ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2790/2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cerere înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. X/2/2021, reclamantul A a formulat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, contestație împotriva Deciziei nr. 25812/10.03.2021, emisă de pârât, pe care a solicitat să o anuleze, și, în consecință, să oblige pârâtul la plata către reclamant a sumei de 10.000 lei, cu titlu de daune materiale și suma de 75.000 lei, cu titlu de daune morale, ambele categorii de daune fiind rezultate în urma accidentului de circulație din data de 15.07.2016.

2.Hotărârea primei instanțe.

Prin Sentința civilă nr. 2104 din 18 noiembrie 2022, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis contestația formulată de reclamantul A în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și a anulat decizia nr. 25812/10.03.2021 emisă de pârâtă și a obligat pârâta să emită un nou act administrativ prin care să admită cererea de plată formulată de reclamanta pentru suma de 30 000 lei.

Prin aceeași sentiță a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 1350 lei + 191,18 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată.

3.Cererea de recurs.

Împotriva sentinței civile nr. 2104 din 18 noiembrie 2022 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ..

În susținerea cererii de recurs, recurentul afirmă că în mod greșit, cu încălcarea dispozițiilor art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, instanța de fond, admițând în parte contestația, a procedat la stabilirea despăgubirilor la instituirea obligației de plată în sarcina pârâtului.

Astfel, aspectul pe care îl critică și care constituie motiv de casare în tot a Sentinței civile nr. 2104 din data 18.11.2022 este acela conform căruia, instanta de fond a pronunțat hotărârea cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 213/2015, Legii nr. 503/2004 Legii nr. 554/2004, prin faptul că a obligat direct la plată fără a da posibilitatea ca FGA prin Comisia Speicală să analizeze pe fond cererea de plată.

Câtă vreme instanta exercită un control de legalitate, prin cuantificarea sumei, apreciază recurentul că instanța și-a atribuit competențe care erau date de legiuitor în competenta autorității administrative, respectiv Comisiei Speciale din cadrul său.

În prezenta cauză, recurentul-pârât și-a îndeplinit corespunzător atribuțiile instituite în sarcina sa prin Legea nr. 213/2015, respectiv a analizat cererea intimatului-reclamant și a solicitat completarea acesteia cu documente suplimentare conform art. 16 din Legea nr. 213/2015, iar prima instanta nu a avut in vedere că nu a analizat fondul dreptului pretins de reclamant, rezumându-se la a emite decizia de respingere prin prisma reținerii dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 213/2015.

În mod greșit instanta de fond a dispus anularea Deciziei nr. 25812/10.032021 si a obligat recurentul la plata despagubirilor în mod direct, deși instrumentarea cererii de plată și a dosarului de daună s-a făcut întocmai conform cu respectarea prevederilor Legii speciale nr. 213/2015.

Consecința admiterii cererii de chemare în judecată este aceea a obligării pârâtului FGA la analizarea cererii de plată sigur tinând cont de eventuale considerente ale instantei de Judecată. Însă, instanta de fond nu putea să dispună obligarea directă a subscrisei la Plata sumei solicitate.

Chiar dacă dispozitiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ consacră caracterul de plină jurisdicție pentru instanta de contencios administrativ, conferindu-i posibilitatea să reformeze decizia administrativă, aceasta poate avea loc doar în măsura în care eventuala obligare a pârâtului la reevaluarea situației ar prezenta caracter exclusiv formal, lipsind litigiul de finalitatea sa firească.

Or, in spetă, această situatie nu se regăsește, instanța nu a reformat o decizie administrativă, ci, s-a substituit autorității administrative a soluționat cererea in locul acesteia.

A proceda astfel și a obliga direct FGA la plata sumei pretinse implicä imixtiunea instantei de judecată în competența proprie a FGA, negându-ne posibilitatea de a evalua pe fond cererea de plată.

Recurentul-pârât apreciază faptul că instanta de fond a ignorat prevederile Legii nr. 554/2004 în formularea prezentei contestatii și face abstractie de modalitatea prin care legiuitorul arată că se poate solutiona această cale de atac.

În controlul exercitat asupra actelor administrative deduse judecății, instanta de contencios administrativ are de verificat conformitatea acestora cu legea respectarea, în conduita autorităților emitente, a justului echilibru între dreptul subiectiv sau interesul legitim privat pretins vătămat și interesul public pe care autoritățile publice sunt chemate să îl ocrotească. Numai în măsura în care probele cauzei conduc către concluzia ruperii acestui just echilibru, printr-o exercitare abuzivă, excesivă a dreptului de apreciere a autorităților publice, se poate vorbi despre un exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n din Legea nr. 554/2004 sau despre o deturnare a scopului legii, cu sensul de „fraudă la lege”.

Totodată, art. 18 din Legea nr. 554/2004, arată că instanta ar putea să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.

Recurentul-pârât apreciază că instanta de fond a procedat, substituindu-se atributiilor Comisiei Speciale prin analiza temeiniciei cererii de plata, încălcând dispozitiile art. 13 alin. (4) din Legea speciala nr. 213/2015.

Concluzionând asupra recursului de față, recurentul-pârât solicită admiterea recursului și casarea sentinței recurate cu consecința respingerii acțiunii.

Intimatul-reclamant nu a formulat întâmpinare și nici nu și-a exprimat poziția procesuală în legătură cu cererea de recurs formulată de pârât.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2) art. 471 ind. 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 ind.1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată la data de 23 mai 2024.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat și va fi respins pentru următoarele motive:

În ceea ce privește situația de fapt care a condus la starea litigiosă dintre părți, instanța de recurs reține sumar că intimatul-reclamant A a formulat cererea înregistrată cu numărul 13000/13.03.2017 la pârâtul Fondul de Garantare prin care a solicitat plata sumei de 10.000 lei daune materiale și 75.000 lei daune morale.

Pretenții reclamantului au provenit din faptul că la data de 15.07.2016 acesta, conform procesului-verbal seria PBNX nr. 0052464, în timp ce conducea un atelaj hipo, a fost implicat într-un accident rutier cu auto cu nr. de înmatriculare (...), rezultând vătămarea corporala a sa și decesul calului acestuia.

Cu privire la cererea intimatului-reclamant, pe cale administrativă intimatul-pârât a emis Decizia nr. 25812/10.03.2021(fila 7 ds. fond), aceasta a fost respinsă, motivat de faptul că reclamantul nu ar fi depus înscrisurile solicitate, respectiv documentele privind daunele materiale și documente din care să rezulte vătămarea corporală a reclamantului, respectiv un document emis de organele de cercetare penală.

Instanța de fond în analiza acestor lipsuri a reținut în mod corect faptul că nu se putea emite un document emis de organele de cercetare penală de vreme ce cauza nu a presupus cercetare penală și implicit constituirea unui dosar penal, iar în ceea ce privește documente privitoare la decesul calului și al actului de proprietate a acestuia, a reținut că toate aceste aspecte rezultau din pașaportul equideului fila 75 ds fond, iar în ceea ce privește decesul acestuia din cuprinsul procesului verbal de constatare a contravenției și a declarației martorului B (fila 98 ds. fond).

Față de această cele constatate în fapt și prin raportare la cererea reclamantului formulată pe cale administrativă și soluționată prin Decizia nr. 25812/10.03.2021 în cuprinsul căreia s-a concluzionat că există o serie de înscrisuri care lipsesc pentru ca cerere petentului să fie admisă, instanța de fond a apreciat în mod corect că soluția pronunțată de pârât nu este una temeinică și legală și astfel a procedat la soluționarea pe fond a cererii.

Înalta Curte constată că principala critică în contra sentinței recurate privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 Cod proc. civ. potrivit căruia instanța de fond și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești prin stabilirea cuantumului despăgubirilor ce revin reclamantului, încălcând astfel prevederile art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015.

Înalta Curte subliniază că prin sintagma „depășirea atribuțiilor puterii judecătorești” se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituție sau de legile organice, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile unor altor organe aparținând unei alte autorități constituite în stat. Spre exemplu, în practică s-a constatat acest motiv de nelegalitate în situațiile în care instanța de judecată a încălcat atribuția exclusivă a Curții Constituționale de verificare a concordanței unei dispoziții legale în vigoare cu Constituția României, substituindu-se instanței constituționale.

În cauză, instanța de recurs apreciază că instanța de fond nu și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești în condițiile în care prin însăși actul contestat Decizia nr. 25812/10.03.2021 s-a decis respingerea cererii de plată. În mod greșit susține recurentul-pârât în cuprinsul cererii de recurs că și-a îndeplinit obligațiile instituite de art. 16 din Legea nr. 213/2015 în condițiile în care instanța de fond a analizat această situație și a concluzionat că datele suplimentare cerute de acesta prin notificarea nr. 15839 din 17.12.2020 (fila 10 ds. fond) rezultau deja din documentele atațate cererii de plată.

În acest context, recurentul-pârât a analizat fondul cererii de plată din perspectiva celor reținute în cuprinsul decizie contestate și a concluzionat că se impune respingerea cererii, instanței de fond revenindu-i obligația legală de a efectuat verificarea legalității acestui act administrativ în temeiul art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004.

Or, potrivit prevederilor art. 8 din Legea nr. 554/2004 obiectul unei acțiuni în contencios administrativ constă în anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și reparații pentru daune morale, iar potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004 instanța de contencios administrativ poate anula, în tot sau în parte, actul administrativ, poate obliga autorității publice să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative; precum și să acorde daune materiale/morale, după caz.

Prin raportare la textele de lege indicate mai sus, coroborate cu prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004, în mod corect a reținut instanța de fond că ea este învestită cu un contencios de plină jurisdicție, în cadrul căruia controlul pe care îl exercită nu se limitează la aspectele formale ale raportului juridic dedus judecății.

Așadar prin soluția adoptată, instanța de fond nu și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești, în măsura în care prin analiza sa a clarificat existența înscrisurilor, dar și a prezumțiilor absolute care au dus la concluzia că actul administrativ contestat nu este legal și că se impune emiterea unei noi decizii prin care să se admită cererea de plată în limitele clar stabilite de către intanța fondului.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului-reclamant sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. nu este întemeiat, în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, raportat și la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 2104 din 18 noiembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Respinge recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 2104 din 18 noiembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 23 mai 2024.