ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 161/2009

Deliberând asupra recursului civil de față; Prin notificarea nr. 218 din 22 septembrie 2005, L.G. și L.H.C. au solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, restituirea în natură a imobilului situat în Timișoara, înscris în C.F.1588, top 1462/635 - 637/c, compus din casă și teren în suprafață de 1104 mp, iar în subsidiar, acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor bănești, la valoarea de circulație a imobilului. În motivarea notificării s-a susținut că imobilul a fost dobândit de soții L.C.A. (tatăl lui L.G.) și L.H.C., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 10838 din 10 septembrie 1975 de fostul Notariat de stat Timișoara, terenul trecând în proprietatea statului, conform Legii nr. 58/1974.

Ulterior, imobilul a fost preluat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974. Primăria municipiului Timișoara, Direcția Patrimoniu, Serviciul Administrare Spații și Terenuri, prin adresa nr. D82005 - 4994 din 15 decembrie 2005, a comunicat petenților că, urmare a ședinței Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, notificarea nu poate fi luată în considerare deoarece nu a fost depusă în termenul legal. L.G.

și L.H.C., nemulțumiți de acest răspuns, la data de 10 ianuarie 2006, prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, au chemat în judecată pe pârâții Primarul municipiului Timișoara, Primăria municipiului Timișoara, Comisia locală de aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005 din cadrul Primăriei municipiului Timișoara și Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din subordinea Cancelariei primului ministru solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea hotărârii Comisiei locale de aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei municipiului Timișoara prin care nu s-a dat curs notificării privind imobilul situat în Timișoara, înscris în C.F.

1588, top 1462/635 - 637/c, compus din casă și teren în suprafață de 1104 mp și obligarea Primarului municipiului Timișoara și a Comisiei locale de aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001 la emiterea dispoziției motivate pentru una din ipotezele prevăzute de Legea nr. 247/2005 , respectiv restituirea în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc, precum și obligarea Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din subordinea Cancelariei primului ministru la „emiterea deciziei referitoare la titlu de despăgubiri". În timp ce cauza se afla pendinte pe rolul Curții de Apel Timișoara, Primăria municipiului Timișoara, prin adresa nr. D82005 - 4994 din 31 ianuarie 2006 Ie-a comunicat reclamanților că, în urma reanalizării solicitării lor, a comunicat notificarea Comisiei municipale de fond funciar pentru a fi analizată numai în ceea ce privește terenul revendicat, menținându-și punctul de vedere în ceea ce privește construcțiile revendicate.

Față de această împrejurare, la data de 20 iunie 2006, reclamanții au formulat o precizare a acțiunii, în sensul restrângerii acesteia, solicitând restituirea în natură numai a imobilului - casă, situat în Timișoara, înscris în C.F. 1588, iar în subsidiar, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc, la valoarea de circulație, învederând instanței că notificarea privind terenul urmează a fi reanalizată de comisie, situație în care au la dispoziție posibilitatea de a ataca hotărârea ce urmează a fi dată de comisie (fila 59 din dosarul nr. 323/2006 al Curții de Apel Timișoara , secția comercială și de contencios administrativ).

La data de 20 septembrie 2006, reclamanții și-au precizat din nou acțiunea, solicitând instanței să-i oblige pe pârâți să le acorde măsuri reparatorii prin echivalent bănesc, la valoarea de circulație, pentru imobilul - casă situat în Timișoara, înscris în C.F.1588 fila 67 din dosarul nr. 323/2006 al Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ). Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 279 din 04 octombrie 2006, și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timișoara, cu motivarea că, în conformitate cu prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, tribunalul este instanța competentă material să soluționeze, în primă instanță, acțiunea reclamanților.

Astfel investit, Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința nr. 3285 din 11 decembrie 2006, a respins acțiunea reclamanților, așa cum a fost precizată la termenul din 20 septembrie 2006, reținând, în esență, că în mod corect a fost respinsă notificarea reclamanților, deoarece a fost formulată cu depășirea termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, termen care a expirat la 14 februarie 2002 iar Legea nr. 247/2005, prin care s-au adus modificări Legii nr. 10/2001, nu conține prevederi legate de o eventuală repunere în termen a persoanelor îndreptățite. Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 291 din 31 mai 2007 a admis apelurile declarate de reclamanții L.G. și L.H.C.

și de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței civile nr. 3285 din 11 decembrie 2006 a Tribunalului Timiș, pe care a desființat-o și a trimis cauza, spre rejudecare, aceluiași tribunal, cu motivarea că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Rejudecând cauza, Tribunalul Timiș, secția civilă, prin încheierea din 14 noiembrie 2007 a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor iar prin sentința nr. 245 PI din 05 februarie 2008 a respins acțiunea precizată a reclamanților.

Pentru a decide astfel, instanța de fond a motivat, în esență, că soluția dată notificării în etapa administrativă, respectiv de respingere, ca tardivă, este corectă, de vreme ce a fost depusă la data de 22 septembrie 2005, după apariția Legii nr. 247/2005 care, deși aduce modificări mai multor acte normative, printre care și Legii nr. 10/2001, nu dispune, prin nici o prevedere a sa, vreo repunere în termenul de depunere a notificărilor pentru imobilele a căror situație juridică intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001. Legea nr. 247/2005 conține dispoziții referitoare numai termenul de depunere a unor cereri de retrocedare a unor imobile, ce vizează expres numai situația reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor, ce face obiectul de reglementare al Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 1/2000, nicidecum al Legii nr. 10/2001, fiind vorba legi de reparație distincte, cu domeniul de reglementare diferit.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, invocând netemeinicia și nelegalitatea ei. Prin motivele de apel, reclamanții au susținut că instanța a ignorat că sunt cetățeni germani și că, așa fiind, sunt îndreptățiți la repunerea în orice fel de termen, în cazul lor neputând opera prescripția; că legea fundamentală ocrotește dreptul al moștenire și dreptul la proprietate, acțiunea în revendicare fiind imprescriptibilă și că preluarea imobilului, în baza Decretului nr. 223/1974 a fost a abuzivă, iar vânzarea imobilului s-a făcut cu rea credință. Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 165 din 24 iunie 2008, a respins apelul reclamanților, ca nefondat, în baza acelorași considerente avute în vedere de instanța de fond.

Referitor la susținerile reclamanților privind imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare imobiliară instanța a reținut că nu sunt pertinente, deoarece reclamanții au uzat de Legea nr. 247/2005, o lege specială iar dreptul la acces în justiție poate fi îngrădit, în limitele prevăzute de art.6 din CEDO, în măsura în care se urmărește prezervarea unor raporturi juridice, pentru asigurarea stabilității circuitului civil. Instanța de apel a mai reținut că reclamanții nu au făcut dovada unor împrejurări de nesurmontat, care să-i fi împiedicat să cunoască legea română și nici nu au solicitat repunerea în termen, în condițiile art. 103 C. proc. civ. Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs reclamanții L.G.

și L.H.C., criticând-o pentru nelegalitate, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 3, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 3 C. proc. civ., reclamanții L.G. și L.H.C.

au susținut că, în raport cu Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a statuat că în concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale însă, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate iar această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, acțiunii formulate de reclamanți îi sunt aplicabile cele statuate prin această decizie precum și prevederile art. 20 din Constituția României.

Au susținut că, „dacă există impedimente insurmontabile juridic, de soluționare a acțiunii reclamanților în cadrul Legii nr . 10/2001'" , atunci, în raport cu Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, se impune admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate de instanțele de fond și apel și declinarea competenței materiale în favoarea instanței de drept comun care ar urma să fixeze cadrul procesual al acțiunii reclamanților ca fiind acțiune de drept comun. În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., reclamanții au susținut în esență, următoarele: Imobilul, care a fost proprietatea reclamantei L.H.C.

și al tatălui reclamantului L.G. a fost preluat abuziv prin Decretul nr. 223/1974 iar acestora li se cuvin despăgubiri, pentru că dreptul la proprietate prevăzut de art. 480-481 C. civ. este imprescriptibil. Reclamanții sunt cetățeni germani, emigranți din România și sunt îndreptățiți la repunerea în orice fel de termen iar dacă Statul Român nu a efectuat și nu a impus, prin procedura de publicitate a legii, popularizarea ei în „ex teritoriul României" nu se poate imputa persoanelor fizice emigrante faptul că nu au cunoscut legea și nu au formulat notificarea în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001. Notificarea reclamanților a fost formulată în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, concluzie care rezidă din corelarea dispozițiilor acestei legi cu cele ale Legii nr. 247/2005 iar instanța de apel, în mod greșit a reținut că Legea nr. 247/2005 îngrădește accesul la justiție.

Prin disjungerea soluționării notificării reclamanților privind terenul, prin trimiterea acesteia către comisia municipală de fond funciar, de soluționarea notificării privind construcția-casa edificată pe teren, care face obiectul prezentei cauze, pârâții au acționat cu rea credință și nu au realizat o justă despăgubire a reclamanților. Reclamanții au dreptul la restituirea în natură a imobilului în litigiu, teren și construcție, deoarece vânzarea imobilului către chiriași s-a făcut cu rea credință și nu poate fi ocrotită de instanță. Dar chiar în situația în care nu ar mai fi posibilă restituirea în natură, reclamanții au dreptul la o justă despăgubire pentru că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o justă cauză și cu o justă și prealabilă despăgubire, pentru că, altfel ar însemna că instanța ar tolera, printr-o soluție nedemocratică, efectele exproprierii „ ex nuc ". Recursul este nefondat, pentru considerentele care succed.

Demersul judiciar al reclamanților a fost determinat de nemulțumirea acestora față de răspunsul nefavorabil dat de Primăria municipiului Timișoara la notificarea pe care au formulat-o la data de 22 septembrie 2005, întemeindu-și acțiunea în drept pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, prin care s-au adus modificări mai multor acte normative, printre care și Legii nr. 10/2001. Instanța de fond, cu respectarea principiului disponibilității părților, a soluționat acțiunea, așa cum a fost precizată de reclamanți, în cadrul procesual în care a fost investită, respectiv cel al Legii nr. 10/2001, obiectul procesului reprezentându-l valorificarea de către reclamanți a măsurilor reparatorii - constând în restituirea în natură, sau, după caz, prin echivalent - prevăzute de Legea nr. 10/2001, la se consideră îndreptățiți.

Prin motivele de apel și recurs, reclamanții au susținut că dreptul de proprietate prevăzut de art. 480-481 C. civ. este imprescriptibil, însă acțiunea pe care au înțeles s-o formuleze nu a fost o acțiune în revendicare, întemeiată de drept comun, ci o acțiune întemeiată pe dispozițiile unei legi speciale de reparație, respectiva Legii nr. 10/2001. Schimbarea temeiului juridic în calea de atac și transpunerea raportului juridic dedus judecății de pe tărâmul Legii nr. 10/2001, pe cel al dreptului comun, este o cerere care schimbă cadrul juridic inițial al investirii, or, în raport de dispozițiile art. 294 alin. (1) și art. 316 C. proc. civ., obiectul și cauza juridică a unei acțiuni se păstrează în limitele investirii, neputând fi schimbate în căile de atac.

Așa fiind, cererea recurenților-reclamanți adresată instanței de recurs, de a constata că acțiunii pe care au formulat-o îi sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun, de a desființa hotărârile pronunțate în fond și apel și de a declina competența materială în favoarea instanței civile de drept comun „care ar urma să fixele cadrul procesual într-o acțiune în revendicare de drept comun" nu are nici un suport legal, pentru argumentele menționate.

Invocarea Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de Secțiile Unite ale ÎCCJ prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, ar avea relevanță într-o acțiune în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și nu în cauza de față, al cărei obiect îl reprezintă o acțiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 304 pct. 3 C. proc. civ. modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe. În speță, acțiunea formulată de reclamanți, fiind întemeiată pe Legea nr. 10/2001, în mod corect a fost soluționată, în primă instanță, de tribunal, pentru că, potrivit art. 26 al Legii nr. 10/2001, aceasta era instanța competentă material să judece fondul pricinii, astfel că motivul prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. nu este incident în speță. Nici susținerile recurenților-reclamanți conform cărora notificarea reclamanților a fost formulată în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, concluzie care reiese din corelarea dispozițiilor acestei legi cu cele ale Legii nr. 247/2005 și că reclamanții fiind cetățeni germani, sunt îndreptățiți la repunerea în orice fel de termen, deoarece Statul Român nu a popularizat legea în „ex teritoriul României" nu sunt fondate.

Deși prin Legea nr. 247/2005 s-au adus modificări atât Legii nr. 10/2001 cât și altor acte normative, în cuprinsul textelor care se referă la Legea nr. 10/2001, nu există nici o prevedere prin care legiuitorul să fi prelungit termenul de depunere al notificărilor prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 22, după a doua republicare a legii), Legea nr. 247/2005 instituind o repunere în termen, prin art. I pct. 37 din și art. III ale Titlul VI „Modificarea si completarea Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole si celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor legii fondului funciar nr. 18/1991 si ale Legii nr. 169/1997" doar pentru persoanele îndreptățite să formuleze cereri de reconstituire a drepturilor de proprietate, ce fac obiectul de reglementare al legilor fondului funciar, acest text de lege neputând beneficia de o interpretare extensivă.

Este de reținut totodată că, atâta timp cât Legea nr. 10/2001 nu conține nici o dispoziție legală care să reglementeze expres situația și calculul termenului de formulare a notificării de către persoanele îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de lege, de o altă cetățenie decât cea română, nu se poate conchide că reclamanții, fiind cetățeni germani, sunt îndreptățiți la repunerea în orice fel de termen, în mod corect instanța de apel constatând că aceștia nici nu au formulat în cauză, vreo cerere de repunere în termen, în condițiile art.103 C. proc. civ.

Criticile vizând faptul că pârâții au acționat cu rea credință și nu au realizat o justă despăgubire a reclamanților când au disjuns soluționarea notificării reclamanților privind terenul, prin trimiterea acesteia către comisia municipală de fond funciar, de soluționarea notificării privind construcția-casa edificată pe teren, care face obiectul prezentei cauze, nu se justifică atâta timp reclamanții n-au contestat acest mod de rezolvare a notificării lor și chiar și-au restrâns acțiunea, solicitând acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 numai pentru imobilul-casă iar critica vizând faptul că vânzarea imobilului către chiriași s-a făcut cu rea credință, excede cadrului procesual stabilit prin acțiune.

Având în vedere temeiurile care preced, se constată că decizia atacată este legală, recursul urmând a fi respins, ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E espinge recursul declarat de reclamanții L.G. și L.H.C. împotriva deciziei nr. 165 din 24 iunie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 ianuarie 2009.