ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3912/2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești Secția de Contencios administrativ și fiscal, în data de 14.02.2022, sub nr. x/42/2022, reclamantul A, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a formulat contestație împotriva rezoluției cu nr. C22-69 din data de 18 ianuarie 2022 a Inspecției Judiciare, respectiv a rezoluției de clasare cu nr. 3136/A din data de 09 decembrie 2021 emisă în din dosarul nr. 21-x al Direcției de inspecție pentru judecători, și a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună desființarea rezoluțiilor menționate și trimiterea dosarului la Inspecția Judiciară pentru completarea verificărilor.

2.Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 1790 din 19 octombrie 2022, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins contestația, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1790 din 19 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamantul A, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și admiterea cererii de chemare în judecată în sensul desființării rezoluției cu nr. C22-69 din data de 18 ianuarie 2022 a Inspecției Judiciare, respectiv a rezoluției de clasare cu nr. 3136/A din data de 09 decembrie 2021 emisă în din dosarul nr. 21-x al Direcției de inspecție pentru judecători, indicând motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A arătat că instanța fondului în mod greșit a aplicat dispozițiile legale privind efectuarea verificărilor prealabile și a cercetării disciplinare, reținând că petiția adresată Inspecției Judiciare vizează în concret doar traseul profesional al magistraților și aspectele privind detașarea în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, precum și faptul că nu ar fi dovedit încălcarea de către magistrații menționați a normelor de drept material sau procesual.

În contradicție cu cele reținute și motivate de prima instanță, susține că la dosarul cauzei a depus probe indubitabile din care rezultă că judecători și procurori detașați în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii au derulat activități specifice avocaților, au acordat consultanță juridică, au redactat cereri, întâmpinări și au reprezentat Consiliul Superior al Magistraturii în instanțe în fața completurilor de judecată, în cauze în care avea calitatea de parte în dosare civile, litigii de muncă și contencios administrativ și că a indicat în concret activitățile incompatibile cu funcția, exercitate de judecătorii și procurorii din cadrul Serviciului Contencios al CSM.

Recurentul invocă în sprijinul afirmațiilor interpretarea care rezultă din decizia Curții Constituționale a României nr. 45/2018, coroborate cu dispozițiile legale privind incompatibilitățile, potrivit cărora, chiar dacă dispozițiile legale prevăd posibilitatea detașării magistraților în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, acest lucru nu echivalează posibilitatea ca magistrații să deruleze orice activitate de pe poziția în care au fost detașați, și să încalce dispozițiile legale exprese privind incompatibilitățile, ori că pot fi detașați pe orice poziție de către secțiile CSM.

Menționează că statutul judecătorilor și procurorilor se caracterizează prin reglementarea riguroasă a carierei magistraților și se axează pe rolul lor constituțional, astfel cum este definit la art. 124 și 125, respectiv art. 131 și 132 din Constituție, de înfăptuire a justiției și/sau de apărare a intereselor generale ale societății, a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor, esența activității lor constând în aplicarea și interpretarea judiciară a legii și în conducerea și controlul activității de urmărire penală, după caz, cu respectarea interdicțiilor prevăzute de dispozițiile art. 10 alin. (1) și 2 din Legea nr. 303/2004.

În raport de argumentele expuse, recurentul reclamant subliniază că judecătorul fondului a reținut și constatat în mod greșit caracterul complet al verificărilor prealabile efectuate de Inspecția Judiciară; totodată, mai arată că hotărârea nu este motivată corespunzător, omițându-se faptul că judecătorii și procurorii detașați în cadrul Consiliului derulează activități specifice avocaților, de asistență juridică și de reprezentare a CSM în fața instanțelor, în probleme litigioase.

În drept, și-a întemeiat cererea de recurs pe motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4 Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate prin întâmpinare și de prevederile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din actele și lucrările dosarului rezultă că recurentul-reclamant a înregistrat la Inspecția Judiciară - Direcția de Inspecție pentru judecători, la 22 noiembrie 2021, o sesizare prin care a arătat că magistrații nominalizați în cuprinsul sesizării au încălcat regimul incompatibilităților, respectiv membrii Consiliului Superior al Magistraturii, conducerea Direcției Legislație Documentare și Contencios, Direcției de Resurse Umane și Organizare și secretarul general prin stabilirea și coordonarea atribuțiilor care încalcă regimul incompatibilităților, iar judecătorii detașați în funcții de execuție prin exercitarea unor atribuții incompatibile statutului de magistrat, respectiv activități de reprezentare a Consiliului Superior al Magistraturii în fața instanțelor de judecată în problemele litigioase ale acestuia.

În urma efectuării verificărilor prealabile a fost emisă de către inspectorul de caz rezoluția de clasare nr. 3136 din 9 decembrie 2021, recurentul reclamant formulând contestație împotriva acestei rezoluții adresată inspectorului șef care a emis rezoluția nr. C22-69 din data de 18 ianuarie 2022 prin care s-a dispus respingerea plângerii formulate împotriva rezoluției nr. 3136 emisă la data de 09.12.2021 și menținerea rezoluției atacate.

Recurentul-reclamant s-a adresat instanței de judecată, criticând ambele rezoluții și solicitând desființarea acestora, întrucât sunt nelegale și netemeinice.

Instanța de fond, respingând contestația formulată, a făcut aplicarea art. 58 alin. (1) și art. 63 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, reținând că desfășurarea, de către judecătorii detașați la Consiliul Superior al Magistraturii, de activități în legătură cu serviciul public de înfăptuire a justiției, nu îi plasează pe aceștia pe poziții de incompatibilitate.

Totodată, raportat la elementele constitutive ale abaterilor prevăzute de art. 99 lit. lit a), b), ș) și t) din Legea nr.317/2004 republicată, instanța de fond a subliniat că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui traseul profesional al magistraților, iar reclamantul nu a făcut dovada încălcării de către magistrații indicați a normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare.

Pe calea extraordinară de atac a recursului, recurentul-reclamant a criticat soluția pronunțată, menționând o motivare necorespunzătoare prin prisma argumentelor formulate în cuprinsul contestației, dar și o greșită aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, relativ la regimul incompatibilităților și interdicțiilor magistraților, astfel cum acesta este reglementat de Legea nr. 303/2004, în privința căruia a statuat și Curtea Constituțională, prin decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018.

Înalta Curte reține, sub un prim aspect, că au fost invocate aspecte de ordin procedural, relativ la existența unei motivări necorespunzătoare a sentinței recurate, în contextul în care prima instanță a reținut doar aspecte legate de traseul profesional al magistraților, deși în cuprinsul contestației au fost dezvoltate, pe larg, argumente ce vizează acordarea de asistența juridică Consiliului Superior al Magistraturii, în litigiile în care are calitatea de parte, redactarea de acte procedurale de către magistrații detașați în cadrul aparatului propriu de lucru, chestiune ce încalcă regimul incompatibilităților și interdicțiilor prevăzut de Legea nr. 303/2004.

Fiind o chestiune distinctă de raționamentul juridic pentru care s-a constatat a fi respectate dispozițiile referitoare la modalitatea de soluționare a sesizărilor formulate conform Legii nr. 317/2004 și care privește modalitatea de aplicare a prevederilor legale prin prisma situației de fapt reținute, Înalta Curte urmează a o soluționa, cu precădere, căci se invocă o încălcare a regulilor de judecată, finalizate prin pronunțarea actului jurisdicțional, ce trebuie să respecte anumite exigențe impuse de Codul de procedură civilă.

Existența unei motivări corespunzătoare se analizează prin raportare la dispozițiile art. 425 C. proc. civ., care dispune că hotărârea judecătorească pronunțată trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

De asemenea, trebuie avut în vedere și faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești ridică o problemă de conținut, relevantă fiind consistența analizei juridice și pertinența argumentelor aduse de instanță în susținerea soluției pronunțate și nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecință, calitatea unei motivări și implicit respectarea exigențelor impuse de prevederile art. 425 C. proc. civ. nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor și de corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției.

În egală măsură trebuie avut în vedere și faptul că obligația judecătorului de a-și motiva soluția pronunțată, așa cum această obligație este impusă, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv de a analiza fiecare motiv de critică formulat și nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părți în susținerea, respectiv în combaterea pretențiilor/criticilor cu care a fost învestită.

Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice la speța de față, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de fond respectă parțial aceste cerințe procedurale, în condițiile în care analiza legalității și temeiniciei actului administrativ contestat a fost realizată în cadrul unui raționament clar și logic, fără a fi de natură să afecteze conținutul hotărârii judecătorești. Nemulțumirea părții se concretizează nu atât într-o chestiune formală, cât mai ales în modalitatea de apreciere a instanței de fond asupra respectării regimului incompatibilităților și interdicțiilor instituit de Legea nr. 303/2004 de către magistrații detașați în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.

În privința acestui aspect, Înalta Curte reține că recurentul, fundamentându-și poziția pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.8 C. proc. civ., invocă aplicarea eronată a prevederilor art. 125 alin. (3) și art. 132 alin. (2) din Constituție, art. 5 alin. (1) și art. 10 alin. (1) și 2 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, precum și decizia Curții Constituționale nr. 45 din 30 ianuarie 2018, argumentând că judecătorii și procurorii detașați în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii derulează activități specifice de asistență juridică și reprezentare în probleme litigioase, fiind îndeplinite abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a b), ș) și t) din Legea nr.303/2004 republicată.

Prealabil, Înalta Curte reține că poziția recurentului exprimată în cuprinsul cererii de recurs nu combate raționamentul juridic pentru care instanța de fond a respins contestația formulată privind constatarea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t din Legea nr.303/2004, iar în privința art. 99 lit. a respectiv “manifestările care aduc atingere prestigiului justiției, săvârșite în exercitarea atribuțiilor de serviciu” recurentul nu formulează, în mod explicit, critici relativ la modul de soluționare al contestației, care să conducă la o constatare a nelegalității hotărârii recurate. Asta în contextul în care ipoteză factuală invocată a fi abatere disciplinară, chiar dacă privește tot etică profesională, este identificată, într-o reglementare expresă, distinctă de cea prevăzută la lit. a astfel că urmează a fi verificată numai din această perspectivă.

Așadar, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a solicitat constatarea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b și ș) din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, text potrivit căruia „Constituie abateri disciplinare: b) încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități și interdicții privind judecătorii și procurorii; (…); ș) nerespectarea deciziilor Curții Constituționale”.

În conformitate cu prevederile art. 125 alin. (3) din Constituție: „Funcția de judecător este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior”. Totodată art. 132 alin. (2) “Funcția de procuror este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior”.

Aceleași prevederi sunt reluate și în cuprinsul art. 5 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurărilor, tocmai în considerarea prestigiului funcției. Suplimentar, în cuprinsul actului normativ, mai sunt identificate o serie de interdicții, cu relevanță în prezenta cauză fiind cea prevăzută de art. 10 alin. (2) prin care “judecătorii și procurorii nu pot să dea consultații scrise sau verbale în probleme litigioase, chiar dacă procesele respective sunt pe rolul altor instanțe sau parchete decât acelea în cadrul cărora își exercită funcția și nu pot îndeplini orice altă activitate care, potrivit legii, se realizează de avocat”.

O atare reglementare nu este întâmplătoare în condițiile în care Consiliul Superior al Magistraturii este o autoritate fundamentală a statului, reglementată de prevederile art. 133 și art. 134 din Constituție, cuprinse în secțiunea a 3-a din capitolul VI - Autoritatea judecătorească a titlului III - Autoritățile publice. Astfel, potrivit art. 133 alin. (1) din Constituție și art. 1 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, acesta este "garantul independenței justiției". Consiliul Superior al Magistraturii este independent și se supune în activitatea sa numai legii, iar membrii acestuia răspund în fața judecătorilor și procurorilor pentru activitatea desfășurată în exercitarea mandatului.

Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit, conform art. 133 din Constituție și art. 3 din Legea nr. 317/2004, din 19 membri, din care 14 sunt aleși în adunările generale ale magistraților, 2 sunt reprezentanți ai societății civile, ministrul justiției, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție și procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel încât, prin componența sa, reflectă structura autorității judecătorești și asigură legătura cu societatea civilă.

Totodată „funcțiile de specialitate juridică din aparatul propriu al Consiliului Superior al Magistraturii pot fi ocupate și de judecători și procurori detașați, în condițiile legi” prin grija art. 63 alin. (3) din Legea nr. 317/2004.

Câtă vreme legea organică permite detașarea magistraților în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, nu se poate aprecia asupra existenței unei situații de incompatibilitate, tocmai prin faptul că magistratul încetează să desfășoare, în cadrul instanței/parchetului, atribuții specifice funcției, nefiind în situația exercitării concomitente a celor două funcții. În acest sens sunt dispozițiile art. 23 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 prin care “membrii Consiliului Superior al Magistraturii desfășoară activitate permanentă și nenormată și nu exercită activitatea de judecător sau procuror, cu excepția membrilor de drept” și art. 58 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 în sensul că “După încetarea detașării, judecătorul sau procurorul revine în funcția deținută anterior”.

După cum nici încălcarea interdicției reglementate de art. 10 alin. (2) nu poate fi avută în vedere, în contextul în care detașarea magistratului în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii pe o funcție de specialitate juridică este premisă, aspect reținut inclusiv prin decizia nr. 45/30 ianuarie 2018 de către Curtea Constituțională, invocată, de altfel, în argumentarea poziției procesuale de către recurentul reclamant ”detașarea judecătorilor/procurorilor este permisă atât în cadrul Ministerului Justiției sau unităților subordonate acestuia, cât și în cel al structurii autorității judecătorești [la Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul Național al Magistraturii, Școala Națională de Grefieri, precum și în cadrul sistemului instanțelor judecătorești/parchetelor, după caz], din moment ce activitatea acestora se află în legătură directă cu serviciul public de înfăptuire a justiției.” (par. 175)

De altfel, Înalta Curte remarcă că invocarea deciziei nr. 45/30 ianuarie 2018 a Curții Constituționale de către recurentul reclamant nu a avut loc din perspectiva situației factuale invocate, care să confere caracter temeinic susținerilor sale, ci a reglementării legale supuse controlului constituțional ce viza posibilitatea ocupării de către magistrați a funcțiilor de demnitate publică sau de ministru al justiției.

În privința criticilor recurentului reclamant privând imposibilitatea derulării de către magistrați a oricăror activități de pe poziția în care au fost detașați, Înalta Curte reține că în absența unei norme legale exprese care să interzică acest aspect, textul de lege invocat anterior are o aplicabilitate extinsă, în sensul în care magistratul poate desfășura orice tip de activitate specifică funcției de specialitate juridică pentru care s-a apreciat a fi oportună detașarea sa în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, inclusiv de întocmire acte procedurale și de reprezentare legală în cadrul litigiilor în care aceasta autoritate are calitatea de parte.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E :

Respinge recursul declarat de reclamantul A împotriva sentinței civile nr. 1790 din 19 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 18 septembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.