ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6517/2010

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Caransebeș la 28 noiembrie 2007

reclamantul M.G. a chemat în judecată pe pârâtul Statul

Român solicitând despăgubiri în valoare de 310.000 lei, reprezentând suferința,

lipsa de libertate și pagube materiale pentru perioada cuprinsă între 18 iunie

1958 și 24 iunie 1964, cât a fost arestat pe nedrept.

În motivarea

cererii se arată că după ce a fost eliberat prin Decretul nr. 310/1964, a

formulat cerere de revizuire și în urma probelor administrate s-a constatat

nevinovăția sa.

Prin sentința

civilă nr. 5 din 14 ianuarie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 3395/208/2007 s-a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Caras -

Severin, iar reclamantul a completat acțiunea în sensul că a solicitat

despăgubiri în cuantum de 10.583 lei și cheltuieli aferente reprezentând

salariu neîncasat în perioada 1958 - 1964.

Tribunalul

Caras

- Severin prin

sentința civilă nr. 112 din 14 martie 2003 a respins acțiunea.

Pentru a

hotărî astfel,

s-a

reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 506 alin. (2) C. proc. pen.,

acțiunea pentru repararea pagubelor pricinuite prin arestarea pe nedrept poate

fi pornită în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii

judecătorești de condamnare, iar în cauza pendinte reclamantul nu a invocat

nicio cauză de suspendare ori de interpretare a termenului prevăzut de

dispozițiile legale. Reclamantul a fost achitat prin sentința penală pronunțată

în anul 1969 iar cererea a fost introdusă la 28 noiembrie 2007, deci cu

încălcarea termenului de 18 luni prevăzut de dispozițiile art. 506 alin. (2) C.

proc. pen.

Împotriva

acestei sentințe

a

declarat apel reclamantul aducând critici de nelegalitate și netemeinicie,

arătând că, acțiunea a fost respinsă ca prescrisă dar s-a omis a se cerceta

fondul cauzei și că vârsta înaintată și regimul comunist nu au permis

promovarea acțiunii în termenul prevăzut de lege.

Curtea de Apel

Timișoara prin decizia nr. 202 din 23 septembrie 2008

a respins apelul ca nefondat.

În

considerentele

hotărârii

s-a reținut că acțiunea pentru repararea pagubelor constând în prejudiciul

patrimonial ori moral cauzat persoanei care a fost condamnată și apoi

reabilitată, poate fi pornită în termen de 18 luni de la data rămânerii

definitive a hotărârii de achitare așa cum prevăd dispozițiile art. 506 alin. (2)

C. proc. pen. In cauză, reclamantul a fost achitat ca urmare a admiterii

cererii de revizuire, prin sentința penală nr. 860 din 4 octombrie 1969, iar

termenul pentru promovarea acțiunii pentru despăgubiri contra statului a

început să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în anul

datorită regimului comunist și vârstei nu pot fi reținute ca motiv de

suspendare ori de întrerupere a termenului de prescripție a acțiunii și că avea

posibilitatea să promoveze o astfel de acțiune începând cu anul 1989 iar

acțiunea fiind prescrisă este de prisos a se analiza fondul cauzei.

Împotrivi acestei

din urmă hotărâri a declarat recurs

reclamantul

invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7, 9 C. proc. civ.

Recurentul

critică hotărârea sub următoarele aspecte:

-

excepția tardivității acțiunii nu își

găsește aplicabilitate și drept urmare greșit nu s-a analizat fondul cauzei.

- înainte de

apariția Codului penal din anul 1969, nu exista posibilitatea revizuirii unei

hotărâri judecătorești de condamnare și nici nu se putea solicita despăgubiri

pentru erori judiciare.

- s-a făcut o

aplicare greșită a dispozițiilor art. 506 alin. (2) C. proc. pen.

Prin cerere de

recurs, reclamantul a invocat și excepția de neconstituționalitate a art. 506

alin. (2) C. proc. pen., iar Curtea Constituțională prin decizia nr. 885 din 6

iulie 2010 a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 506

alin. (2) C. proc. pen.

Examinând

criticile formulate prin intermediul cererii de recurs, Înalta Curte constata

nefondat recursul, în sensul considerațiilor ce succed.

Recursul este

o cale de atac prin intermediul căreia părțile sau Ministerul Public solicită

în condițiile și pentru motivele limitativ determinate de lege desființarea

unei hotărâri judecătorești pronunțată fără drept de apel, în apel sau de un

organ cu activitate jurisdicțională.

Cauza

recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care

trebuie să îmbrace formele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., sub denumirea

de motive de casare sau modificare.

Reclamantul

prin cererea de recurs invocă incidența în speța supusă analizării, a

dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.: „hotărârea nu cuprinde motivele pe

care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura

pricinii

”

.

Astfel cum

rezultă din simpla lecturare a textului, art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează

nemotivarea unei hotărâri judecătorești.

Ipostazele

în care se poate ajunge la o nemotivare în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 7

C. proc. civ. sunt dintre cele mai diferite: existența unei contrarietăți între

considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii,

iar din altele faptul că acțiunea este fondată; contrarietate flagrantă dintre

dispozitiv și considerente.

Afirmația

reclamantului că, hotărârea ce face obiectul recursului este nelegală în sensul

dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este generală, fără a arăta în

concret care sunt motivele contradictorii ori străine de natura pricinii ce

conduc la nelegalitatea acestei hotărâri.

Drept urmare,

referitor la acest motiv de recurs, se va constata că a fost doar enunțat, fără

a se indica motivele de nelegalitate.

Cel de-al

doilea motiv de recurs vizează incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.: „pronunțarea unei hotărâri lipsite de temei legal ori dată cu încălcarea

sau aplicarea greșită a legii”.

Se susține în

esență că acțiunea greșit a fost soluționată „pe excepție” fără a se cerceta

fondul cauzei, făcându-se astfel o interpretare și aplicare eronată a

dispozițiilor art. 504 C. proc. pen.

Răspunderea

statului pentru repararea unor erori penale judiciare trebuie să intervină ori

de câte ori se constată printr-o hotărâre judecătorească, încălcarea

drepturilor și libertății unei persoane prin pronunțarea unei hotărâri nelegale

de condamnare, sau privare pe nedrept a libertății unei persoane de către

organele de urmărire penală sau de către instanța de judecată.

Dar, acțiunea

pentru repararea pagubei suferite ca urmare a unei condamnări nedrepte sau a

privării în mod nelegal a libertății, poate fi contestată de persoana

îndreptățită în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a

hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului prevăzute în

art. 504 C. proc. pen.

Acest termen

de 18 luni este un termen de prescripție a dreptului la acțiune, fiind

considerat drept un termen rezonabil, în care persoana care reclamă repararea

pagubei pricinuite printr-o eroare judiciară poate introduce acțiune în vederea

obținerii reparațiilor solicitate.

Momentul din

care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului la acțiune este

rămânerea definitivă a hotărârii instanței de judecată, sau a ordonanței

procurorului.

În speța

supusă analizei, hotărârea de achitare a reclamantului a rămas definitivă la 4

octombrie 1969, iar acțiunea a fost promovată la 28 noiembrie 2007, deci cu

mult peste termenul de 18 luni prevăzut de art. 504 C. proc. pen.

Susținerile

potrivit cu care reclamantul a fost în imposibilitate să pornească o astfel de

acțiune datorită regimului politic și a vârstei înaintate nu pot fi reținute

drept cauze de suspendare sau întrerupere a termenului de prescripție a

acțiunii.

Așadar,

raportat la cele sus reținute se constată că, dispozițiile art. 504 C. proc.

pen. au fost corect interpretate și aplicate și că ar fi fost de prisos să se

soluționeze cauza în fond așa cum se reclama prin motivele de recurs.

În concluzie,

instanța de judecată a pronunțat o hotărâre legală, motiv pentru care Înalta

Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamantul M.G. împotriva deciziei nr. 202 din 23

septembrie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 2 decembrie 2010.