ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1306/2013

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 10 ianuarie 2007 pe rolul Tribunalului Prahova, reclamantul C.L. a chemat în judecată Primăria Comunei Izvoarele și Primarul Comunei Izvoarele și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea deciziei nr. 512 din 06 noiembrie 2006 emisă de Primarul Comunei Izvoarele și restituirea în natură a imobilului format din teren în suprafață de 2,25 ha și construcția aferentă fabricii de mobilă și roți de căruță, situat în Comuna Izvoarele, sat Izvoarele.

La termenul de judecată din data de 28 martie 2007, contestatorul a depus la dosar o cerere de modificare și completare a contestației inițiale, solicitând constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat între societatea comercială pe acțiuni Prahova Industrial Parc și SC T. SRL, având ca obiect terenul în suprafață de 18.486,47 mp și construcțiile aferente, precum și obligarea primei societăți de a se pronunța prin decizie motivată asupra cererii de restituire în natură. Prin sentința civilă nr. 677 din 25 aprilie 2007, Tribunalul Prahova a admis excepția tardivității formulării contestației și a respins contestația ca tardiv formulată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel contestatorul, iar prin decizia civilă nr. 118 din 16 aprilie 2008, Curtea de Apel Ploiești a admis apelul formulat, a desființat sentința civilă nr. 677 din 25 aprilie 2007 a Tribunalului Prahova și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, pentru evocarea fondului, reținând că reclamantul a formulat în termen contestația și că prima instanță nu s-a pronunțat asupra cererii completatoare. Reînvestit cu soluționarea litigiului, Tribunalul Prahova a dispus introducerea în cauză, în calitate de intimate-pârâte, a SC P.I.P. SA și a SC T. SRL.

La termenul de judecată din data de 17 decembrie 2008, SC T. SRL a invocat excepția lipsei calității procesuale active în ceea ce privește cererea de restituire în natură a imobilului format din teren în suprafața de 2,25 ha teren și construcția aferent fabricii de mobil și roți de căruță și cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 08 octombrie 2004, precum și excepția lipsei de interes a reclamantului sub aspectul capetelor de cerere vizând anularea dispoziției nr. 512 din 6 noiembrie 2006 și constatarea nulității absolute a contractului indicat. Aceste excepții au fost respinse de instanță prin încheierea de la termenul de judecată din data de 04 martie 2009. Prin sentința civilă nr. 726 din 13 aprilie 2011, Tribunalul Prahova a respins ca neîntemeiată acțiunea completată și a luat act că intimații nu au solicitat obligarea contestatorului la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că petentul a adresat Primăriei Comunei Izvoarele notificările din 12 noiembrie 2001 și din 22 septembrie 2005 prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Comuna Izvoarele, format din 2,25 ha teren și fabrica de colaci din lemn, precum și despăgubiri bănești în valoare de 100.000 lei pentru moara de mălai și casa de locuit ce au fost demolate. Prin dispoziția nr. 228 din 19 iunie 2006 emisă de Primarul Comunei Izvoarele, s-a dispus restituirea în natură a imobilului solicitat și s-a propus acordarea de despăgubiri pentru construcțiile desființate, considerându-se că notificatorul are calitatea de persoană îndreptățită și îndeplinește condițiile instituite de Legea 10/2001.

Ulterior însă, s-a dispus revocarea în parte a dispoziției nr. 228 din 19 iunie 2006, în sensul că a fost respinsă cererea de restituire în natură formulată de contestator pentru imobilul format din teren în suprafață de 2,25 ha și construcția aferentă fabricii de mobilă și roți de căruță, considerându-se că partea de imobil descrisă nu poate fi restituită în natură, cu consecința acordării de despăgubiri în echivalent, măsuri cuprinse în dispoziția nr. 512 din 06 noiembrie 2006 emisă de Primarul Comunei Izvoarele. Tribunalul a apreciat că dispoziția nr. 512 din 06 noiembrie 2006 este un act administrativ individual despre care nu se poate susține că ar fi intrat în circuitul civil, atât timp cât nu a fost pus în executare și nu au fost îndeplinite formalitățile de publicitate imobiliară constând în intabularea dreptului de proprietate în favoarea reclamantului C.L.

pentru imobilul restituit inițial în natură. Pe fondul măsurii adoptate prin dispoziția contestată, instanța a constatat că imobilul pretins de către contestator nu era susceptibil de restituire în natură, întrucât la data pronunțării dispoziției nr. 228 din 19 iunie 2006 făcea parte din patrimoniul SC T. SRL. În mod indubitabil între capătul de cerere formulat de contestator de restituire în natură a imobilului ce a făcut obiectul notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 și cererea de constatare a nulității absolute a contractului autentificat din 08 octombrie 2004 există o legătură indisolubilă. În acest sens, instanța a reținut că intimata SC P.I.P. SA a dobândit proprietatea imobilului în legătură cu care se poartă litigiul, cu titlul de aport la capitalul social adus de Consiliul Județean Prahova, în baza H.G.

1066/2001. Prin Hotărârea nr. 135/2003 a Consiliului Județean Prahova și în baza Hotărârii nr. 28 din 22 decembrie 2003 a Adunării Generale a Acționarilor pârâtei SC Prahova Industrial Parc Vălenii de Munte, s-a procedat la vânzarea acestui bun către intimata SC T. SRL, prin contractul atacat de contestator, considerându-se că această parte avea un drept prioritar la cumpărare în virtutea împrejurării că deținea imobilul vizat în locațiune. Anterior vânzării către SC T. SRL, SC P.I.P. SA a obținut certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 07 aprilie 2004 emis de Consiliul Județean Prahova pentru o suprafața de 128.486,74 mp teren.

Instanța a mai constatat că la încheierea actului de vânzare-cumpărare au fost respectate toate condițiile de validitate instituite de art. 948 C. civ., în contextul în care nici vânzătoarea și nici cumpărătoarea nu au avut cunoștință de împrejurarea că imobilul obiect al convenției fusese solicitat în vederea restituirii în natură de către contestator, prin cele două notificări adresate Primăriei Comunei Izvoarele. Tribunalul a considerat că nu s-a făcut dovada de către contestator că ar fi adresat vânzătoarei SC P.I.P. SA sau cumpărătoarei SC T. SRL. o notificare valabilă în sensul Legii nr. 10/2001. Din examinarea conținutului notificării pretins transmise celor doua societăți la data de 7 octombrie 2003, a rezultat că acestea au fost înștiințate despre împrejurarea că reclamantul a revendicat, prin executor judecătoresc, la Primăria Comunei Izvoarele, în baza Legii nr. 10/2001, inclusiv terenul pe care este amplasată secția din Comuna Izvoarele a SC P.I.P.

SA, fără însă ca acest înscris să fi fost însoțit de dovada efectivă a celor susținute. În plus, confirmările de primire pe calea faxului invocate de contestator nu sunt susceptibile a demonstra că înscrisul analizat a ajuns efectiv la cunoștința părților contractului de vânzare–cumpărare, pe de o parte pentru că nu s-a dovedit că, la nivelul anului 2003, dețineau acele numere de fax, iar pe de altă parte, deoarece data și ora faxului pot fi oricând modificate de către expeditor.

Instanța a mai reținut că, în mod corect, intimata SC T. SRL a invocat inaplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea 10/2001, indicate în cererea de chemare în judecată, deoarece acest text nu era în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 08 octombrie 2004. În contextul necunoașterii formulării de către contestator a notificării de restituire în natură, părțile contractului de vânzare-cumpărare au fost de bună–credință, motiv pentru care, conform art. 46 alin. (2) din Legea 10/2001, respectivul act juridic de înstrăinare este valabil, fără a fi afectat de sancțiunea nulității absolute.

Este adevărat că Primăria Comunei Izvoarele, în calitate de subiect de drept ce a primit cele două notificări, avea obligația de a le transmite unității deținătoare, însă neîndeplinirea acestei îndatoriri nu poate fi imputată celorlalte intimate, contestatorul fiind îndrituit să pretindă despăgubiri de la această instituție, în măsura în care va dovedi că a suportat anumite prejudicii. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs contestatorul C.L., iar la termenul de judecată din data de 15 noiembrie 2011, în baza dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 202/2010, Curtea de Apel Ploiești a dispus recalificarea căii de atac ca fiind apel, iar nu recurs. Prin decizia nr. 21 din 06 martie 2012, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a respins apelul formulat, ca nefondat, și a obligat apelantul la plata către intimata SC T. SRL a sumei de 4.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 08 octombrie 2004 intimata SC P.I.P. SA a vândut prin licitație publică către SC T. SRL un teren în suprafață de 18.486,46 mp. situat în intravilanul Comunei Izvoarele, din care face parte și terenul în litigiu solicitat a fi restituit în natură de către contestator în baza Legii 10/2001. Critica apelantului vizând nerespectarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este nefondată, întrucât aceste dispoziții legale nu erau în vigoare la data încheierii contractului, iar nulitatea operează numai pentru cauze existente la momentul încheierii actului, nu și pentru cauze intervenite ulterior.

Din acest punct de vedere, în mod corect tribunalul a reținut că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat între cele două părți cu respectarea condițiilor de validitate impuse de art. 948 C. civ., părțile fiind de bună-credință la momentul încheierii contractului. Trimiterea prin fax a celor două notificări către cele două societăți-intimate nu a putut fi dovedită. Depunerea la dosar a dovezilor de expediere prin fax a notificărilor către cele două societăți nu este de natură să facă dovada certă că acestea au fost expediate și au ajuns la destinatar, întrucât acestea pot fi realizate sau modificate prin intermediul tehnicii IT. În aceste condiții, prezumția că numerele de telefon menționate în cuprinsul dovezilor de expediere prin fax aparțineau intimatelor la nivelul anului 2003 nu are nicio relevanță, atâta timp cât nu se poate reține în mod cert că aceste faxuri au fost expediate către intimate.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamantul C.L.. Prin motivele de recurs, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., reclamantul formulează următoarele critici: Instanța de apel a nesocotit dispozițiile articolului 20 alin. (1) din Legea 10/2001 (devenit, prin renumerotare, art. 21 alin. (1)). Sancțiunea nulității intervine ori de câte ori la încheierea actului juridic sunt nesocotite dispoziții ce prevăd condițiile de validitate, atât cele reglementate cu caracter general de art. 948 C. civ., cât și cele prevăzute cu caracter special, cum sunt dispozițiile ce reglementează indisponibilizarea imobilelor terenuri și construcții preluate în mod abuziv, deținute de entitățile enumerate limitativ de aceleași dispoziții ale Legii 10/2001.

Recurentul invocă în acest sens prevederile art. 20.1 din Normele Metodologice adoptate prin H.G. nr. 498/2003 în vederea aplicării corecte și unitare a dispozițiilor legii de restituire și care erau în vigoare la momentul la care s-a încheiat convenția de înstrăinare dintre SC P.I.P. SA și SC T. SRL. Situația-premisă avută în vedere de art. 20 este incidentă și în cauză, imobilele ce au făcut obiectul vânzării fiind preluate în mod abuziv și deținute de o societate comercială al cărei acționar unic este o autoritate a administrației publice locale, Consiliul Județean Prahova. Recurentul susține că, în mod eronat, instanța de apel a analizat buna credință numai în raport cu deținătorul actual al bunului, SC T. SRL.

Calitatea de dobânditor de bună credință trebuia raportată la data de la care actul normativ produce efecte, coroborată cu data notificării. În perioada scursă de la data notificării, noiembrie 2001, și până la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, octombrie 2004, deținătorul imobilelor a fost societatea cu capital integral de stat SC P.I.P. SA, iar SC T. SRL a deținut imobilele în locațiune. Primăria Comunei Izvoarele, la data emiterii dispoziției de retrocedare în natură, avea în evidența sa noul proprietar al construcțiilor și terenului în cauză, aflate pe raza localității, SC T. SRL. Astfel, cum la data de 12 noiembrie 2001, data notificării adresate Primăriei Comunei Izvoarele, SC P.I.P.

SA deținea imobilul litigios, în calitate de unitate de unitate deținătoare era obligată să de pronunțe prin dispoziție cu privire la cererea de restituire în natură. Recurentul arată că au fost depuse la dosar copii ale confirmărilor de primire ale faxurilor trimise, că destinatarii faxurilor utilizează numerelor de telefon la care au fost transmise anterior anului 2001, iar aprecierile instanței de apel în sensul că faxurile nu au fost expediate către intimate sunt total eronate. În mod greșit instanța de apel nu a reținut ca părțile însele confirmă lipsa bunei-credințe în atitudinea contractuală, făcând astfel inaplicabile dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Astfel, Primăria Comunei Izvoarele, recunoaște prin interogatoriul formulat că a procedat, anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, la înștiințarea, atât a SC P.I.P.

SA., cât și a SC T. SRL despre existența notificării reclamantului prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului. De asemenea, prin interogatoriul propus de SC T. SRL pentru Primăria Comunei Izvoarele, aceasta recunoaște că la data de 01 iulie 2003 a fost adusă la cunoștința reprezentantului SC P.I.P. SA, S.V., notificarea din 12 noiembrie 2001, prin fax. Recurentul susține că, deși nici legea, nici normele de aplicare nu prevăd expres care este sancțiunea ce intervine pentru nerespectarea normelor privind indisponibilizarea bunurilor, aceasta nu poate fi decât nulitatea. În acest sens, recurentul invocă argumente legate de caracteristicile nulității, de spiritul legii speciale de restituire a imobilelor, de scopul măsurii indisponibilizării și cele rezultate din interpretarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și arată că existența bunei sau relei-credințe a dobânditorului SC T. SRL este lipsită de relevanță.

Chiar dacă buna credință ar avea relevanță juridică în cauză, aceasta nu operează în favoarea dobânditorului deoarece SC T. SRL trebuia sau putea să aibă un dubiu, o îndoială cu privire la legalitatea titlului asupra bunului respectiv, simpla sa ignoranță nefiind suficientă pentru a-i conferi statutul de dobânditor de bună-credință. Astfel, achizitorul, cunoscând împrejurarea că vânzătorul este o societate al cărei acționar unic este Consiliul Județean Prahova, deci o autoritate publică, trebuia să depună diligente pentru a vedea dacă aceasta deținea imobilele supuse vânzării, fără a fi indisponibilizate. La termenul de judecată din data de 05 martie 2013, intimata SC P.I.P. SA a invocat excepția nulității recursului declarat pentru neîncadrarea criticilor formulate în cazurile limitativ prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Analizând cu prioritate această excepție, față de prevederile art. 316 C. proc. civ. raportat la art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a o respinge, constatând că motivele de recurs, astfel cum au fost dezvoltate, pot fi circumscrise dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., dispoziții indicate de altfel, în mod corect, în cuprinsul cererii de recurs. Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente: Este necontestat în cauză că, la data de 12 noiembrie 2001, reclamantul C.L. a formulat notificarea din 12 noiembrie 2001 adresată Primăriei Comunei Izvoarele prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Comuna Izvoarele, format din 2,25 ha teren și fabrica de colaci din lemn, precum și despăgubiri bănești în valoare de 100.000 lei pentru moara de mălai și casa de locuit ce au fost demolate.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 08 octombrie 2004, intimata SC P.I.P. SA a vândut către SC T. SRL un teren în suprafață de 18.486,46 mp. situat în intravilanul Comunei Izvoarele, din care face parte și terenul în litigiu, solicitat a fi restituit în natură de către contestator, în baza Legii 10/2001. La data de 20 septembrie 2005, reclamantul a adresat o nouă notificare Primăriei Comunei Izvoarele prin care a reiterat solicitările anterioare privind restituirea în natură a terenului în suprafață de 2,25 ha situat în Comuna Izvoarele și a fabricii de colaci din lemn, precum și acordarea de despăgubiri pentru imobilele demolate. Prin dispoziția nr. 228 din 19 iunie 2006, Primarul Comunei Izvoarele a dispus restituirea în natură a imobilului solicitat și a propus acordarea de despăgubiri pentru construcțiile desființate.

Ulterior însă, Primarul Comunei Izvoarele a emis dispoziția nr. 512 din 06 noiembrie 2006 prin care a revocat în parte dispoziția nr. 228 din 19 iunie 2006 în sensul că a respins cererea de restituire în natură a imobilului format din teren în suprafață de 2,25 ha și construcția aferentă fabricii de mobilă și roți de căruță, cu consecința acordării de despăgubiri în echivalent. În cuprinsul acestei ultime dispoziții, se arată că măsura revocării este determinată de împrejurarea că imobilul în litigiu nu era deținut de autoritatea locală la care s-a înregistrat notificarea din 12 noiembrie 2001, că SC T. SRL este un dobânditor de bună-credință al imobilului, fiind astfel aplicabile prevederile art. 18 din Legea 10/2001, și că la imobilul în litigiu au fost efectuate investiții semnificative.

Prin cererea care a învestit instanțele în prezentul litigiu, reclamantul a solicitat anularea deciziei nr. 512 din 06 noiembrie 2006 emisă de Primarul Comunei Izvoarele și restituirea în natură a imobilului, precum și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 08 octombrie 2004 încheiat între SC P.I.P. SA și SC T. SRL, având ca obiect terenul în suprafață de 18.486,47 mp și construcțiile aferente și obligarea primei societăți la a se pronunța prin decizie motivată asupra cererii de restituire în natură.

În ceea ce privește criticile formulate prin motivele de apel vizând soluționarea greșită de către prima instanță a capătului de cerere privind anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 08 octombrie 2004, instanța de apel s-a rezumat la a reține că hotărârea tribunalului prin care această cerere a fost respinsă este corectă deoarece au fost respectate prevederile art. 948 C. civ, iar părțile au fost de bună-credință la încheierea actului juridic. Buna credință a fost justificată de instanța de apel prin faptul că trimiterea prin fax a celor două notificări nu a putut fi dovedită întrucât dovezile depuse în copie ar fi putut fi modificate prin intermediul tehnicii IT. Înalta Curte reține că, potrivit art. 82 alin. (1) C. proc.

civ., orice cerere adresată instanțelor de judecată trebuie să fie făcută în scris, iar conform art. 86 alin. (1) C. proc. civ., comunicarea cererilor și a tuturor actelor de procedură se face din oficiu, prin agenții procedurali ai instanței. În mod expres, alin. (3) al art. 86 C. proc. civ.. permite comunicarea și prin scrisoare recomandată cu dovadă de primire sau prin orice alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia. Reclamantul a susținut pe tot parcursul derulării litigiului că cele două părți contractante ale actului de vânzare-cumpărare autentificat din 08 octombrie 2004 au avut fost înștiințate despre demersurile sale, efectuate în scopul restituirii în natură a imobilului în litigiu, prin comunicarea prin fax a notificărilor formulate, anterior încheierii acestui contract.

Susținerea instanței de apel potrivit căreia comunicarea prin fax a actelor menționate nu poate fi probată prin dovezile administrate întrucât acestea ar putea fi modificate prin intermediul tehnicii IT, se bazează pe o prezumție a cărei aplicare ar lipsi de conținut art. 86 alin. (3) C. proc. civ. Cât timp acest text permite comunicarea actelor de procedură prin mijloace care asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia, înlăturarea unui astfel de mijloc de comunicare în baza unei prezumții simple, constituie o încălcare a dispozițiilor legale menționate.

În plus, Înalta Curte constată că sub aspectul analizat - acela al înștiințării părților contractante despre demersurile efectuate de reclamant pentru restituirea imobilului tranzacționat - instanța de apel s-a limitat la a afirma că au fost respectate prevederile art. 948 C. civ și la a înlătura dovezile administrate în sensul comunicării prin fax a celor două notificări în baza prezumției că acestea ar fi putut fi modificate prin intermediul tehnicii IT. Or, în aplicarea prevederilor art. 81 alin. (1) și art. 86 alin. (3) C. proc. civ., comunicarea prin fax a actelor menționate constituie un mijloc de comunicare a actelor de procedură permis de legiuitor, iar în măsura în care aprecia că probele administrate în sensul dovedirii acestei comunicări nu sunt suficiente, instanța de apel avea obligația de a analiza celelalte probe administrate sub aspectul analizat.

Astfel, dacă înscrisurile aflate la filele 76-81 nu erau concludente în sensul dovedirii comunicării notificărilor către cele două intimate - SC P.I.P. SA și SC T. SRL - ele trebuiau coroborate cu celelalte probe administrate, inclusiv cu răspunsurile la interogatoriile aflate la filele 20-22. Însă, instanța de apel nu a efectuat cercetarea judecătorească necesară pentru a stabili, în raport de toate probele administrate dacă, la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare din 08 octombrie 2004, intimatele SC P.I.P. SA și SC T. SRL fuseseră înștiințate despre demersurile efectuate de reclamant în scopul restituirii imobilului în legătură cu care au contractat. Simpla afirmare a îndeplinirii condițiilor impuse de art. 948 C. civ.

și înlăturarea unei singure probe în baza unei prezumții, fără analizarea celorlalte dovezi administrate nu reprezintă o motivare a hotărârii în sensul art. 261 C. proc. civ.. De aceea, verificarea corectei aplicări a legii în controlul judiciar de legalitate exercitat pe calea recursului nu se poate realiza, fiind necesar a se lămuri, cu prioritate situația de fapt, ceea ce impune rejudecarea cauzei de către instanța de apel. Prin urmare, apreciind că situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ. și art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare instanței de apel. Față de soluția pronunțată, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea celorlalte critici formulate prin recursul formulat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului. Admite recursul declarat de reclamantul C.L. împotriva deciziei nr. 21 din 6 martie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 martie 2013.