ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4912/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIIIa contencios administrtiv și fiscal, la 18.05.2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea Deciziei nr. 23457/09.04.2020 emisa de pârât, obligarea acestuia la emiterea unei decizii prin care sa aprobe plata sumei de 7.500 RON reprezentând contravaloarea daunelor materiale cauzate reclamantului ca urmare a accidentului rutier din data de 30.06.2016 și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ivite cu soluționarea prezentei cauze.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 1192 din 20 noiembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței nr. 1192 din 20 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea în totalitate a sentinței atacate, rejudecarea cauzei și în consecință, admiterea contestației în sensul anulării Deciziei nr. 23457/09.04.2020 emisă de pârât și obligarea acestuia la emiterea unei decizii prin care să aprobe plata sumei de 7.500 RON reprezentând contravaloarea daunelor materiale cauzate ca urmare a accidentului rutier din data de 30.06.2016. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a susținut că sentința recurată este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor Legii nr. 213/2015, făcând trimitere la dispozițiile art. 18 din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare al Asiguraților și ale art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015. A arătat că a depus cerere de despăgubire la societatea de asigurări B. anterior deschiderii procedurii de faliment împotriva sa, prin încheierea pronunțată la data de 16.02.2017 în dosarul nr. x/2016 și rămasă definitivă la data de 17.03.2017. Așadar, acest dosar de daună era înregistrat în evidențele societății de asigurări, fiind ulterior transmis Fondului de Garantare a Asiguraților, care avea obligația de a prelua de la asigurător toate dosarele de daună și de a le verifica și soluționa. În opinia sa, conform textelor de lege invocate, după ce dosarele pendinte au fost preluate, acestea trebuie să fie soluționate, Fondul de Garantare a al Asiguraților fiind cel care, potrivit art. 1l din Legea nr. 213/2015 "asigură efectuarea plații indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de prezenta lege.", fără a fi necesară formularea unei noi cereri de plată. În același sens, potrivit prevedrilor art. 2 din Legea nr. 213/2015 "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5." Consideră că instanța de fond în mod eronat a reținut în cuprinsul hotărârii atacate că nu este suficientă formularea unei cereri de plata către asigurător înainte de intrarea acestuia în faliment, câtă vreme ulterior procedurii falimentului nu se formulează o cerere către pârât, în temeiul Legii speciale nr. 213/2015, în termenul și condițiile prevăzute de această lege. Din interpretarea textelor legale mai sus-menționate, recurentul-reclamant apreciază că pârâtul avea obligația de a verifica și instrumenta toate dosarele preluate de la asigurătorul intrat în procedura falimentului, așadar inclusiv prezentul dosar. Prin urmare, cererea de plată nu este tardivă întrucât FGA a avut cunoștința de existența dosarului de dauna nr. x încă de la momentul pronunțării hotărârii prin care s-a dispus intrarea în faliment a societății de asigurări.

Apărările intimatului Deși a fost legal citat, intimatul-pârât Fondul de Garantare al Asiguraților nu a formulat întâmpinare. II. Soluția și considerentele instanței de recurs Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei nr. 23457/09.04.2020 și obligarea pârâtului la emiterea unei decizii prin care să aprobe plata sumei de 7.500 RON reprezentând contravaloarea daunelor materiale suferite de către reclamant în urma producerii accidentului rutier din data de 30 iunie 2016. Prin decizia contestată autoritatea publică pârâtă a respins cererea de plată formulată de reclamant ca tardivă, constatând că a fost depusă cu depășirea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, termen calculat cu începere din data de 17.03.2017, dată la care a devenit definitivă, prin neapelare, hotărârea intermediară nr. 132/2017 din 16.02.2017 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. x/2016 prin care s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva asigurătorului B. S.A., publicată în BPI nr. 4791/09.03.2017. În acest context, sunt relevante prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, care stabilesc procedura și condițiile de efectuare a plăților din disponibilitățile Fondului, astfel: "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi." Totodată, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabilește că: "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr.

Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări." Art. 22 alin. (1) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților stipulează că " indemnizațiile/despăgubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice și/sau juridice, potrivit condițiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de asigurare în faliment, în conformitate cu prevederile prezentei norme." Se impune a mai fi subliniat că, în vederea recuperării creanțelor de la un asigurător în faliment, creditorul de asigurare are la dispoziție două opțiuni, respectiv înscrierea la masa credală în condițiile și termenele prevăzute de Legea nr. 85/2014 sau formularea unei cereri de plată către FGA, urmând procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 213/2015. Procedura administrativă de plată a despăgubirilor a fost instituită pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de Garantare a Asiguraților și creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului pentru valorificarea dreptului de creanță întemeiat pe o poliță de asigurare emisă de un asigurător aflat în faliment. Astfel, exercitarea dreptului de a formula cererea adresată Fondului în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor nu poate exclude respectarea unor proceduri prealabile, care sunt prevăzute de legiuitor tocmai în ideea soluționării amiabile, cu celeritate, a pretențiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanțelor de judecată. Altfel spus, Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților instituie o procedură necontencioasă pentru soluționarea pretențiilor formulate de creditorii de asigurări. Așadar, conduita oricărui creditor de asigurare este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condițiile și termenele în care își pot exercita drepturile de a obține despăgubirile la care sunt îndreptățiți. Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispozițiile legii și a actelor normative emise pentru organizarea și executarea legii cu relevanță pentru situația lor juridică. Se observă astfel că termenul de 90 de zile, prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și de art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015, este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripție. Se reține că acest termen curge de la momente diferite, respectiv de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. În cauză, evenimentul rutier a avut loc la data de 30 iunie 2016, anterior deschiderii procedurii falimentului împotriva asigurătorului B. S.A., prin hotărârea intermediară nr. 132/2017 din 16.02.2017 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin neapelare la data de 17.03.2017. Recurentul-reclamant a înțeles să formuleze o cerere de plată la FGA la data de 24.02.2020, deși falimentul asigurătorului B. S.A. a reprezentat un element de notorietate, întrucât a fost puternic mediatizat în presă, iar sentința de declarare a falimentului a fost publicată în BPI nr. 4791/09.03.2017, astfel încât recurentul-reclamant nu se poate prevala de necunoașterea acestui aspect. Înalta Curte constată că, în speță, momentul de la care curge termenul de 90 de zile, este cel al rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment împotriva asigurătorului, respectiv 17.03.2017, așa încât cererea de plată putea fi introdusă cel târziu la data de 16.06.2017. Or, în aceste condiții, cererea de plată a recurentului-reclamant din data de 24.02.2020 în mod evident este tardivă, fiind formulată cu depășirea termenului legal de decădere, de 90 de zile, prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015. Înalta Curte reține și că instanța de contencios constituțional, prin decizia nr. 185/2020 a clarificat atât natura termenului de 90 de zile cât și distincția dintre cererea de deschidere a dosarului de daună și cerere de plată adresată FGA, cu privire la diferența dintre dreptul prevăzut la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și dreptul prevăzut de art. 14 alin. (1) din aceeași lege, potrivit căruia "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi." Astfel, prevederile criticate vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de Garantare a Asiguraților deschiderea dosarului de daună, în vreme ce art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraților indemnizația/despăgubirea. Ambele drepturi sunt acordate de către legiuitor cu condiția exercitării acestora într-un anumit termen, în sensul prevăzut de art. 2.545 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia "Prin lege sau prin voința părților se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârșirea unor acte unilaterale." Prin urmare, dreptul la solicitarea deschiderii dosarului de daune trebuie exercitat între data închiderii procedurii de redresare financiară și cea a denunțării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului. În schimb, dreptul de a solicita despăgubirea/indemnizația trebuie exercitat în termen de 90 de zile fie de la data (1) rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, fie (2) de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Prin urmare, nerespectarea acestor două termene atrage, în mod necesar, sancțiunea decăderii, în înțelesul dat acestei noțiuni de art. 2.545 alin. (2) din C. civ., potrivit căruia "Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condițiile legii, a săvârșirii lor"". În fine, Înalta Curte observă că termenul de 90 de zile prevăzut de dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în care persoana îndreptățită trebuie să formuleze cererea de plată, este un termen de decădere, de drept material. Nu pot fi reținute nici susținerile recurentului-reclamant potrivit cărora cererea de plată a fost făcută către asigurător anterior intrării acestuia în faliment, iar FGA a avut cunoștință de dosarul de daună și era obligat la soluționarea acestuia, întrucât, în conformitate cu prevederile art. 9 și art. 17 din Norma ASF nr. 16/2015, Fondul de Garantare a Asiguraților nu preia funcțiile unui asigurător față de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, deoarece acesta a fost constituit cu un scop specific în mod clar determinat. Prin urmare, nu era suficientă cererea formulată de către reclamant direct către asigurător, ci se impunea formularea unei noi cereri de plată către FGA, cu respectarea procedurii administrative, respectiv a termenelor și a condițiilor instituite prin Legea nr. 213/2015 și Norma ASF nr. 16/2015 care reglementează în mod expres procedura de soluționare a cererilor de plată. În concluzie, Înalta Curte constată că FGA a respins în mod corect cererea de plată formulată de către reclamant ca fiind tardivă, iar sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, toate motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.