ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 53/2013

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 13 septembrie 2012, SC M. SA a formulat, în contradictoriu cu intimații J.V.I., Primăria comunei Alexandru cel Bun și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, contestație în anulare împotriva deciziei nr. 2139 din 23 martie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție pentru motivele prevăzute de art. 317 și 318 C. proc. civ.. În dezvoltarea căii de atac, contestatoarea a susținut, după prezentarea istoricului cauzei, că soluția instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale constând în aprecierea greșită că Decretul de expropriere nr. 34/1966 prin care Statul Român a preluat terenul în litigiu nu este titlu valabil, întrucât acesta nu a fost publicat în Buletinul Oficial.

Eroarea materială constă în greșita interpretare a legii, respectiv în reținerea obligativității publicării acestui act normativ, în condițiile în care Constituția de la 1965 stabilea obligativitatea publicării în Buletinul Oficial al R.S.R. doar a hotărârilor cu caracter normativ. Or, din conținutul său rezultă, fără echivoc, faptul că acesta a avut caracter individual, ceea ce înseamnă că nu era necesară publicarea sa în evidentele oficiale ale statului. În acest sens este și adresa din 25 ianuarie 2012 prin care Consiliul Legislativ a atestat faptul că actul menționat nu are caracter normativ, fiind un act individual. În aceste condiții, consideră că hotărârea instanței de recurs este rezultatul unei erori materiale, fiind astfel incidente prevederile art. 318 teza I C. proc.

civ.. Cât privește actul juridic de înstrăinare cu privire la bunul litigios, a invocat împrejurarea că în mod greșit nu s-a dat eficiență juridică bunei-credințe, deși erau întrunite cerințele prevăzute de lege iar voința legiuitorului în acest sens este lipsită de echivoc. Cererea dedusă judecații a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 317 C. proc. civ., iar cu prilejul dezbaterilor pe dispozițiile art. 317, 318 C. proc. civ.. Referitor la cererea dedusă judecații, se constată următoarele: Potrivit art. 317 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, (...) când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii (pct. 1) sau când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență (pct. 2). Iar, potrivit art. 318 C. proc.

civ., „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare". Cât privește cazul de contestație în anulare de drept comun (reglementată de art. 317 C. proc. civ.) se constată că, deși contestatoarea a invocat drept temei norma legală menționată, nu a dezvoltat motive în susținerea acesteia, astfel încât invocarea acestei norme se constată a fi fost făcută exclusiv formal. În ceea ce privește contestația în anulare specială (reglementată de dispozițiile art. 318 C. proc.

civ.), se constată următoarele: În sensul art. 318 C. proc. civ., „greșeala materială" înseamnă o greșeală de ordin procedural, de o asemenea gravitate încât a avut drept consecință pronunțarea unei soluții greșite. Trebuie să fie vorba despre acea greșeală pe care o comite instanța prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care determină soluția pronunțată. Textul se referă la greșeli materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecații în recurs, cum ar fi respingerea recursului ca tardiv sau anularea lui ca insuficient timbrat ori făcut de o persoana fără calitate, deși la dosar se găsesc dovezi privind exercitarea în termen a căii de atac ori de plata a taxelor judiciare datorate, ori a calității de reprezentant.

Prin urmare, greșelile instanței de recurs, care deschid calea contestației în anulare, sunt greșeli de fapt, iar nu de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispozițiilor legale. Or, în speță, contestatoarea nu invocă o greșeală materială în accepțiunea normei legale enunțate, adică o eroare evidentă, legată de aspectele formale ale judecații în recurs, ci critică modul în care instanța de recurs a apreciat/interpretat un anumit act și a dat dezlegare unei anumite probleme de drept, și anume aceea privind greșita reținere a nevalabilității titlului statului ori a neaplicării principiului bunei - credințe în cauza dedusă judecății.

Aceste aspecte nu se constituie însă într-o greșeală materială, astfel cum a fost aceasta prezentată și cum pretinde norma invocată drept motiv de contestație în anulare, ci, eventual, într-o greșeală de judecată, a cărei analizare și remediere nu este posibilă prin intermediul căii extraordinare de atac exercitate de parte. Ca urmare, față de cele ce preced, cererea dedusă judecații urmează să fie respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea SC M. SA Piatra Neamț împotriva deciziei nr. 2139 din 23 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. 1225/103/2006. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 ianuarie 2013.