ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6696/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de fată, a reținut următoarele: 1. Hotărârea instanței de apel Prin Decizia civilă nr. 1083 din 16 noiembrie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul S.A. împotriva Sentinței civile nr. 2690/PI din 14 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, deși nu este menționat în mod expres Decretul nr. 223/1974 în art. 2 din Legea nr. 10/2001, imobilele au fost preluate abuziv și în baza acestui act normativ, inclusiv cele preluate cu plată, situația lor fiind reglementată de dispozițiile art. 2 lit. h) și i) din Legea nr. 10/2001.

Chiar dacă ar exista o contradicție privind imobilele preluate cu plată în baza Decretului nr. 223/1974, între prevederile Legii nr. 10/2001 și Normele de aplicare a acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, în virtutea principiului ierarhiei actelor normative aveau prioritate dispozițiile art. 2 lit. h) și i) din Legea nr. 10/2001, jurisprudența Curții de Apel Timișoara fiind constantă în a considera că și imobilele trecute cu plată în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 au fost preluate abuziv. H.G. nr. 498/2003 a intrat în vigoare la data de 14 mai 2003, la o dată ulterioară expirării termenului de depunere a notificării.

Prin Decizia nr. 27/2011, dată în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că în acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și ale art. 13 din această Convenție sunt inadmisibile. 2. Recursul 2.1. Motive Reclamantul S.A. a declarat recurs, motivat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., prin care a formulat următoarele critici: Prin normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, în forma de dinainte de apariția H.G.

nr. 650/2007, au fost calificate expres ca neabuzive preluările imobilelor în cazul în care proprietarul a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat locuința către Statul Român în temeiul Decretului nr. 223/1974. Soluționarea administrativă a unei asemenea cereri era de respingere, astfel încât reclamantul nu a avut deschisă calea reglementată de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Abia după 6 ani statul și-a schimbat poziția în privința acestor imobile, or, în aceste condiții, reclamantul nu mai era în termen pentru depunerea unei notificări. Dacă i s-ar refuza reclamantului calea acțiunii de drept comun ar echivala cu obstrucționarea liberului său acces la justiție. Neuzul de prevederile Legii nr. 10/2001 nu poate crea o interdicție a revendicării imobilelor de către adevărații proprietari în temeiul C. civ.

Un argument în plus în susținerea admisibilității acțiunii în revendicare pe drept comun îl reprezintă împrejurarea că, dacă s-ar admite acțiunea în revendicare nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Instanța de apel a reținut în mod greșit că Decizia nr. 33/2008 s-ar referi la concursul dintre legea specială și cea generală. Acțiunea reclamantului a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. Decizia nr. 27/2011 nu a fost publicată în M. Of. până la data pronunțării Curții de Apel Timișoara, astfel că aceasta nu este obligatorie. 2.2. Analiza recursului Recursul nu este întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 19 iunie 2009, reclamantul S.A.

a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, să se pronunțe o hotărâre prin care să se constate că Statul Român a preluat în mod abuziv de la autorul reclamantului imobilul situat în Timișoara. De asemenea, constatându-se calitatea reclamantului de moștenitor legal unic al proprietarului tabular să fie obligat pârâtul la plata sumei de 523.759 Euro reprezentând despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv. Reclamantul și-a întemeiat în drept cererea pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ., art. 481 C. civ., pct. 1.4. lit. B) din H.G. nr. 250/2007 privind Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanțele de fond au apreciat în mod corect faptul că reclamantul ar fi trebuit să urmeze calea procedurii instituite prin legea specială, nr. 10/2001, pentru a obține măsuri reparatorii pentru imobilul preluat din patrimoniul autorului său în perioada de referință a legii.

Împrejurarea că prin normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, în forma adoptată prin H.G. nr. 498/2003, se făcea distincție între trecerea imobilului în proprietatea statului cu plată și fără plată, nu era de natură să justifice inacțiunea reclamantului, care nu a formulat notificare în termenul de decădere impus de art. 22 din Legea nr. 10/2001. Din nicio dispoziție a Legii nr. 10/2001 nu rezultă că cei care apreciau că nu pot obține măsurile reparatorii preconizate nu trebuiau să depună notificarea în termenul prescris de legiuitor. În aceste condiții, față de Decizia nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii, concursul dintre legea generală și legea specială, aplicabile speței, a fost soluționat corect în favoarea celei din urmă.

Pe de altă parte, chiar din petitul cererii introductive de instanță rezultă că reclamantul nu a formulat o veritabilă acțiune în revendicare, ci scopul său a fost de a obține măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri, or, pentru aceasta, trebuia să urmeze cerințele legii speciale. Neurmând dispozițiile prescrise de legiuitor pentru valorificarea unui drept, reclamantul nu ar putea invoca faptul că, prin respingerea acțiunii cu acest argument, i-ar fi încălcat accesul liber la justiție. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut în mod constant dreptul statelor membre de a supune unor limitări și restricții accesul la justiție. Or, instituirea procedurii administrative declanșate prin depunerea notificării se înscrie în această marjă de apreciere.

Față de cele ce preced, criticile formulate de reclamant nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.A. împotriva Deciziei civile nr. 1083 din 16 noiembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2012. Procesat de GGC - CL