ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6062/2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești – Secția de contencios administrativ și fiscal la data de 31.10.2022 sub nr. x/42/2022, reclamantul A, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, a solicitat suspendarea Ordinului nr.2482/2022 privind aprobarea cotelor de recoltă pentru specia cocoș de munte pentru perioada septembrie - 30 noiembrie 2022, emis de Ministerul Mediului Apelor și Pădurilor și anularea Ordinului nr.2482/2022 privind aprobarea cotelor de recoltă pentru specia cocoș de munte, pentru perioada septembrie - 30 noiembrie 2022, emis de Ministerul Mediului Apelor și Pădurilor.

Prin sentința nr. 230 din 22 noiembrie 2022, Curtea de Apel Ploiești:

-a admis excepția lipsei de interes invocată de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor;

-a respins cererea reclamantului A vizând anularea și suspendarea Ordinului nr.2482/2022, ca fiind formulată de o persoană lipsită de interes.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, atât în ceea ce privește soluția vizând cererea de suspendare, cât și cea vizând cererea de anulare, a declarat recurs reclamantul A, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată.

Recurentul-reclamant susține că hotărârea instanței a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept procedural și material, fiind nemotivată sub aspectul interesului legitim invocat și al dreptului la un mediu sănătos.

În ceea ce privește lipsa motivării instanței, se arată că instanța nu a justificat de ce dreptul la un mediu sănătos și protecția speciei cocoșului de munte, recunoscută ca specie protejată prin Directivele Europene și legislația națională (OUG nr. 57/2007, OUG nr. 195/2005), nu ar constitui un interes legitim. De asemenea, nu a analizat de ce reclamantul nu ar avea un folos concret în contestarea actului administrativ privind vânătoarea acestei specii.

Sub aspectul încălcării legislației privind protecția mediului, recurentul susține că actele administrative contestate au fost emise fără respectarea procedurilor obligatorii, precum consultările cu Comisia Europeană, evaluările de impact asupra mediului și avizele necesare. În plus, OUG nr. 57/2007 și Convenția de la Aarhus garantează accesul cetățenilor la justiție în probleme de mediu, fără a fi necesar să justifice un prejudiciu direct.

Cu privire la dreptul la un mediu sănătos ca interes legitim, recurentul invocă dreptul constituțional la un mediu echilibrat ecologic (art. 35 din Constituția României), considerat un drept fundamental protejat la nivel european. Instanța de fond a aplicat eronat normele internaționale și a restrâns nejustificat accesul la justiție. Protecția biodiversității nu este un interes abstract, ci un drept subiectiv al fiecărui cetățean, iar vătămarea acestuia rezultă chiar din emiterea actelor administrative ce permit distrugerea unei specii protejate.

Din perspectiva practicii europene și a jurisprudenței, arată că instanța nu a analizat corect aplicabilitatea Convenției de la Aarhus și a jurisprudenței CJUE privind accesul publicului la justiție în probleme de mediu. Excluderea reclamantului de la contestarea actelor administrative privind vânătoarea cocoșului de munte contravine obligațiilor internaționale ale României.

În concluzie, recurentul solicită casarea hotărârii și recunoașterea dreptului său de a contesta actele administrative ce afectează protecția mediului, întrucât acestea vizează un interes general și un drept fundamental garantat de legislația națională și internațională.

Legal citat, intimatul-pârât Ministerul Mediului Apelor și Pădurilor nu a formulat întâmpinare în dosarul de recurs.

II. Soluția instanței de recurs

II.1. Referitor la recursul declarat de reclamant împotriva sentinței de fond, în ceea ce privește soluția pronunțată asupra cererii de suspendare, Înalta Curte constată următoarele:

În referire la recursul declarat de recurentul A împotriva sentinței nr.230/22.11.2022, Înalta Curte reține că soluția pronunțată asupra cererii de suspendare a executării Ordinului nr. 2482/2022 este supusă recursului în termen de 5 zile de la comunicare, potrivit prevederilor art. 15 alin. (2) coroborat cu art. 14 alin. (4) ambele din Legea nr. 554/2004, în care se arată că „(4) Hotărârea prin care se pronunță suspendarea este executorie de drept. Ea poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare”.

Conform art. 185 alin. (1) C. proc. civ., „când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel.” Această sancțiune se aplică și în cazul nerespectării termenului de declarare a recursului, demers ce presupune exercitarea unui drept procesual.

Recursul înaintat de reclamantul A la data de 3.01.2023, declarat împotriva sentinței nr. 230/22.11.2022, comunicată acestei părți la data de 20.12.2022, a fost formulat cu depășirea termenului de 5 zile, ce a început să curgă de la comunicare și s-a împlinit la data de 27.12.2022, fapt pentru care Înalta Curte va admite excepția tardivității formulării acestuia, invocată din oficiu.

În consecință, Înalta Curte va dispune respingerea ca tardivă a recursului îndreptat împotriva soluției date asupra cererii de suspendare a Ordinului nr.2482/2022.

II.2. Analizând recursul declarat de reclamant împotriva sentinței de fond, în ceea ce privește soluția pronunțată asupra cererii de anulare, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că este nefondat.

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.6 C. proc. civ. sunt nefondate, sentința atacată cuprinzând suficiente argumente care să permită exercitarea controlului judiciar, precum și exprimarea neechivocă a soluției primei instanțe.

Astfel, verificând sentința recurată prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu se poate susține incidența niciuneia dintre ipotezele reglementate de textul de lege invocat, fiind respectate exigențele prevăzute de dispozițiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ..

Raportat la obiectul cauzei și limitele stabilite prin cererea cu care a fost învestită, instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, analizând atât susținerile părților apreciate ca relevante pentru raționamentul prezentat, cât și dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Considerentele hotărârii atacate fac referire în mod convingător la aspectele de fapt și de drept relevante pentru soluționarea cauzei.

Contrar afirmației recurentului-reclamant, din parcurgerea considerentelor hotărârii atacate rezultă că judecătorul fondului a procedat la o analiză efectivă a susținerilor sale, evocate și în recurs, înlăturându-le motivat. Astfel, soluția instanței de fond privind excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii a fost motivată, iar considerentele avute în vedere de judecătorul fondului sunt evocate în legătură cu situația de fapt reținută în cauză, prin raportare la înscrisurile depuse la dosarul cauzei și la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească interesul, în accepțiunea Legii contenciosului administrativ și ale art. 33 C. proc. civ..

De altfel, nemulțumirea recurentului, valorificată în cadrul acestui motiv de casare, rezultă din faptul că prima instanță nu a acordat valoare argumentelor sale, iar nu că nu le-ar fi răspuns, susțineri ce nu sunt de natură a atrage incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ..

În concluzie, nu este incident motivul de nelegalitate a hotărârii pronunțate în fond prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea cuprinzând motivele pe care se întemeiază și, în același timp, necuprinzând motive contradictorii în raport cu dispozitivul hotărârii.

În fine, analizând criticile recurentului-reclamant din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate, de asemenea. Prin intermediul unui astfel de motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Chestiunea de drept dedusă, în fapt, analizei instanței de recurs, prin criticile evocate de recurent, este cea a identificării limitelor dreptului de sesizare a instanței de contencios administrativ ce aparține subiectului de sesizare reprezentat de persoana fizică, în sensul art. 1 din Legea nr.554/2004, coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. a p) și r) din același act normativ. Astfel, problema de drept, a cărei dezlegare se cere, este cea de a clarifica dacă unei persoane fizice îi este deschisă calea contenciosului obiectiv, în care se invocă doar un interes legitim public, ori cea a contenciosului subiectiv, caz în care invocarea interesului legitim public trebuie să fie subsidiară invocării unui interes legitim privat.

Din această perspectivă, instanța de control judiciar apreciază că, în cauza de față nu sunt incidente ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate, în concordanță inclusiv cu cele învederate prin considerentele Deciziei nr. 8/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 580 din 2 iulie 2020 și obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., ce, deși vizează interpretarea prevederilor art. 8 alin. (1) indice 1) din Legea nr.554/2004, dintr-o perspectivă conexă, sunt aplicabile și în privința chestiunii deduse judecății prin calea de atac exercitată de recurentul-reclamant A.

Prin intermediul acestora s-a statuat expres în următorul sens:

Totodată, Înalta Curte reține că interesul legitim privat este definit la art. 2 alin. (1) lit. p din Legea nr.554/2004 ca fiind: posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil, prefigurat, iar noțiunea de interes legitim public este definită la art. 2 alin. (1) lit. r din același act normativ ca fiind: interesul care vizează ordinea de drept și democrația constituțională, garantarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenței autorităților publice.

Trebuie precizat că partea care reclamă apărarea unui interes legitim este obligată să justifice un interes privat propriu, până a se ajunge la interesul public, subsidiar, ceea ce nu s-a dovedit în prezenta cauză, cum în mod corect a reținut prima instanță. Or, Înalta Curte observă că, inclusiv prin recursul formulat, recurentul-reclamant a evocat că, în demersul său de a solicita anularea Ordinului nr. 2482/2022 privind aprobarea cotelor de recoltă pentru specia cocoș de munte (Tetrao urogallus), pentru perioada septembrie – 30 noiembrie 2022, beneficiul concret urmărit este cel al respectării dreptului constituțional la un mediu sănătos și protecția speciei cocoșului de munte, recunoscută ca specie protejată prin Directivele Europene și legislația națională (O.U.G. nr. 57/2007, O.U.G. nr. 195/2005).

În acest context, Înalta Curte consideră că prima instanță a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a p) și r), coroborat cu art. 8 alin. (1) indice 1) din Legea nr. 554/2004, apreciind că reclamantul nu justifică un interes legitim în formularea cererii sale, întrucât invocă doar un interes public și nu încălcarea unui drept subiectiv sau a interesului său legitim privat.

În egală măsură, instanța de control judiciar reține că prima instanță a făcut o corectă aplicabilitate în cauză a Convenției de la Aarhus și a jurisprudenței C.J.U.E. privind accesul publicului la justiției în probleme de mediu, astfel că nu pot fi primite susținerile contrare în acest sens, invocate de recurentul-reclamant.

Pentru aceste considerente, având în vedere dispozițiile art. 496 raportate la art. 497 din C.proc.civilă, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A împotriva sentinței de fond, în ceea ce privește soluția pronunțată asupra cererii de anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Respinge, ca tardiv formulat, recursul declarat de A împotriva sentinței nr. 230 din 22 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – Secția de contencios administrativ și fiscal, în ceea ce privește soluția pronunțată asupra cererii de suspendare.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A împotriva aceleiași sentințe, în ceea ce privește soluția pronunțată asupra cererii de anulare.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 13 decembrie 2023.