ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 161/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 161/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând

asupra recursului civil de față;

Prin

notificarea nr. 218 din 22 septembrie 2005, L.G. și L.H.C. au solicitat, în

baza Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005,

restituirea în natură a imobilului situat în Timișoara, înscris în C.F.1588,

top 1462/635 - 637/c, compus din casă și teren în suprafață de 1104 mp, iar în

subsidiar, acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent sub forma

despăgubirilor bănești, la valoarea de circulație a imobilului.

În

motivarea notificării s-a susținut că imobilul a fost dobândit de soții

L.C.A. (tatăl lui L.G.) și L.H.C., în baza

contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 10838 din 10 septembrie

1975 de

fostul Notariat de stat Timișoara, terenul trecând în

proprietatea statului, conform Legii nr. 58/1974. Ulterior, imobilul a fost

preluat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974.

Primăria municipiului Timișoara,

Direcția Patrimoniu, Serviciul Administrare Spații și Terenuri, prin adresa nr.

D82005 - 4994 din 15 decembrie 2005, a comunicat petenților că, urmare a

ședinței Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, notificarea nu poate fi

luată în considerare deoarece nu a fost depusă în termenul legal.

L.G. și L.H.C., nemulțumiți de acest

răspuns, la data de 10 ianuarie 2006, prin acțiunea înregistrată la Curtea de

Apel Timișoara, secția comercială și de

contencios administrativ, au chemat în

judecată pe pârâții Primarul

municipiului Timișoara, Primăria municipiului Timișoara, Comisia locală de

aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005 din cadrul

Primăriei municipiului Timișoara și Statul Român prin Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor din subordinea Cancelariei primului ministru

solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună

anularea hotărârii Comisiei locale de aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001

din cadrul Primăriei municipiului Timișoara prin care nu s-a dat curs

notificării privind imobilul situat în Timișoara, înscris în C.F. 1588, top

1462/635 - 637/c, compus din casă și teren în suprafață de 1104 mp și obligarea

Primarului municipiului Timișoara și a Comisiei locale de aplicare a

prevederilor Legii nr. 10/2001 la emiterea dispoziției motivate pentru una din

ipotezele prevăzute de Legea nr. 247/2005 , respectiv restituirea în natură

sau, dacă acest lucru nu este posibil, stabilirea de măsuri reparatorii prin

echivalent bănesc, precum și obligarea Statul Român prin Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor din subordinea Cancelariei primului ministru

la „emiterea deciziei referitoare la titlu de despăgubiri".

În timp ce cauza se afla pendinte pe rolul

Curții de Apel Timișoara, Primăria municipiului Timișoara, prin adresa nr.

D82005 - 4994 din 31 ianuarie 2006 Ie-a comunicat reclamanților că, în urma

reanalizării solicitării lor, a comunicat notificarea Comisiei municipale de

fond funciar pentru a fi analizată numai în ceea ce privește terenul revendicat,

menținându-și punctul de vedere în ceea ce privește construcțiile revendicate.

Față de această împrejurare, la data de

20 iunie 2006, reclamanții au formulat o precizare a acțiunii, în sensul

restrângerii acesteia, solicitând restituirea în natură numai a imobilului - casă,

situat în Timișoara, înscris în C.F. 1588, iar în subsidiar, acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent bănesc, la valoarea de circulație, învederând

instanței că notificarea privind terenul urmează a fi reanalizată de comisie,

situație în care au la

dispoziție

posibilitatea de a ataca hotărârea ce urmează a fi dată de comisie (fila

59

din dosarul nr. 323/2006 al Curții de Apel Timișoara , secția comercială și de

contencios administrativ).

La data de 20 septembrie 2006, reclamanții

și-au precizat din nou acțiunea, solicitând instanței să-i oblige pe pârâți să

le acorde măsuri reparatorii prin echivalent bănesc, la valoarea de circulație,

pentru imobilul - casă situat în

Timișoara,

înscris în C.F.1588 fila 67 din dosarul nr. 323/2006 al

Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de

contencios administrativ).

Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și

de contencios administrativ, prin sentința nr. 279 din 04 octombrie 2006, și-a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timișoara,

cu motivarea că, în conformitate cu prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, republicată, tribunalul este instanța competentă material să

soluționeze, în primă instanță, acțiunea reclamanților.

Astfel investit, Tribunalul Timiș,

secția civilă, prin sentința nr. 3285 din 11 decembrie 2006, a respins acțiunea

reclamanților, așa cum a fost precizată

la

termenul din 20 septembrie 2006, reținând, în esență, că în mod corect a fost

respinsă

notificarea reclamanților, deoarece a fost formulată cu

depășirea termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, termen care a

expirat la 14 februarie 2002 iar Legea nr. 247/2005, prin care s-au adus

modificări Legii nr. 10/2001, nu conține prevederi legate de o eventuală

repunere în termen a persoanelor îndreptățite.

Curtea de Apel Timișoara, secția

civilă, prin decizia nr. 291 din 31 mai 2007 a admis apelurile declarate de

reclamanții L.G.  și L.H.C. și de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor împotriva sentinței civile nr. 3285 din 11 decembrie 2006 a

Tribunalului Timiș, pe care a desființat-o și a trimis cauza, spre rejudecare,

aceluiași tribunal, cu motivarea că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra

excepției lipsei calității procesuale pasive a Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

Rejudecând cauza, Tribunalul Timiș,

secția civilă, prin încheierea din

14

noiembrie 2007 a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Comisiei

Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor iar prin sentința nr. 245 PI din 05 februarie

2008 a respins acțiunea precizată a reclamanților.

Pentru a decide astfel, instanța de

fond a motivat, în esență, că soluția dată notificării în etapa administrativă,

respectiv de respingere, ca tardivă, este corectă, de vreme ce a fost depusă la

data de 22 septembrie 2005, după apariția Legii nr. 247/2005 care, deși aduce modificări

mai multor acte normative, printre care și Legii nr. 10/2001, nu dispune, prin

nici o prevedere a sa, vreo repunere în termenul de depunere a notificărilor

pentru imobilele a căror situație juridică intră în sfera de reglementare a

Legii nr. 10/2001.

Legea nr. 247/2005 conține dispoziții

referitoare numai termenul de

depunere a

unor cereri de retrocedare a unor imobile, ce vizează expres numai

situația

reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor, ce face obiectul de

reglementare al Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 1/2000, nicidecum al Legii nr.

10/2001, fiind vorba legi de reparație distincte, cu domeniul de reglementare

diferit.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamanții, invocând netemeinicia și nelegalitatea ei.

Prin motivele de apel, reclamanții au

susținut că instanța a ignorat că sunt cetățeni germani și că, așa fiind, sunt

îndreptățiți la repunerea în orice fel de termen, în cazul lor neputând opera

prescripția; că legea fundamentală ocrotește dreptul al moștenire și dreptul la

proprietate, acțiunea în revendicare

fiind

imprescriptibilă și că preluarea imobilului, în baza Decretului nr. 223/1974 a

fost

a abuzivă, iar vânzarea imobilului s-a făcut cu rea credință.

Curtea de Apel Timișoara, secția

civilă, prin decizia nr. 165 din 24 iunie 2008, a respins apelul reclamanților,

ca nefondat, în baza acelorași considerente avute în vedere de instanța de

fond.

Referitor la susținerile reclamanților

privind imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare imobiliară instanța a reținut

că nu sunt pertinente, deoarece reclamanții au uzat de Legea nr. 247/2005, o

lege specială iar dreptul la acces în justiție poate fi îngrădit, în limitele

prevăzute de art.6 din CEDO, în măsura în care se urmărește prezervarea unor

raporturi juridice, pentru asigurarea stabilității circuitului civil.

Instanța de apel a mai reținut că

reclamanții nu au făcut dovada unor

împrejurări

de nesurmontat, care să-i fi împiedicat să cunoască legea română și

nici

nu au solicitat repunerea în termen, în condițiile art. 103 C. proc. civ.

Împotriva acestei din urmă decizii au declarat

recurs reclamanții L.G. și L.H.C., criticând-o pentru nelegalitate, invocând în

drept dispozițiile art. 304 pct. 3, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs

întemeiat pe art. 304 pct. 3 C. proc. civ., reclamanții L.G. și L.H.C. au

susținut că, în raport cu Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de

Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a statuat

că în concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea

legii speciale însă, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea

specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor

omului, aceasta din urmă are prioritate iar această prioritate poate fi dată în

cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în

care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice, acțiunii formulate de reclamanți îi sunt

aplicabile cele statuate prin această decizie precum și prevederile art. 20 din

Constituția României.

Au susținut că,

„dacă

există impedimente insurmontabile juridic, de soluționare a acțiunii

reclamanților în cadrul Legii nr . 10/2001'"

, atunci, în raport cu Decizia nr. 33 din

09 iunie

2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție, se impune admiterea recursului, casarea hotărârilor

pronunțate de instanțele de fond și apel și declinarea competenței materiale în

favoarea instanței de drept comun care ar urma să fixeze cadrul procesual al

acțiunii reclamanților ca fiind acțiune de drept comun.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate

pe art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., reclamanții au susținut în

esență, următoarele:

Imobilul, care a fost proprietatea

reclamantei L.H.C. și al tatălui reclamantului L.G. a fost preluat abuziv prin

Decretul nr. 223/1974 iar acestora li se cuvin despăgubiri, pentru că dreptul

la proprietate prevăzut de art. 480-481 C. civ. este imprescriptibil.

Reclamanții sunt cetățeni germani,

emigranți din România și sunt îndreptățiți la repunerea în orice fel de termen

iar dacă Statul Român nu a efectuat și nu a impus, prin procedura de

publicitate a legii, popularizarea ei în „ex teritoriul României" nu se

poate imputa persoanelor fizice emigrante faptul că nu au cunoscut legea și nu

au formulat notificarea în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001. Notificarea

reclamanților a fost formulată în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001,

concluzie care rezidă din corelarea dispozițiilor acestei legi cu cele ale

Legii nr. 247/2005 iar instanța de apel, în mod greșit a reținut că Legea nr.

247/2005 îngrădește accesul la justiție.

Prin disjungerea soluționării

notificării reclamanților privind terenul, prin trimiterea acesteia către

comisia municipală de fond funciar, de soluționarea notificării privind

construcția-casa edificată pe teren, care face obiectul prezentei cauze,

pârâții au acționat cu rea credință și nu au realizat o justă despăgubire a

reclamanților.

Reclamanții au dreptul la restituirea

în natură a imobilului în litigiu, teren și construcție, deoarece vânzarea

imobilului către chiriași s-a făcut cu rea credință și nu poate fi ocrotită de

instanță.

Dar chiar în situația în care nu ar mai

fi posibilă restituirea în natură, reclamanții au dreptul la o justă

despăgubire pentru că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o justă cauză

și cu o justă și prealabilă despăgubire,

pentru

că, altfel ar însemna că instanța ar tolera, printr-o soluție nedemocratică,

efectele

exproprierii „

ex nuc

".

Recursul

este nefondat, pentru considerentele care succed.

Demersul judiciar al reclamanților a

fost determinat de nemulțumirea

acestora

față de răspunsul nefavorabil dat de Primăria municipiului Timișoara la

notificarea

pe care au formulat-o la data de 22 septembrie 2005, întemeindu-și acțiunea în

drept pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, prin care

s-au adus modificări mai multor acte normative, printre care și Legii nr.

10/2001.

Instanța de fond, cu respectarea

principiului disponibilității părților, a soluționat acțiunea, așa cum a fost

precizată de reclamanți, în cadrul procesual în care a fost investită,

respectiv cel al Legii nr. 10/2001, obiectul procesului reprezentându-l

valorificarea de către reclamanți a măsurilor reparatorii - constând în

restituirea în natură, sau, după caz, prin echivalent - prevăzute de Legea nr.

10/2001, la se consideră îndreptățiți.

Prin motivele de apel și recurs,

reclamanții au susținut că dreptul de proprietate prevăzut de art. 480-481 C.

civ. este imprescriptibil, însă acțiunea pe care au înțeles s-o formuleze nu a

fost o acțiune în revendicare, întemeiată de drept comun, ci o acțiune

întemeiată pe dispozițiile unei legi speciale de reparație, respectiva Legii

nr. 10/2001.

Schimbarea temeiului juridic în calea de atac

și transpunerea raportului juridic dedus judecății de pe tărâmul Legii nr.

10/2001, pe cel al dreptului comun, este o cerere care schimbă cadrul juridic

inițial al investirii, or, în raport de dispozițiile art. 294 alin. (1) și art.

316 C. proc. civ., obiectul și cauza juridică a unei acțiuni se păstrează în

limitele investirii, neputând fi schimbate în căile de atac.

Așa fiind, cererea

recurenților-reclamanți adresată instanței de recurs, de a constata că acțiunii

pe care au formulat-o îi sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun, de a

desființa hotărârile pronunțate în fond și apel și de a

declina competența materială în favoarea instanței civile de drept comun

„care ar

urma să fixele cadrul

procesual într-o acțiune în revendicare de drept comun"

nu are nici un suport

legal, pentru

argumentele menționate.

Invocarea Deciziei nr. 33 din 09 iunie

2008 pronunțată de Secțiile Unite ale ÎCCJ prin care a fost admis recursul în

interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la acțiunile întemeiate pe

dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate

în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele

judecătorești, ar avea relevanță într-o acțiune în revendicare formulată după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și nu în cauza de față, al cărei obiect

îl reprezintă o acțiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

modificarea sau casarea unor

hotărâri se

poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, când hotărârea s-a

dat

cu încălcarea competenței altei instanțe.

În speță, acțiunea formulată de

reclamanți, fiind întemeiată pe Legea nr. 10/2001, în mod corect a fost

soluționată, în primă instanță, de tribunal, pentru că, potrivit art. 26 al

Legii nr. 10/2001, aceasta era instanța competentă material să judece fondul

pricinii, astfel că motivul prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. nu este

incident în speță.

Nici susținerile

recurenților-reclamanți conform cărora notificarea reclamanților a fost

formulată în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, concluzie care reiese din

corelarea dispozițiilor acestei legi cu cele ale Legii nr. 247/2005 și că

reclamanții fiind cetățeni germani, sunt îndreptățiți la

repunerea în orice fel de termen, deoarece Statul

Român nu a popularizat legea

în „ex teritoriul României" nu sunt

fondate.

Deși prin Legea nr. 247/2005 s-au adus

modificări atât Legii nr. 10/2001 cât și altor acte normative, în cuprinsul

textelor care se referă la Legea nr. 10/2001, nu există nici o prevedere prin

care legiuitorul să fi prelungit termenul de depunere al notificărilor prevăzut

de art. 21 din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 22, după a doua republicare a

legii), Legea nr. 247/2005 instituind o repunere în termen, prin art. I pct. 37

din și art. III ale Titlul VI „Modificarea si completarea Legii nr. 1/2000

pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra

terenurilor agricole si celor forestiere, solicitate potrivit

prevederilor legii fondului funciar nr. 18/1991 si ale

Legii nr. 169/1997"

doar pentru persoanele îndreptățite să formuleze

cereri de

reconstituire a drepturilor de proprietate, ce fac obiectul de

reglementare al legilor fondului funciar, acest text de lege neputând beneficia

de o interpretare extensivă.

Este de reținut totodată că, atâta timp

cât Legea nr. 10/2001 nu conține nici o dispoziție legală care să reglementeze

expres situația și calculul termenului de formulare a notificării de către

persoanele îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de lege, de o altă

cetățenie decât cea română, nu se poate conchide că reclamanții, fiind cetățeni

germani, sunt îndreptățiți la repunerea în orice fel de termen, în mod corect

instanța de apel constatând că aceștia nici nu au formulat în cauză, vreo

cerere de repunere în termen, în condițiile art.103 C. proc. civ.

Criticile vizând faptul că pârâții au acționat

cu rea credință și nu au realizat o justă despăgubire a reclamanților când au

disjuns soluționarea notificării reclamanților privind terenul, prin trimiterea

acesteia către comisia municipală de fond funciar, de soluționarea notificării

privind construcția-casa edificată pe teren, care face obiectul prezentei

cauze, nu se justifică atâta timp reclamanții n-au contestat acest mod de rezolvare

a notificării lor și chiar și-au restrâns acțiunea, solicitând acordarea

măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 numai pentru imobilul-casă

iar critica vizând faptul că vânzarea imobilului către chiriași s-a făcut cu

rea credință, excede cadrului procesual stabilit prin acțiune.

Având în vedere temeiurile care preced, se

constată că decizia atacată este legală, recursul urmând a fi respins, ca

nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

espinge recursul declarat de reclamanții

L.G. și L.H.C. împotriva deciziei nr. 165 din 24 iunie 2008 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 ianuarie 2009.