ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3154/2022

Ședința publică din data de 2 iunie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 26.11.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a solicitat anularea în parte a Deciziei nr. 25008 din 09.11.2020 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, precum și obligarea pârâtului la plata sumei de 4922.24 RON reprezentând penalități de întârziere, conform cererii înregistrate la FGA, inclusiv obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 785 din 19 mai 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondată.

Împotriva sentinței de fond reclamanta A. S.A. a promovat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate și rejudecarea cauzei cu consecința admiterii contestației depuse împotriva deciziei Fondului de Garantare a Asiguraților nr. 25008 din 09.11.2020, anulării acestei decizii și obligării pârâtului la plata sumei de 4922.24 RON reprezentând penalități de întârziere, astfel cum au fost solicitate prin cererea de plată înregistrată la FGA sub nr. x/26.04.2017, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentului litigiu.

În dezvoltarea recursului a susținut, în contextul expunerii succinte a considerentelor reținute de prima instanță în fundamentarea soluției pronunțate, că instanța a aplicat greșit normele de drept material aplicabile speței, motivarea acesteia fiind nelegală și netemeinică întrucât nu a ținut cont de normele aplicabile cauzei de față.

Astfel, cu privire la penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări a arătat că acestea reprezintă creanțe din asigurări în sensul Normei nr. 23/2014 și Legii nr. 213/2015, citând în acest sens prevederile art. 1 alin. (3) din Norma sus-menționată și opinând că dispozițiile acestei norme, în special cele cuprinse în Titlul I, Capitolul III - Contractul de asigurare, reprezintă practic conținutul contractului de asigurare RCA.

Ca urmare, a considerat că în condițiile în care despăgubirile datorate de asigurător sunt privite ca fiind creanțe izvorâte din contractul de asigurare RCA, ele fiind reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a), b) și c) din Normă, iar nu în cuprinsul poliței RCA emisă de asigurător, atunci și penalitățile de întârziere, reglementate prin art. 38 din același Titlu I, Capitolul III - Contractul de asigurare, al aceleiași Norme, izvorăsc și ele tot din contractul de asigurare RCA, neexistând niciun argument care să justifice o soluție sau o interpretare contrară.

În continuare, a redat în cuprinsul cererii de recurs considerentul de la pct. 124 al Deciziei nr. 29/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum și considerentul de la pct. 59 al Deciziei nr. 86/2017 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, și a afirmat că penalitățile de întârziere reprezintă un accesoriu al despăgubirii și urmează soarta creanței principale, și anume despăgubirea din asigurarea RCA, care face obiectul garantării de către Fondul de Garantare a Asiguraților.

În consecință, ținând cont că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată sunt reglementate în capitolul destinat conținutului contractului de asigurare, a considerat recurenta că ele au acoperire și că sunt izvorâte din contractul de asigurare RCA.

În altă ordine de idei, recurenta-reclamantă a susținut că Fondul de Garantare a Asiguraților poate recupera penalitățile de întârziere în cadrul procedurii falimentului, făcând trimitere sub acest aspect la dispozițiile Legii nr. 213/2015 potrivit cărora, "Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli de judecată pe care acesta le-a achitat din resursele sale". Totodată, art. 18 din Legea nr. 213/2015 prevede că "Fondul se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurența sumelor pe care le-a plătit din disponibilitățile sale".

Concluzionând pe aspectul evidențiat, a susținut că posibilitatea creditorului de a solicita recuperarea penalităților de întârziere în cadrul procedurii falimentului nu este de natură să excludă posibilitatea recuperării acestora de la Fondul de Garantare a Asiguraților, dispozițiile art. 17 din Legea nr. 213/2015 și Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție confirmând acest raționament.

Pentru considerentele arătate a solicitat admiterea recursului, anularea în tot a sentinței de fond și a deciziei Fondului de Garantare a Asiguraților și obligarea acestuia la plata sumei de 4922.24 RON reprezentând penalități de întârziere solicitate prin cererea de plată înregistrată la FGA sub nr. x/26.04.2017.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare la recursul reclamantei în cuprinsul căreia a susținut, în esență, că Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu este aplicabilă în speță, precum și faptul că instanța de fond a apreciat în mod corect că penalitățile de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurări pentru ca pârâtul să aibă obligația să le plătească din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, acestea rezultând din comportamentul ilicit al asigurătorului, iar pentru recuperare reclamanta are la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală.

La termenul din 2 iunie 2022, la care au avut loc dezbaterile, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. și a reținut cauza în pronunțare pe excepția invocată.

Analizând cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității cererii de recurs, invocată din oficiu, Înalta Curte apreciază că excepția este întemeiată, urmând să constate nulitatea recursului reclamantei în considerarea argumentelor ce succed:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.:

"(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Articolul 487 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că:

"Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs."

De asemenea, conform art. 489 alin. (1) C. proc. civ.:

"Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.:

"Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488", motive de nelegalitate enumerate, prin urmare, cu caracter limitativ în cuprinsul acestui articol.

Așadar, recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de prevederile art. 488 C. proc. civ.

Această normă imperativă instituie în sarcina recurentului obligația de a indica și dezvolta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, iar neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 din C. proc. civ. atrage, conform dispozițiilor art. 489 alin. (2) din același act normativ, sancțiunea nulității recursului.

Astfel, condiția legală a încadrării motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., precum și a dezvoltării motivelor, implică determinarea greșelilor anume imputate, o argumentare a criticii în fapt și în drept și arătarea probelor pe care se bazează.

Textul legal se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale, în lipsa acestor mențiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

Prin urmare, instanța învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate și dezvoltate într-o formă concretă și se referă la una dintre situațiile prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În practica judiciară s-a decis că simpla nemulțumire a unei părți sau a părților în litigiu față de hotărârea pronunțată nu este suficientă pentru casarea acesteia, partea recurentă având obligația să-și întemeieze recursul pe cel puțin unul dintre motivele prevăzute în mod expres și limitativ de lege și să dezvolte critici subsumate acestora, deoarece simpla indicare a textelor de lege nu echivalează cu motivarea recursului și nu conduce, implicit, la casarea hotărârii atacate.

În egală măsură, Înalta Curte reține că recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, instanța de recurs fiind învestită cu analiza conformității hotărârii recurate în raport cu dispozițiile legale incidente, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Motivele de recurs sunt instituite, așadar, prin dispoziții procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situații ce nu au fost avute în vedere de legiuitor și trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de reglementarea anterioară în care motivele vizau și netemeinicia acesteia.

În speță este de observat faptul că, deși a precizat că recursul se întemeiază pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă nu a formulat veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunțate de prima instanță, subsumate motivelor de casare invocate, prin care să arate în ce constă nelegalitatea sentinței atacate prin raportare la soluția pronunțată de curtea de apel ori la argumentele arătate de instanță în fundamentarea hotărârii.

Analizând cererea de recurs și susținerile recurentei-reclamante, în raport cu soluția pronunțată de prima instanță, Înalta Curte reține că aceasta nu a formulat critici care să vizeze nelegalitatea sentinței atacate. Astfel, în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acesta a fost invocat doar formal, recurenta nefăcând nicio referire cu privire la motivarea sentinței de fond, iar în privința cazului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este de observat că partea, în esență, a reluat apărările formulate și în fața primei instanțe referitoare la definiția creanței de asigurare, la sediul materiei penalităților de întârziere și în ceea ce privește aplicabilitatea considerentelor Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fără a arăta însă, în concret, care sunt normele de drept material greșit interpretate și aplicate de instanță în pronunțarea soluției adoptate, precum și modalitatea în care a considerat că aceste norme au fost încălcate.

Or, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică indicarea în concret a greșelilor imputate instanței de fond și încadrarea lor în motivul de casare invocat, astfel cum este acesta prevăzut în textul de lege corespunzător, simpla nemulțumire a recurentei-reclamante cu privire la soluția pronunțată de prima instanță prin sentința de fond atacată nefiind suficientă pentru a conduce la casarea hotărârii recurate. Dimpotrivă, este necesar ca recursul să fie întemeiat pe critici de nelegalitate circumscrise motivelor expres și limitativ prevăzute de lege și invocate, de altfel în mod formal de către recurenta-reclamantă prin cererea de recurs formulată, având în vedere că recursul este o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, părțile având deja la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe.

Din această perspectivă este important a se mai reține că motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea pronunțată de instanța de fond, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părții, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală. În egală măsură, pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare a motivelor de casare incidente în cauză și la reiterarea situației de fapt reținute, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implicând determinarea greșelilor anume imputate acesteia, o minimă argumentare a criticii în fapt și în drept, precum și indicarea probelor pe care se bazează.

Întrucât recurenta-reclamantă nu a arătat, în concret, de ce consideră că sentința de fond este nemotivată, care sunt normele de drept material greșit interpretate sau aplicate și modul în care normele de drept incidente în cauză au fost încălcate ori greșit aplicate de instanța de fond la pronunțarea soluției contestate, simpla indicare formală a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., fără a fi dezvoltate critici care să poată fi circumscrise acestora, echivalează cu nemotivarea cererii de recurs.

În aceste condiții, reținând caracterul nemotivat al cererii de recurs, având în vedere că recurenta-reclamantă a invocat doar formal motivul de casare privitor la nemotivarea hotărârii de fond și a procedat la reluarea apărărilor invocate și în fața instanței de fond, respectiv la expunerea unor considerente generice referitoare la noțiunea creanței de asigurări și la sediul materiei penalităților de întârziere, neinvocând veritabile critici de nelegalitate care să poată face posibilă o încadrare a acestora în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu de către instanță, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea căii de atac promovate.

În considerarea argumentelor expuse la pct. 5 din prezenta decizie, întrucât recurenta-reclamantă nu s-a conformat exigențelor impuse de lege și nu a formulat critici care să permită încadrarea motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d), art. 489 alin. (2) și art. 496 alin. (1) din același Cod, va constata nulitatea recursului exercitat de reclamantă împotriva sentinței de fond pe care, în consecință, o va menține ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea recursului declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței nr. 785 din 19 mai 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 2 iunie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.