.

A judeca, pe cale incidentală, în cadrul procedurii speciale privind cererile de valoare redusă, constatarea nulității absolute a unui contract înseamnă a nesocoti normele de procedură privitoare la publicitatea ședinței, dreptul la un proces echitabil al părților și dreptul la apărare.

De altfel, nici cererea reconvențională nu se judecă împreună cu cererea principală, dacă într-o astfel de procedură nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute la art. 1.026 din Codul de procedură civilă, aceasta urmând a fi disjunsă și judecată potrivit dreptului comun.

Reținând că se impune lămurirea situației, anume dacă doar un avocat poate fi un mandatar al unei părți dintr-un litigiu și dacă se încalcă Legea nr. 51/1995 atunci când mandatarul efectuează acte juridice pentru mandant și chiar apelează la un avocat, instanța de sesizare a admis cererea și a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, suspendând judecata apelului, conform prevederilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă. V. Punctul de vedere al părților

Încheierea de sesizare nu conține un punct de vedere al părților cu privire la chestiunile ce fac obiectul prezentei sesizări. VI. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

Cu privire la prima întrebare, anume dacă, având în vedere dispozițiile art. 2.009 din Codul civil prin care mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părți, numită mandant, poate avea calitatea de mandatar doar avocatul, întrucât, conform Legii nr. 51/1995, doar el poate să facă acte juridice, fiind interzis mandatarului să apeleze la un avocat pentru ca acesta să redacteze acte juridice, prin punctele de vedere teoretice înaintate s-a apreciat că poate avea calitatea de mandatar și o altă persoană decât avocatul.

Referitor la cea de a doua întrebare, respectiv dacă se poate considera că, atunci când un mandatar, acționând în baza unui contract de mandat încheiat conform dispozițiilor art. 2.009 și următoarele din Codul civil, apelează la un avocat pentru ca acesta să redacteze actele juridice la încheierea cărora mandatarul este obligat conform art. 2.009 din Codul civil, încalcă dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 51/1995, din analiza opiniilor teoretice exprimate a rezultat că mandatarul, acționând în temeiul art. 2.009 și următoarele din Codul civil, atunci când apelează la un avocat, nu încalcă prevederile art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 51/1995.

În ceea ce privește cea de a treia întrebare - "se poate considera că, atunci când un mandatar, acționând în baza unui contract de mandat încheiat conform art. 2.009 și următoarele din Codul civil, apelează la un avocat pentru ca acesta să încheie un contract de asistență juridică direct cu clientul-mandant pentru a-l reprezenta pe clientul-mandant la instanța de judecată, încalcă dispozițiile din Legea nr. 51/1995?"- curțile de apel au formulat puncte de vedere teoretice, apreciindu-se într-o opinie că mandatarul nu încalcă prevederile Legii nr. 51/1995, iar într-o a doua opinie că sunt încălcate dispozițiile Legii nr. 51/1995.

Cu privire la cea de a patra întrebare, anume dacă, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1.026 alin. (1) și art. 1.027 alin. (3) din Codul de procedură civilă, instanța de judecată, din oficiu, poate dispune constatarea nulității absolute a unui contract în cadrul cererii de valoare redusă ce are ca obiect plata unor sume de bani sau pentru a putea dispune și constata din oficiu nulitatea absolută a unui contract trebuie să pună în discuție părților necesitatea judecării acțiunii potrivit dreptului comun și să procedeze la judecarea acțiunii pe dreptul comun, analiza opiniilor teoretice înaintate a relevat următoarele orientări: - nulitatea absolută a contractului poate fi invocată din oficiu și discutată în condiții de contradictorialitate, însă instanța poate constata nulitatea contactului în considerentele hotărârii, nu și în dispozitivul acesteia, în lipsa unei cereri exprese a uneia dintre părți care să învestească instanța în acest sens; - instanța nu poate dispune din oficiu constatarea nulității absolute a unui contract, fără a fi învestită în acest sens - indiferent de procedura specială sau generală urmată - conform art. 9 din Codul de procedură civilă, ci poate, atât pe calea dreptului comun, cât și în procedura cererii de valoare redusă, ca, pe cale incidentală - în analiza temeiniciei cererilor formulate - reținând, din oficiu, în considerente, incidența unui caz de nulitate absolută, să statueze în sensul stabilirii netemeiniciei unor apărări ori cereri ale părților litigante. Din lecturarea art. 1.026 alin. (1) și art. 1.027 alin. (3) din Codul de procedură civilă nu se poate conchide că analiza unui caz de nulitate absolută nu ar putea face obiectul cercetărilor în cadrul procedurii cererii de valoare redusă, fiind necesară exclusiv parcurgerea procedurii de drept comun, întrucât: (i) cererea de valoare redusă presupune analiza pe fond a acțiunii, instanța statuând cu autoritate de lucru judecat, fiind necesară analiza tuturor apărărilor formulate; (ii) cererea de valoare redusă reprezintă o procedură al cărei scop este de a asigura celeritatea soluționării unei cauze în condițiile unor costuri minimale, astfel încât scopul procedurii nu este nesocotit prin analiza incidenței instituției juridice anterior evocate; (iii) art. 1.030 alin. (8) din Codul de procedură civilă stabilește că instanța poate solicita părților să furnizeze mai multe informații, în cadrul procedurii cererii de valoare redusă, fără a fi necesară, în ipoteza necesității completării informațiilor, parcurgerea procedurii de drept comun; a fortiori, nu este imperioasă parcurgerea procedurii de drept comun pentru analiza nulității absolute; - instanța poate dispune din oficiu constatarea nulității absolute a unui contract în cadrul cererii de valoare redusă ce are ca obiect plata unei sume de bani; - instanța de judecată nu poate dispune din oficiu constatarea nulității absolute a unui contract în cadrul cererii de valoare redusă ce are ca obiect plata unor sume de bani și nu poate dispune și constata din oficiu nulitatea absolută a unui contract, fără a pune în discuția părților necesitatea judecării acțiunii potrivit dreptului comun.

S-a atașat practică judiciară pe chestiuni de drept colaterale.

Ministerul Public a arătat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problemele de drept care formează obiectul prezentei sesizării. VII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

În legătură cu problemele de drept ce formează obiectul sesizării, pot prezenta relevanță următoarele decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție: - Decizia nr. XXII din 12 iunie 2006 a Secțiilor Unite, pronunțată în Dosarul nr. 10/2006 și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 936 din 20 noiembrie 2006, prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cererile de autorizare a constituirii și de înmatriculare a societăților comerciale de consultanță, asistență și reprezentare juridică sunt inadmisibile; - Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pronunțată în Dosarul nr. 507/1/2016 și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016, prin care s-a admis sesizarea formulată de Tribunalul Brașov - Secția I civilă în Dosarul nr. 21.531/197/2015 și s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cererea de chemare în judecată și reprezentarea convențională a persoanei juridice în fața instanțelor de judecată nu se pot face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă s-a apreciat că sesizarea Tribunalului Harghita nu întrunește cerințele legale din perspectiva regularității acesteia și nu sunt îndeplinite nici condițiile de admisibilitate a mecanismului privind pronunțarea unei hotărâri prealabile reglementat de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă. IX. Înalta Curte de Casație și Justiție

Conform art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, "Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării potrivit dispozițiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată și al părților".

Astfel, din perspectiva regularității sesizării, art. 520 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă impune ca actul de sesizare al Înaltei Curți de Casație și Justiție să îndeplinească anumite exigențe de ordin structural, respectiv să cuprindă motivele care susțin admisibilitatea sesizării, potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, punctul de vedere al completului, prin care să se argumenteze în concret necesitatea declanșării mecanismului de unificare a jurisprudenței pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum și punctul de vedere al părților.

Rațiunea instituirii acestor condiții formale ale sesizării constă în asigurarea scopului pentru care a fost instituit acest nou mecanism procedural, respectiv uniformizarea jurisprudenței și asigurarea predictibilității acesteia, fără ca prin acest mecanism procedural să se determine suspendarea nejustificată a judecării unei cauze, printr-o interpretare arbitrară a necesității declanșării sale de către instanța de judecată, cu consecința prelungirii duratei procedurii judiciare și afectării articolului 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului ce instituie și protejează dreptul la un proces echitabil, cu garanția sa esențială constând în soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Procedura sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile s-a considerat ca fiind o procedură sui-generis care se circumscrie unui incident procedural ivit în cursul procesului al cărui obiect îl constituie o problemă de drept de care depinde soluționarea pe fond a cauzei, având menirea de a elimina riscul apariției unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei chestiuni de drept esențiale, apărută într-o cauză aflată în curs de soluționare în ultimă instanță.

În acest context, rămâne de apreciat care este consecința absenței din încheierea de sesizare a acestor elemente esențiale pentru soluționarea chestiunii prealabile, câtă vreme legiuitorul nu a reglementat, printr-o normă expresă, soluțiile posibile într-o asemenea ipoteză.

Astfel, instanța de trimitere a unei întrebări prealabile ar trebui să fie preocupată nu doar de a primi un răspuns îndoielilor sale cu privire la un text legal, ci chiar de a realiza, prealabil acestei trimiteri, un examen riguros al îndeplinirii condițiilor impuse de textul art. 519 din Codul de procedură civilă și o interpretare proprie a textului normativ supus dezbaterii ce urmează a fi reflectat în punctul de vedere al completului, astfel cum este acesta reglementat în dispozițiile art. 520 din Codul de procedură civilă.

Numai în această manieră și cu îndeplinirea strictă a dispozițiilor procedurale în materie, instanța de judecată ar putea demonstra că respectă ea însăși, atunci când legea impune în mod expres, o asemenea disciplină procesuală necesară.

Or, examinând sesizarea cu care a fost învestită instanța supremă de către Tribunalul Harghita, se constată că în cuprinsul acesteia nu se regăsesc motivele care susțin admisibilitatea sesizării, punctul de vedere al completului de judecată învestit cu soluționarea cauzei asupra îndeplinirii condițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă și punctul de vedere al părților, cerințe impuse în mod expres de dispozițiile art. 520 alin. (1) teza a II-a din același cod.

Din încheierea de sesizare lipsesc atât descrierea situației litigioase pentru a se putea argumenta necesitatea formulării unor astfel de întrebări, precum și justificarea admisibilității sesizării instanței supreme, sub toate aspectele prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, Tribunalul Harghita limitându-se la enumerarea textelor de lege aplicabile în cauză și la expunerea sumară a punctului de vedere doar cu privire la ultima întrebare din cele patru care formează obiectul prezentei sesizări.

În acest context, este oportună, cel puțin pentru rațiuni de analogie, menționarea jurisprudenței instanței de contencios constituțional cu privire la nemotivarea sesizărilor de neconstituționalitate. Astfel, în mod constant, aceasta a stabilit că sesizările de neconstituționalitate adresate Curții Constituționale, fără a fi motivate, trebuie respinse ca inadmisibile, în considerarea dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, potrivit cărora: "Sesizările trebuie făcute în formă scrisă și motivate", Curtea neputându-se substitui subiectelor îndreptățite să o sesizeze, întrucât ar exercita un control din oficiu, ceea ce este contrar sistemului nostru constituțional, și neputând formula critici la care, ulterior, să și răspundă 1 . 1 Decizia nr. 627 din 29 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 23 iulie 2008; Decizia nr. 1.159 din 15 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 808 din 16 noiembrie 2011; Decizia nr. 1.563 din 6 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 1 februarie 2012; Decizia nr. 640 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 10 din 7 ianuarie 2015.

Tot astfel, în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție 2 , s-a sancționat neregăsirea în încheierea de sesizare a punctului de vedere al completului de judecată învestit cu soluționarea cauzei asupra condițiilor prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, cerință impusă prin dispozițiile art. 520 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă. 2 Decizia nr. 20 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2015, și Decizia nr. 31 din 19 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 918 din 11 decembrie 2015.

În virtutea acestor argumente și urmând aceeași linie jurisprudențială, încheierea care nu cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării, punctul de vedere al completului asupra tuturor chestiunilor de drept și punctul de vedere al părților nu îndeplinește condițiile unui act de sesizare legal întocmit și, deci, nu ar putea declanșa o examinare pe fond a problemei de drept supuse dezbaterii în cadrul mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile.

În ceea ce privește condițiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, nici sub acest aspect, sesizarea nu poate fi declarată admisibilă.

Legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, a instituit o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: a) existența unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanță; b) cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; c) ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; d) chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Primele două condiții de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât tribunalul legal învestit cu soluționarea unui apel aflat în curs de judecată urmează să pronunțe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

Următoarele condiții impuse de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu sunt îndeplinite.

Astfel, din modul general în care sunt formulate întrebările, fără a se stabili limitele obiective în care interpretarea instanței supreme să fie posibilă, nu este îndeplinită condiția de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată.

Art. 519 din Codul de procedură civilă nu definește noțiunea de "chestiune de drept". În jurisprudență s-a arătat însă că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

În același sens, întrebarea formulată în cadrul procedurii prealabile trebuie să vizeze o chestiune de drept punctuală, astfel încât soluția dată în această procedură să fie una calificată, iar nu generică și pur ipotetică.

Totodată, problema de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidența unor principii generale ale dreptului, al căror conținut sau a căror sferă de acțiune sunt discutabile.

Cum de chestiunea de drept respectivă depinde soluționarea pe fond a cauzei, înseamnă că ea trebuie să fie una importantă și să se regăsească în soluția ce va fi cuprinsă în dispozitivul hotărârii ce urmează să fie dată, indiferent după cum cererea este admisă sau respinsă. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat deja că "admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile este condiționată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanța supremă să producă consecințe juridice de natură să determine soluționarea pe fond a cauzei, iar chestiunea de drept să conducă la dezlegarea în fond a cauzei, sub aspectul statuării în privința raportului juridic dedus judecății" 3 . 3 Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016.

Or, operațiunile de interpretare și aplicare a textului de lege la diferite circumstanțe ce caracterizează fiecare litigiu nu pot fi atribuite completului constituit pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, ci revin instanței de judecată învestite cu soluționarea cauzei.

Din această perspectivă, se poate observa că sesizarea formulată de Tribunalul Harghita în Dosarul nr. 2.220/258/2021 în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile prin care să se stabilească interpretarea și aplicarea normelor care reglementează procedura specială a cererilor de valoare redusă reprezintă însuși obiectul cererii de chemare în judecată, așadar, însăși problema de fond asupra căreia apelanta reclamantă a solicitat instanței de judecată să se pronunțe, iar nu doar o chestiune de drept care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, de a cărei lămurire să depindă soluționarea acesteia, așa cum prevăd dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Reamintind că obiectul procedurii prevăzute de aceste dispoziții legale constă în interpretarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a unor norme de drept îndoielnice, lacunare sau neclare, care sunt determinante pentru soluționarea pe fond a cauzei, iar finalitatea demersului constă în împiedicarea apariției unei jurisprudențe neunitare în materie, se apreciază că instanța supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu înseși interpretarea și aplicarea legii în scopul soluționării cauzei respective, atribut ce intră și trebuie să rămână în sfera de competență a instanței de judecată.

Astfel cum s-a enunțat anterior, în încheierea de sesizare a Tribunalului Harghita, care trebuia să cuprindă și argumentarea admisibilității acestei sesizări, nu se regăsește niciun raționament juridic care să conducă la concluzia că este vorba de identificarea unor texte de lege lacunare ori controversate și care să necesite o rezolvare de principiu, în scopul împiedicării apariției unei jurisprudențe neunitare în materie.

În ceea ce privește condiția noutății chestiunii de drept și cerința ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, caracterul inform al actului de sesizare nu permite analizarea acestora, întrucât din încheierea Tribunalului Harghita lipsește cu desăvârșire expunerea succintă a obiectului litigiului, precum și a faptelor pertinente, nefăcându-se referire la nicio circumstanță factuală pe care se întemeiază întrebările adresate.

De altminteri, în cauză, așa cum rezultă din conținutul încheierii de sesizare, completul de judecată nu și-a îndeplinit rolul de a arăta în ce constau complexitatea, gradul de dificultate și posibilitatea dispozițiilor legale de a genera confuzie în interpretarea și aplicarea lor prin exprimarea unui punct de vedere pertinent cu privire la chestiunea de drept pentru care se solicită o rezolvare de principiu în sensul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

În sensul prevederilor art. 520 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă în partea privitoare la cuprinderea, în încheierea de sesizare, a punctului de vedere al completului de judecată, este necesar ca instanța de sesizare să realizeze o proprie analiză a problemei de drept cu privire la care îi solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe printr-o hotărâre prealabilă, pentru a justifica utilitatea și necesitatea sesizării. Exprimarea punctului de vedere al instanței de trimitere contribuie la a se stabili inclusiv dacă problema de drept cu privire la care i se solicită instanței supreme să o dezlege este reală și dificilă, ea având vocație de a convinge și, din această perspectivă, că sunt întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă 4 . 4 Decizia nr. 41 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 979 din 13 octombrie 2021; Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018.

Complementar celor arătate, se constată că ceea ce solicită în realitate Tribunalul Harghita - Secția civilă prin intermediul procedurii prealabile nu este pur și simplu o dezlegare de principiu cu valoare teoretică și generală a unei probleme de drept, ci o analiză, în concret, prin raportare la elementele cauzei, a situației juridice din proces în vederea interpretării dispozițiilor care reglementează contractul de mandat și procedura specială a cererilor de valoare redusă.

Astfel, titularul sesizării nu identifică o veritabilă problemă de drept, respectiv nu solicită o interpretare a unei norme juridice, nu relevă nicio controversă cu privire la aplicarea prevederilor legale care fac obiectul întrebării prealabile, ci efectiv tinde la obținerea unei soluții asupra fondului litigiului în care este chemat să se pronunțe.

Or, în acest fel, instanța de sesizare se depărtează de la scopul urmărit de legiuitor prin instituirea mecanismului privind asigurarea unei practici unitare reglementat de dispozițiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, deoarece Înalta Curte de Casație și Justiție nu se poate substitui atributului instanței de sesizare în ceea ce privește judecarea procesului, interpretarea și aplicarea normelor legale, ci se limitează la a facilita judecătorului eliminarea ambiguităților ori dificultăților unor texte de lege, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză 5 . 5 Decizia nr. 1 din 18 ianuarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 26 martie 2021; Decizia nr. 5 din 8 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 14 aprilie 2021; Decizia nr. 16 din 15 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 11 mai 2021; Decizia nr. 25 din 12 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 617 din 23 iunie 2021.

Cum sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție trebuie să aibă ca obiect o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită și care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme, în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății, în condițiile unei sesizări lacunare, prin care se solicită o interpretare abstractă a unui text legal, cu un grad de generalitate ridicat, cum este în cazul pendinte, se impune, potrivit jurisprudenței instanței supreme, respingerea ca inadmisibilă a sesizării. Pentru aceste motive, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,