ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3951/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 13.04.2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea în parte a deciziei FGA nr. 25870/24.03.2021 și obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 3840,64 RON reprezentând penalități de întârziere și 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentința civilă nr. 14907/01.09.2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2015. Totodată reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 1784 din 24 noiembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de către reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la punctul I.2. de mai sus a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor argumente circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ. Recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei cu consecința admiterii contestației formulate împotriva deciziei FGA nr. 25870/24.03.2021 și a obligării acestuia la plata sumei de 3840,64 RON reprezentând penalități de întârziere și 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată, acordate prin sentința civilă nr. 14907/01.09.2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2015, precum și la plata cheltuielilor de judecată. În contextul expunerii pe scurt a situației de fapt și a soluției primei instanțe, recurenta-reclamantă a susținut că sentința atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material incidente cauzei pendinte, motivarea unei astfel de hotărâri judecătorești fiind, în aprecierea recurentei, una deficitară, nelegală și netemeinică. Printr-un prim set de argumente, recurenta a învederat că hotărârea recurată ar fi fost pronunțată cu nesocotirea dezlegărilor date prin pct. (122) - (127) ale Deciziei ICCJ nr. 29/2020, câtă vreme prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 operează cu două teze, în prima arătându-se, în opinia recurentei, că reprezintă creanțe de asigurări toate sumele rezultate dintr-un contract de asigurare, iar în cea de-a doua teză menționându-se că reprezintă creanțe de asigurări sumele achitate cu titlu de despăgubiri, indemnizații și prime. În aceste condiții, recurenta a apreciat că enumerarea făcută în teza a doua a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 este una exemplificativă și că reprezintă creanță de asigurare orice sumă datorată în baza unui contract de asigurare. A mai susținut recurenta că, în esență, criteriul în funcție de care ar trebui realizată calificarea unei sume ca fiind creanță de asigurare este reprezentat de izvorul creanței, iar nu de persoana aflată în culpă. Totodată, recurenta a apreciat că hotărârea recurată a fost pronunțată și cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, precum și a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, fiind netemeinică și nelegală întrucât instanța a soluționat cauza fără a ține cont de existența contractelor obligatorii cu conținut legal și a caracteristicilor acestui tip de contracte. În acest sens, recurenta a criticat raționamentul logico-juridic al instanței de fond prin care aceasta a statuat că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată datorate de asigurătorul aflat în faliment nu au la bază un contract de asigurare, ci sunt generate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent, apreciind că acest raționament contravine prevederilor art. 3 din Legea nr. 136/1995 și art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, care stabilesc că asigurarea RCA este un contract obligatoriu al cărui conținut este reglementat prin lege. Recurenta a opinat că interpretarea coroborată a acestor prevederi ar conduce la concluzia că asigurarea RCA este un contract obligatoriu cu conținut impus prin lege și că prevederile inserate la Titlul III din Normă - Contractul de asigurare, reprezintă, în fapt, conținutul contractului de asigurare. În aceste condiții, recurenta a argumentat în sensul că ar fi evident că sumele prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. d) și la art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 sunt datorate în baza contractului de asigurare, reprezentând astfel creanțe de asigurare. A mai arătat recurenta că și în ipoteza în care s-ar reține că sumele reprezentând cheltuieli de judecată nu ar fi datorate în baza art. 26 alin. (1) lit. d) din Norma nr. 14/2011, tot s-ar impune ca acestea să fie suportate de către FGA în temeiul art. 50 din Legea nr. 136/1995. Recurenta a mai evocat și faptul că, prin modul în care instanța de fond a calificat penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată ca nefiind creanțe de asigurare pentru simplul motiv că ele ar fi fost generate de conduita culpabilă a asigurătorului, judecătorul fondului ar fi schimbat criteriul de calificare prevăzut la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, încălcând, totodată, aceste dispoziții legale. Printr-un alt set de argumente recurenta a susținut că faptul că penalitățile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare (ele reprezentând un accesoriu) nu poate conduce la concluzia că nu ar fi datorate în baza contractului RCA, atât penalitățile de întârziere, cât și cheltuielile de judecată datorate de asigurătorul RCA fiind reglementate prin dispoziții ce fac parte din conținutul contractului de asigurare RCA. A mai arătat recurenta că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 18 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/2015, care vorbesc despre faptul că Fondul poate plăti din disponibilitățile sale dobânzi si/sau cheltuieli și că ulterior se poate subroga în drepturilor creditorilor plătiți prin înscrierea acestor sume la masa credală. În opinia recurentei, dacă Fondul se poate subroga în vederea recuperării acestor sume, înseamnă că ele au fost plătite din culpa unei terțe persoane, împotriva căreia ulterior se subrogă. Evocând prevederile art. 2210 C. civ., recurenta a arătat că subrogarea se întemeiază pe o culpă a terțului (în cazul în speță, asigurătorul aflat în faliment), iar nu pe o culpă a celui care se subrogă. O eventuală culpă a celui care dorește să se subroge ar fi de natură a înlătura de la aplicare întreaga instituție a subrogării. Recurenta a învederat și că hotărârea recurată ar fi contrară dispozițiilor art. 435 C. proc. civ. referitor la opozabilitatea hotărârilor judecătorești, câtă vreme cererea de plată adresată Fondului are la bază inclusiv o hotărâre judecătorească prin care societatea B. S.A. a fost obligată la plata sumelor reprezentând penalități de întârziere și/sau cheltuieli de judecată. În aceste condiții, fiind în prezența unei hotărâri judecătorești - act jurisdicțional care impune o dublă relativitate, a efectelor obligatorii și a autorității lucrului judecat dispozițiile statuate prin aceasta, fără a mai putea pune în discuție problema, Fondul era de drept ținut să respecte delegările și dispozițiile statuate prin acesta, fără a pune în discuție problema de drept a naturii juridice a sumelor acordate cu titlu de penalități de întârziere și/sau cheltuieli de judecată.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată în recurs, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond, ca temeinică și legală.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 9 iulie 2022 s-a fixat termen de judecată la data de 20 septembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A este nefondat, pentru următoarele considerente: Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA") sub nr. x/16.03.2016, recurenta - reclamanta a solicitat plata sumei de 8973,45 RON cu titlu de despăgubiri, a sumei de 3.840,64 RON cu titlu de penalități de întârziere și a sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, exhibând, drept titlu executoriu, sentința civilă nr. 14907/01.09.2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 în dosarul nr. x/2015. Prin decizia FGA nr. 25870 din 24.03.2021, cererea de plată a fost admisă doar în parte de către pârât, mai precis în privința sumei de 8973,45 RON, fiind, însă, respinsă pentru suma de 3840,64 RON reprezentând penalități de întârziere și 200 RON cheltuieli de judecată, iar prin sentința civilă nr. 1784 din 24 noiembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a apreciat că actul administrativ individual contestat respectă prevederile legale în aplicarea cărora a fost emis, motiv pentru care a respins cererea recurentei - reclamante. Instanța a apreciat, în esență, că pretențiile reclamantei nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile sale, ci au doar natura unor obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului B. S.A. Înalta Curte consideră că, în cauză, nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., câtă vreme judecătorul fondului a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Sentința recurată cuprinde argumente ce demonstrează că instanța a analizat în mod adecvat susținerile părților, indicând elementele de fapt și de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri. În cuprinsul hotărârii este expus în mod clar și fără elemente de contradictorialitate silogismul logico - juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, considerentele hotărârii fiind în evidentă legătură cu cauza. Totodată, instanța de control judiciar reține că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil fiind suficient ca motivarea să evidențieze că judecătorul a examinat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate. În acest sens sunt, spre exemplu, și aspectele reținute de Curtea EDO în paragraful 20 din hotărârea pronunțată în cauza Gheorghe Mocuța contra României. Ceea ce trebuie observat în litigiul pendinte este faptul că cerința existenței unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanțiile unui proces echitabil și ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că nu se poate reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Analizând, în continuare, sentința atacată și prin raportare la cel de-al doilea caz de casare invocat, astfel cum este reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind, de asemenea, nefondate. Deși, prin memoriul de recurs reclamanta - reclamantă a susținut teza pronunțării unei astfel de hotărâri judecătorești cu încălcarea și aplicarea greșită, în esență, a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) și art. 18 din Legea nr. 213/2015, coroborate cu prevederile Ordinului nr. 14/2011, Normei nr. 16/2015, Normei ASF nr. 23/2014, Legii nr. 136/1995, precum și cu prevederile art. 2210 C. civ. și art. 435 C. proc. civ., Înalta Curte nu poate împărtăși astfel de alegații, în contextul în care prima instanță a realizat atât o justă interpretare, cât și o corectă aplicare a acestora. Înalta Curte amintește că, potrivit prevederilor art. 9 din Norma ASF nr. 16/2015: (1) Fondul are ca destinație plata indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate, în condițiile legii, cu societatea de asigurare fata de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condițiilor de asigurare și în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015. (2) Fondul nu preia funcțiile unui asigurător și nu are obligația de a opera în baza de date CEDAM și de a elibera certificat privind daunele înregistrate. De asemenea, art. 17 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 stipulează că După data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, pronunțate împotriva unei societăți de asigurare aflate în stare de insolvență, Fondul este în drept să efectueze plați din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, în condițiile Legii nr. 213/2015, completată cu prevederile Legii nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, ale Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență și ale prezentei norme. Astfel, din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 213/2015 și a celor din cuprinsul Normei A.S.F. nr. 16/2015, rezultă că FGA este constituit cu scop și destinație specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvență și nu preia obligațiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule. În acest sens sunt și aspectele statuate prin Decizia nr. 26 din 20 noiembrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, referitoare la examinarea recursului în interesul legii, unde s-a arătat că nici din punct de vedere legal și nici convențional Fondului de garantare a asiguraților nu-i revine vreo obligație decurgând din subrogarea în calitatea de asigurător, el fiind doar un garant în ceea ce privește plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, în cadrul unei proceduri administrative strict reglementate, ce se constituie în singura modalitate de recuperare a creanței de la această entitate juridică, în cazul falimentului unui asigurător. Așadar, ipoteza reglementată de Legea nr. 213/2015 (normă specială, derogatorie de la prevederile generale) presupune existența unei societăți de asigurare care are calitatea de subiect de drept, împotriva căreia s-a dispus deschiderea procedurii falimentului, iar din disponibilitățile FGA se asigură efectuarea plății despăgubirilor către creditorii de asigurări în cadrul unei proceduri administrative. După cum corect a reținut instanța de fond, temeiul despăgubirii ce se achită în condițiile descrise anterior este natura de schemă de garantare a Fondului în domeniul asigurărilor, obiectul schemei fiind cel reglementat limitativ de prevederile art. 11 din Legea nr. 213/2015, conform cărora Fondul asigură efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de această lege. Raporturile dintre creditorii de asigurări și FGA se derulează în cadrul procedurii speciale reglementate de Legea nr. 213/2015, iar potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 213/2015 (1) În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarea semnificație: a) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)". Din textul legal menționat rezultă, fără echivoc, faptul că, pentru a îndeplini condițiile prevăzute de lege și a-și putea recupera sumele solicitate din disponibilitățile FGA, este obligatoriu ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare. Întrucât, conform prevederilor art. 2214 C. civ., în cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. De altfel, prevederile art. 2217 alin. (1) C. civ. arată că despăgubirea se stabilește în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat, ea neputând depăși valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei și suma asigurată. În cauza de față, din considerentele sentinței civile nr. 14907/01.09.2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 în dosarul nr. x/2015, rezultă că instanța a obligat asigurătorul B. S.A. la plata penalităților de întârziere de 0,1% pe zi și cheltuielilor de judecată, reținând incidența prevederilor art. 1357 C. civ. (răspunderea pentru fapta proprie) și art. 453 alin. (1) C. proc. civ. În acest context, dat fiind temeiul de drept reținut în chiar titlul de creanță, asigurătorul B. S.A. datora penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată solicitate nu drept urmare a producerea riscului asigurat sau în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci drept efect al culpei sale în neexecutarea, la termen, a obligației de plată a despăgubirii și în demararea litigiului. Trimiterile din cuprinsul sentinței civile nr. 14907/01.09.2015 la prevederile art. 64 alin. (4), raportat la art. 64 alin. (2) lit. a) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 au avut drept rol doar identificarea parametrilor necesarii efectuării calculului întinderii obligației (data începând cu care asigurătorul a fost în culpă pentru neachitarea despăgubirilor aferente dosarului de daună, respectiv criteriul de calcul al cuantumului - 0,1% pe zi de întârziere), dar nu natura, în sine, a obligației. Modul de interpretare a noțiunii de "creanță de asigurare" propus de recurenta - reclamantă prin raportare la prevederile art. 3 din Legea nr. 136/1995, art. 1 alin. (3) art. 26 alin. (1) lit. d), art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, inclusiv din perspectiva conținutului contractelor obligatorii și art. 50 din Legea nr. 136/1995, nu poate fi primit, câtă vreme penalitățile și cheltuielile de judecată au natura unor daune moratorii, a căror cauză este un fapt extrinsec contractului de asigurare, poziționat pe axa temporală ulterior producerii evenimentului asigurat și stabilirii despăgubirii aferente acestuia, mai precis comportamentul culpabil al asiguratorului. Astfel, daunele moratorii s-au născut în virtutea altor raporturi juridice față de faptul juridic de asigurare și care nu intră în sfera de aplicare a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. Norma specială nu a prevăzut o garanție legală în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului. Aceste argumente infirmă, de altfel, și susținerile recurentei prin care aceasta a afirmat că prima instanță ar fi schimbat criteriile de calificare prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. Totodată, Înalta Curte consideră că interpretarea coroborată a prevederilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 (ce dispun că Fondul se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurența sumelor pe care le-a plătit din disponibilitățile sale, putând înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale), cu dispozițiile art. 25 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015 (ce prevăd că: Fondul este îndreptățit să înregistreze la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, orice sume achitate creditorilor de asigurări, precum și orice dobânzi și/sau cheltuieli efectuate din disponibilitățile Fondului cu titlu de creanțe de asigurări, conform art. 18 din Legea nr. 213/2015") nu poate conduce la concluzia extinderii sferei noțiunii de "creanță de asigurare" și în privința penalităților de întârziere și cheltuielilor de judecată. Potrivit acestor prevederi, ce reprezintă normă specială, derogatorie de la prevederile art. 2210 C. civ., Fondul se subrogă în drepturile creditorilor de asigurări plătiți, dar sumele pentru care operează această subrogare și cu care FGA se poate înscrie la masa credală asupra averii asigurătorului falit trebuie să îndeplinească condițiile indicate în paragrafele anterioare spre a fi calificate drept creanțe de asigurare. Cu alte cuvinte, FGA se poate înscrie la masa credală cu dobânzile și/sau cheltuielile achitate creditorilor de asigurări, însă numai cu acelea care îndeplinesc condițiile spre a fi calificate drept creanțe de asigure. Or, în cazul penalităților de întârziere și al cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, nu este îndeplinită condiția reglementată de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanță izvorât din comportamentul ilicit al asiguratorului, ce reprezintă un element extrinsec contractului de asigurare și care vizează doar părțile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului în faliment. Cât privește invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța de control judiciar reține că aceasta nu stabilește că penalitățile de întârziere reprezintă creanțe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, prin intermediul său fiind doar dezlegate aspecte privind interpretarea art. (4) alin. (1) lit. a) și b) si art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, din perspectiva plafonului de 450.000 RON, iar nu din cea a aspectelor deduse judecății în prezenta cauză. De altfel, prin pct. 124 al anterior indicatei decizii se reține doar că legiuitorul a folosit, inițial, termenul la plural, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări", întrucât a înțeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalitățile, pentru ca, ulterior, în definirea noțiunii specifice de "creanță de asigurare" să indice în mod clar că elementul care generează apartenența unei creanțe la o astfel de categorie este ca aceasta să rezulte din contractul de asigurare, ipoteză care, așa cum s-a arătat în precedent, nu se verifică în speță. Totodată, nu poate fi reținută încălcarea prevederilor art. 435 C. proc. civ., câtă vreme prin sentința civilă nr. 14907/01.09.2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Sectorului 1 nu a statuat că penalitățile și cheltuielile de judecată reprezintă creanțe de asigurare, ci, astfel cum s-a arătat și mai sus, a reținut expres drept temei al acestor obligații prevederile art. 1357 C. civ. (răspunderea pentru fapta proprie) și art. 453 alin. (1) C. proc. civ. În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 25870/24.03.2021, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, prima instanță apreciind, în mod corect, că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu reprezintă creanțe de asigurare, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci conduita culpabilă a asigurătorului în faliment, așa încât argumentele expuse de către recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, care a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege și a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză. În concluzie, constatând că sentința recurată este legală, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.