Decizia nr. 3521/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 22711/13.02.2020, emisă de intimată, prin care i s-a respins cererea de plată, și în consecință, să se dispună obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în suma de 23831 RON, reprezentând daune materiale a autovehiculului, 2997,81 RON cu titlu de dobândă legală și 2997 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, însumând un total de 29825,81 RON.

Hotărârea primei instanțe Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1320 din 11 decembrie 2020, a admis acțiunea formulată de reclamant, a anulat Decizia nr. 22711/13.02.2020 și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 23.831 RON, reprezentând daune materiale, suma de 2997,81 RON, cu titlu de dobândă legală, și suma de 2997 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurentul a susținut că hotărârea atacată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente, prima instanță făcând o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1, art. 2, art. 12 și art. 14 din Legea nr. 213/2015, a dispozițiilor art. 16,18, art. 20 și art. 21 din Norma nr. 16/2015, precum și a dispozițiilor art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014. În opinia părții, nu i se pot aplica prevederile incidente reprezentate de art. 51 alin. (1), (3) și (6) din Norma ASF nr. 23/2014 fără a se ține seama de obligațiile Fondului în ce privește propria analiza în instrumentarea dosarelor de daună, obligații impuse de dispozițiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și de dispozițiile art. 21 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015, în realizarea scopului pentru care a fost înființat. Or, prima instanță a invocat prevederile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 fără însă a le corobora cu celelalte dispoziții ale legii referitoare la scopul pentru care a fost înființat Fondul. Astfel, din analiza prevederilor art. 12 alin. (1) și art. 14 din Legea nr. 213/2015, precum ale art. 16, 18, art. 20 alin. (3) și art. 21 alin. (2) din Norma 16/2015 reiese cu evidență obligația Fondului de a proceda el însuși la verificarea documentelor justificative ce constituie dosarul de daună aferent evenimentului asigurat, Fondul neputându-se limita doar la plata sumelor pretinse, fără a efectua o analiză proprie, completă, temeinică și pertinentă a cererilor depuse de petent la autoritatea-pârâtă. Așadar, Fondul are atribuții stabilite de legea specială de analiză a cererilor de plată astfel încât sa asigure soluționarea în echitate a cererilor de plată pentru cazuri similare. Prin urmare, a apreciat că prima instanță în mod neîntemeiat a preluat concluziile sentinței civile nr. 856/25.01.2017 pronunțate în Dosarul nr. x/2015, considerând eronat că aceasta sentință are putere de lucru judecat. Mai mult, prima instanță nu a ținut cont de faptul ca la dosarul de daună reclamantul nu a făcut dovada achitării tuturor ratelor de primă, scadente la data solicitării indemnizației. Într-adevăr, la data producerii evenimentului rutier, polița de asigurare era valabilă, plata despăgubirii se face de către Fond după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment (art. 266 din Legea nr. 85/2014), moment la care este evident că reclamantul datora rate restante către asigurătorul în faliment conform contractului de asigurare. Or, Fondul analizează cererile de plată și verifică dacă creanțele de asigurare provin din contracte de asigurare, astfel cum sunt definite de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, iar obligația asiguratului de a plăti integral primele de asigurare este corelativă obligației asigurătorului de a plăti indemnizația ca urmare a producerii evenimentului asigurat, fiind o facilitate acordată de către asigurător plata primei de asigurare în rate, astfel conform art. 2206 din C. civ. Dat fiind situația de faliment a asigurătorului, Fondul procedează la plata indemnizației/despăgubirii cuvenite, însă nu poate proceda la reținerea din despăgubire a ratelor de prime de asigurare, cu scadență anterioară plății despăgubirii, conform clauzelor contractuale asumate de către cele două părți. Fondul nu are nicio atribuție legală de încasare a ratelor de primă, substituirii asigurătorului, ci doar a plații indemnizației/despăgubirii cuvenite creditorului de asigurări, dacă sunt îndeplinite cerințele legale și contractuale, potrivit art. 13 din Legea nr. 213/2015. În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată.

Apărarea intimatului-reclamant Prin notele de ședință, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate, fiind temeinică și legală. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele arătate în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei nr. 22711/13.02.2020, emisă de intimată, prin care i s-a respins cererea de plată, și în consecință, să se dispună obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în suma de 23831 RON, reprezentând daune materiale a autovehiculului avariat în urma evenimentului din data de 13.10.2014, 2997,81 RON cu titlu de dobândă legală și 2997 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, însumând un total de 29825,81 RON. Curtea de Apel București a admis acțiunea formulată de reclamantă, și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 23.831 RON, reprezentând daune materiale, suma de 2997,81 RON, cu titlu de dobândă legală, și suma de 2997 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Instanța de control judiciar nu împărtășește soluția dată de judecătorul fondului asupra capătului de cerere privind dobândă legală și cheltuielile de judecată solicitate, constatând că sunt fondate criticile recurentului în această privință, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Contrar celor reținute de prima instanță, sumele solicitate cu titlu de dobândă legală, datorate de asigurătorul B. pentru neplata la timp a despăgubirilor, și cu titlu de cheltuieli de judecată stabilite în litigiul dintre asigurător și reclamantă (Sentința civilă nr. 856 din data de 25.01.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Craiova) nu se înscriu în categoria creanțelor de asigurări și nu reprezintă o obligație legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților. Din această perspectivă sunt relevante prevederile Legii nr. 213/2015 și ale Normei ASF nr. 16/2015. Dispozițiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd ca, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență. Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanțe de asigurări se includ "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;". Dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv: "(3) Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art.

(...)" În temeiul art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (în vigoare la data încheierii contractului de asigurare între societatea reclamantă și asigurător): "Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.", iar conform art. 38: "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător." Totodată, se observă că prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că: "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite.", iar potrivit art. 2217 din același cod: "Despăgubirea se stabilește în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăși valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei și nici suma asigurată." Din interpretarea acestor prevederi legale, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, și nu plăți ale unor accesorii (penalități de întârziere, dobânzi legale) stabilite în sarcina asiguratorului falit, care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligațiilor contractuale la termenul scadent, conform art. 37-38 din Norma ASF nr. 23/2014. acestea nereprezentând creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul nu are obligația de a le plăti din disponibilitățile sale. De asemenea, prevederile C. civ., sus-menționate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Așadar, Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește dobânda legală, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, prin urmare reclamantul nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia drepturile și obligațiile asigurătorului din contractul de asigurare. Or, Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie și penalitățile de întârziere, dobânzile legale și alte creanțe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii (cum ar fi cheltuielile de judecată generate de litigiul pornit ca urmare a neplății la timp a despăgubirii) și a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenței. Altfel spus, în cadrul raportului de garantare născut ca urmare a falimentului asigurătorului, Fondul achită din disponibilitățile sale doar acele sume care reprezintă creanțe de asigurări, definite conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. Așa fiind, se constată că prima instanță a dat o interpretare greșită dispozițiilor legale aplicabile cauzei, în special art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, neținând cont de caracterul restrictiv al acestor dispoziții, extinzând normele juridice dincolo de conținutul lor limitativ și clar stabilit, fiind astfel întemeiate criticile recurentului, subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în sensul că hotărârea primei instanțe este dată cu aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor legale incidente, impunându-se reformarea acesteia în privința capetelor de cerere vizând dobânda legală și cheltuielile de judecată. Referitor la criticile recurentului vizând plata următoarelor două rate de primă, se constată că acestea nu sunt veritabile critici de nelegalitate, ci reprezintă reluarea apărărilor formulate în primă instanță. 2. Temeiul legal al soluțiilor adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, va admite recursul, va casa în parte sentința atacată în sensul că va respinge acțiunea în ceea privește suma de 2997,81 RON, reprezentând dobânda legală, și suma de 2997 RON reprezentând cheltuieli de judecată, menținând celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Totodată, va aplica prevederile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora " Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".