ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6696/2012

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de fată, a reținut

următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 1083 din 16 noiembrie

2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins ca nefondat apelul

declarat de reclamantul S.A. împotriva Sentinței civile nr. 2690/PI din 14

octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că, deși nu este menționat în mod expres

Decretul nr. 223/1974 în art. 2 din Legea nr. 10/2001, imobilele au fost

preluate abuziv și în baza acestui act normativ, inclusiv cele preluate cu

plată, situația lor fiind reglementată de dispozițiile art. 2 lit. h) și i) din

Legea nr. 10/2001.

Chiar dacă ar exista

o contradicție privind imobilele preluate cu plată în baza Decretului nr.

223/1974, între prevederile Legii nr. 10/2001 și Normele de aplicare a acestei

legi, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, în virtutea principiului ierarhiei

actelor normative aveau prioritate dispozițiile art. 2 lit. h) și i) din Legea

nr. 10/2001, jurisprudența Curții de Apel Timișoara fiind constantă în a considera

că și imobilele trecute cu plată în proprietatea statului în baza Decretului

nr. 223/1974 au fost preluate abuziv.

H.G. nr. 498/2003 a

intrat în vigoare la data de 14 mai 2003, la o dată ulterioară expirării

termenului de depunere a notificării.

Prin Decizia nr.

27/2011, dată în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a

stabilit că în acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele

preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd

măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct

împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art.

1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului

și Libertăților Fundamentale și ale art. 13 din această Convenție sunt

inadmisibile.

2.1. Motive

Reclamantul S.A. a

declarat recurs, motivat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., prin care a formulat următoarele critici:

Prin normele de

aplicare a Legii nr. 10/2001, în forma de dinainte de apariția H.G. nr.

650/2007, au fost calificate expres ca neabuzive preluările imobilelor în cazul

în care proprietarul a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a

înstrăinat locuința către Statul Român în temeiul Decretului nr. 223/1974.

Soluționarea

administrativă a unei asemenea cereri era de respingere, astfel încât

reclamantul nu a avut deschisă calea reglementată de dispozițiile Legii nr.

10/2001.

Abia după 6 ani

statul și-a schimbat poziția în privința acestor imobile, or, în aceste

condiții, reclamantul nu mai era în termen pentru depunerea unei notificări.

Dacă i s-ar refuza

reclamantului calea acțiunii de drept comun ar echivala cu obstrucționarea

liberului său acces la justiție.

Neuzul de prevederile

Legii nr. 10/2001 nu poate crea o interdicție a revendicării imobilelor de

către adevărații proprietari în temeiul C. civ.

Un argument în plus

în susținerea admisibilității acțiunii în revendicare pe drept comun îl

reprezintă împrejurarea că, dacă s-ar admite acțiunea în revendicare nu s-ar

aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori

securității raporturilor juridice.

Instanța de apel a

reținut în mod greșit că Decizia nr. 33/2008 s-ar referi la concursul dintre

legea specială și cea generală. Acțiunea reclamantului a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 480 - 481 C. civ.

Decizia nr. 27/2011

nu a fost publicată în M. Of. până la data pronunțării Curții de Apel

Timișoara, astfel că aceasta nu este obligatorie.

2.2. Analiza

recursului

Recursul nu este

întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Prin cererea de

chemare în judecată înregistrată la 19 iunie 2009, reclamantul S.A. a

solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice, să se pronunțe o hotărâre prin care să se constate că

Statul Român a preluat în mod abuziv de la autorul reclamantului imobilul

situat în Timișoara. De asemenea, constatându-se calitatea reclamantului de

moștenitor legal unic al proprietarului tabular să fie obligat pârâtul la plata

sumei de 523.759 Euro reprezentând despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv.

Reclamantul și-a

întemeiat în drept cererea pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ., art. 481 C.

civ., pct. 1.4. lit. B) din H.G. nr. 250/2007 privind Normele de aplicare a

Legii nr. 10/2001, Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Instanțele de fond au

apreciat în mod corect faptul că reclamantul ar fi trebuit să urmeze calea

procedurii instituite prin legea specială, nr. 10/2001, pentru a obține măsuri

reparatorii pentru imobilul preluat din patrimoniul autorului său în perioada

de referință a legii.

Împrejurarea că prin

normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, în forma adoptată prin H.G. nr.

498/2003, se făcea distincție între trecerea imobilului în proprietatea

statului cu plată și fără plată, nu era de natură să justifice inacțiunea

reclamantului, care nu a formulat notificare în termenul de decădere impus de

art. 22 din Legea nr. 10/2001. Din nicio dispoziție a Legii nr. 10/2001 nu

rezultă că cei care apreciau că nu pot obține măsurile reparatorii preconizate

nu trebuiau să depună notificarea în termenul prescris de legiuitor.

În aceste condiții,

față de Decizia nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii, concursul dintre

legea generală și legea specială, aplicabile speței, a fost soluționat corect

în favoarea celei din urmă.

Pe de altă parte,

chiar din petitul cererii introductive de instanță rezultă că reclamantul nu a

formulat o veritabilă acțiune în revendicare, ci scopul său a fost de a obține

măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri, or, pentru aceasta, trebuia să

urmeze cerințele legii speciale.

Neurmând dispozițiile

prescrise de legiuitor pentru valorificarea unui drept, reclamantul nu ar putea

invoca faptul că, prin respingerea acțiunii cu acest argument, i-ar fi încălcat

accesul liber la justiție. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut

în mod constant dreptul statelor membre de a supune unor limitări și restricții

accesul la justiție. Or, instituirea procedurii administrative declanșate prin

depunerea notificării se înscrie în această marjă de apreciere.

Față de cele ce

preced, criticile formulate de reclamant nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9

C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ.,

recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamantul S.A. împotriva Deciziei civile nr. 1083 din 16 noiembrie 2011 a

Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 noiembrie 2012.

Procesat de GGC - CL