ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1691/2024

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu-Mare sub numărul de dosar x/83/2023, reclamanta A SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B și C, ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să se dispună:

Prin sentința nr. 201 din 1 noiembrie 2023, pronunțată de Tribunalul Satu Mare în dosarul nr. x/83/2023, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 3 noiembrie 2023, a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamanta A SRL în contradictoriu cu pârâții B și C, având ca obiect rezoluțiune contract, și a fost obligată reclamanta să plătească pârâților cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 8.817,90 lei, reprezentând contravaloare onorariu avocat.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A S.R.L.

Prin decizia nr. 50 din 20 februarie 2024, Curtea de Apel Oradea - Secția a II-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A SRL împotriva sentinței civile nr. 201 din 1 noiembrie 2023, pronunțată de Tribunalul Satu Mare.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A SRL, solicitând, casarea în tot a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, cu obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanța de apel a aplicat greșit prevederile Ordinului Ministerului Sănătății nr. 119/2014, forma în vigoare la data emiterii adresei nr. 413/04.11.2022 a Direcției de Sănătate Publică a județului Satu Mare, prin care s-a respins cererea reclamantei de emiterea avizului de sănătate publică, aviz prealabil obținerii autorizației de construire a stației de carburanți. Astfel, instanța de apel a stabilit că susținerea societății „conform căreia refuzul emiteri sănătate publica este unul definitiv întrucât pe terenul în cauză nu se poate construi stația Peco în nicio variantă, raportat la prevederile Ordinului Ministerului Sănătății nr. 119/2014, art. 11 alineat 1” nu este întemeiată, având în vedere definirea termenilor de „perimetrul unității” și „ teritoriu protejat” de la art. 1 lit. c și d din același ordin.

În considerentele deciziei recurate s-a reținut că nu poate fi primită interpretarea reclamantei, potrivit căreia distanțele minime de protecție se calculează de la limitele întregului teren, „indiferent de amplasamentul stației Peco pe acest teren”, câtă vreme „dispoziția de la art. l alin. (1) lit. c) din Ordinul nr. 119/2014 face „referire expresă la terenul pe care este amplasat obiectivul și pe care se desfășoară activitățile specifice, așadar strict la terenul pe care este amplasat obiectivul și pe care se desfășoară activitatea, nu la întreg terenul deținut în proprietate și din care face parte terenul pe care este amplasat obiectivul și pe care se desfășoară activitatea specifică”(pag.\3 alin. l). În continuare (pag.13 alin. (2) din decizia recurată), instanța de apel apreciază că aceasta este interpretarea dată legii și de către Direcția de Sănătate Publică a Județului Satu Mare, în cuprinsul Procesului verbal de constatare a condițiilor igienico-sanitare nr. 503 din 02.11.2022, dar și al adresei nr. 413/04.11.2022, „de vreme ce reclamanta apelantă este invitată să schimbe proiectul, respectiv amplasamentul efectiv al stației pe terenul pe care urmează a-l dobândi în proprietate, astfel încât să fie respectate distanțele minime prevăzute de lege”.

Recurenta-reclamantă arată că aceste rețineri sunt greșite, întrucât în niciunul din cele două documente emise de Direcția de Sănătate Publică a județului Satu Mare nu se solicită schimbarea proiectului ori schimbarea amplasamentului stației pe teren. În Procesul verbal de constatare a condițiilor igienico-sanitare nr. 503 din 02.11.2022 nu se menționează nimic în acest sens, iar în finalul adresei nr. 413/04.11.2022 se menționează că „se va relua procedura cu respectarea legislației sanitare în vigoare”, însă reluarea procedurii are în vedere un alt teren, nu un alt amplasament al stației de carburanți pe același teren, deoarece, în cuprinsul Procesului verbal de constatare a condițiilor igienico-sanitare nr. 503 din 02,11.2022, organul constatator menționează terenul în suprafață totală de 5745 mp proprietate privată situat în Satu Mare, (..), cuprins în CF nr. (..) Nr. cad. (..), în extravilanul Satu Mare (arabil extravilan).

Prin urmare, organul constatator a stabilit vecinătățile și distanțele de protecție sanitară ale terenului în suprafață totala de 5745 mp, nu doar ale terenului pe care urma să fie amplasată stația de carburanți, întrucât pe teren urma să fie amplasată atât stația propriu-zisa, cât și depozitul de carburanți cu capacitate mai mare de 10.000 litri, iar substanțele poluante, în mod evident, nu s-ar fi adunat exclusiv deasupra stației și. respectiv, deasupra depozitului.

Arată recurenta că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 11 alin. (1) și ale art. 1 lit. c și d din Ordinul Ministerului Sănătății nr. 119/2014, forma în vigoare la data emiterii refuzului de aviz (adresa nr. 413/04.11.2022 a Direcției de Sănătate Publică a județului Satu Mare), interpretând greșit definiția „perimetrului unității” de la art. l lit. c din Ordinul nr. 119/2014, cu ignorarea prevederilor art. 1 lit. e din ordin care definesc „zona de protecție sanitară”: ,,terenul din jurul obiectivului unde este interzisă orice folosință sau activitate care ar putea conduce la poluarea/contaminarea factorilor de mediu cu repercusiuni asupra stării de sănătate a populației rezidente din imediata vecinătate a obiectivului”.

Astfel, pronunțând o hotărâre nelegală, instanța de apel a stabilit că „în cauză nu s-a dovedit că nu este posibilă în niciun fel construirea stației Peco, cu respectarea distanțelor minime prevăzute de lege” (pag. (…) alin. (3) și. prin urmare, că în cauză nu este incidență nici „clauza de la pagina 3 alineat 6 care consacră obligația promitenților vânzători de a restitui avansul încasat, câtă vreme apelanta nu a contestat refuzul de emitere a avizului de sănătate publică pentru proiectul propus, nu a propus un alt proiect, nu a solicitat emiterea unui nou aviz și apoi a autorizației de construire.”

În susținerea ideii că refuzul emiterii avizului de sănătate publică nu este unul definitiv, instanța de apel reține că societatea reclamantă a fost „invitată de a reveni cu o nouă cerere, după modificarea proiectului, aspect care rezultă din cuprinsul adresei nr. 41 S/04.lî.2022 emisă de Direcția de Sănătate Publică a Județului Satu Mare. dar și din cuprinsul Procesului-verbal de constatare a condițiilor igienico-sanitare nr. 503 din 02.11.2022”, ceea ce nu corespunde realității, câtă vreme organul constatator a calculat distanța minimă de 50 m de la limita întregii suprafețe de teren, a întregii parcele cu număr cadastral (..), astfel cum rezultă din cuprinsul procesului verbal.

Prin întâmpinare, intimații-pârâți B și C au solicitat respingerea cererii de recurs, ca neîntemeiată, arătând că obiectul cererii de chemare în judecată vizează solicitarea de a dispune rezoluțiunea contractului intitulat „Promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare și act de constituire a dreptului de superficie”, autentificată sub nr. 240/25.02.2021 de SPN D, și obligarea pârâților la restituirea sumei de 50.000 euro (246.860 lei la cursul BNR din 18.04.2023, de 4,9372 lei/euro), achitată de reclamantă cu titlu de avans, iar temeiul de drept al acțiunii a fost indicat ca fiind art. 1170 C. civ.

Plecând de la aceste aspecte, în mod corect instanța de apel a analizat, prin prisma motivelor invocate, îndeplinirea condițiilor legale privind rezoluțiunea contractului din culpa pârâților, ajungând la concluzia justă că acestea nu sunt îndeplinite.

În ceea ce privește interpretarea termenilor de „perimetrul unității” și „ teritoriu protejat”, criticată de recurenta-reclamantă, intimații-pârâți arată că aceasta este logică și în acord cu ansamblul prevederilor Ordinul Ministerului Sănătății nr. 119/2014, dispozițiile de la art. 1 alin. (1) lit. c făcând referire la terenul pe care este amplasat obiectivul și pe care se desfășoară activitatea, nu la întreg terenul deținut în proprietate și din care face parte terenul pe care este amplasat obiectivul și pe care se desfășoară activitatea specifică.

În opinia intimaților-pârâți, această interpretare este în acord și cu dispozițiile art. 9 din același act normativ, alături de definirea „perimetrului unității”, ceea ce a permis concluzia că refuzul DSJP Satu Mare nu a fost unul definitiv, nefiind incidentă clauza contractuală prevăzută la pag.3 alin. (6) din promisiune, privitoare la obligația de restituire a avansului încasat.

Recurenta-reclamantă A SRL a depus răspuns la întâmpinare, a solicitat respingerea apărărilor intimaților și a precizat că greșita aplicare a prevederilor Ordinului nr. 119/2014 de către instanța de apel a condus la respingerea apelului, respectiv la respingerea cererii de restituire a avansului, conform clauzei contractuale.

Analizând decizia atacată, în raport cu criticile, respectiv apărările formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauze, apelanta reclamantă a solicitat instanței ca, prin hotărârea pre care o va pronunța, să dispună rezoluțiunea contractului intitulat „Promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare și act de constituire a dreptului de superficie”, autentificat sub nr. 240/25.02.2021 de SPN D, având ca obiect terenul arabil extravilan în suprafață de 5750 mp, nr cadastral (..), cu obligarea pârâților B și C la restituirea sumei de 50.000 Euro pe care le-a achitat-o cu titlu de avans, împreună cu dobânda legală penalizatoare calculată de la data scadenței obligației de restituire a avansului și până la data plății efective.

Instanța de apel a reținut că reclamanta a invocat faptul că a intenționat să cumpere de la pârâți terenul în suprafață de 5750 mp pentru a construi o stație de carburanți, însă cererea de emitere a avizului de sănătate publică i-a fost refuzată pe motiv că nu sunt asigurate distanțele minime de protecție sanitară între teritoriile protejate și obiectivul propus, conform prevederilor Ordinului Ministerului Sănătății nr. 119/2014, art. 11 alin. (1), aspect care echivalează cu respingerea cererii de emitere a autorizației de construire, fapt ce face să devină incidentă clauza contractuală prevăzută la pagina 3 alin. (6) din contract precum și prevederile art. 1170 art. 1549 alin. (1), art. 1550 alin. (1) și art. 1554 alin. (1) C. civ.

Astfel, s-a reținut că obiectul cauzei îl formează o cerere de rezoluțiune judiciară, întemeiată pe neîndeplinirea obligației de restituire a avansului asumată prin clauza de la pagina 3 alineat 6 a promisiunii și că neîndeplinirea condiției rezolutorii prevăzute în aceeași clauză a fost precizată abia prin concluziile asupra fondului cauzei.

Cu toate acestea, prin considerentele hotărârii, instanța de apel conchide asupra cererii deduse judecății și din perspectiva susținerii reclamantei privind desființarea contractului cu efect retroactiv, ca urmare a îndeplinirii condiției rezolutorii cuprinse la pagina 3 alin. (6), reținând că „nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru rezoluțiunea contractului, din culpa pârâților, și, de altfel, nici condiția rezolutorie invocată de apelanta reclamantă, chiar dacă s-ar analiza cauza și din această perspectivă. Intimații pârâți nu aveau obligația restituirii avansului întrucât aceasta nu era scadentă și, de asemenea, demersurile lor pentru trecerea terenului din extravilan în intravilan trebuie efectuate, conform contractului, până la data semnării contractului autentic de vânzare - cumpărare, ceea ce părțile nu au făcut încă.”

Plecând de la acest cadru procesual (obiect și cauză juridică a acțiunii) pe care instanța de apel l-a avut în vedere la soluționarea căii de atac, care nu a fost criticat nici de reclamantă, prin recursul formulat, nici de pârâtă, prin exercitarea unui recurs la considerente, devenind , astfel, obligatoriu, Înalta Curte de Casație și Justiție constată ca fiind fondate susținerile recurentei-reclamante privind pronunțarea hotărârii cu greșita interpretare și aplicare a prevederilor Ordinului Ministerului Sănătății nr. 119/2014, forma în vigoare la data emiterii adresei nr.413/04.11.2022 a Direcției de Sănătate Publică a județului Satu Mare, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, clauza de la pagina 3 alineat 6 a contractului intitulat „Promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare și act de constituire a dreptului de superficie”, autentificat sub nr. 240/25.02.2021 de SPN D, a cărei incidență a fost invocată de reclamanta A SRL, are următorul conținut: „dacă promitentul cumpărător nu va obține autorizația de construire, promitenții cumpărători vor restitui avansul încasat până la acea dată, în termen de 90 de zile de la momentul comunicării refuzului de emitere a autorizației de construire”.

Deși instanța de apel reține refuzul Direcției de Sănătate Publică a județului Satu Mare de emitere a avizului de sănătate publică, document esențial pentru obținerea de către recurenta-reclamantă a autorizației de construire a obiectivului reprezentat de stație Peco și depozit de carburanți cu capacitatea mai mare de 10.000 litri, pentru neasigurarea distanțelor de protecție sanitară între obiectivul propus și teritoriile protejate, printr-o interpretare greșită a prevederilor Ordinului Ministerului Sănătății nr. 119/2014, forma în vigoare la data emiterii refuzului de aviz (adresa nr. 413/04.11.2022 a Direcției de Sănătate Publică a județului Satu Mare), apreciază că dispoziția de la art. 1 alin. (1) lit. c) din Ordinul Ministerului Sănătății nr. 119/2014 are în vedere strict terenul pe care este amplasat obiectivul și pe care se desfășoară activitățile specifice.

Însă definiția legală dată perimetrului unități, care face referire expresă nu doar la terenul pe care este amplasat obiectivul, ci și la terenul „pe care se desfășoară activitățile specifice”, trebuie interpretată și sistematic, coroborat cu prevederile art. 1 lit. d) și e) din același ordin, care definesc teritoriul protejat (teritoriu în care nu este permisă depășirea concentrațiilor maxime admise pentru poluanții fizici, chimici și biologici din factorii de mediu; acesta include zone de locuit, parcuri, rezervații naturale, zone de interes balneoclimateric, de odihnă și recreere, instituții social-culturale, de învățământ și medicale), respectiv zona de protecție sanitară (terenul din jurul obiectivului unde este interzisă orice folosință sau activitate care ar putea conduce la poluarea /contaminarea factorilor de mediu cu repercusiuni asupra stării de sănătate a populației rezidente din imediata vecinătate a obiectivului).

De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 9 din Ordinul Ministerului Sănătății nr. 119/2014, „Între unitățile industriale, obiectivele sau activitățile care poluează factorii de mediu sau produc zgomot și vibrații și teritoriile protejate învecinate se asigură zone de protecție sanitară.”

Analiza coroborată a dispozițiilor anterior menționate relevă faptul că teritoriile protejate învecinate nu se pot suprapune cu însuși terenul pe care este amplasat obiectivul, perimetrul unității incluzând limitele terenului pe care este amplasat acest obiectiv.

Greșita interpretare a acestor dispozițiile legale a condus la o greșită evaluare de către instanță a efectelor actului constatator al refuzului de emitere a avizului de sănătate publică, motiv pentru care, reținând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și în temeiul art. 496 și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A SRL împotriva deciziei nr. 50 /2024 - A din 20 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Oradea - Secția a II-a Civilă, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A SRL împotriva deciziei nr. 50/2024 - A din 20 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Oradea - Secția a II-a Civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 octombrie 2024.