ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 939/2023

Ședința publică din data de 22 februarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 28.10.2020 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A a solicitat, în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea în parte a deciziei FGA nr. 24503 din 08.10.2020 și obligarea pârâtului la plata sumei de 1509.59 RON, reprezentând penalități de întârziere și la plata sumei de 1011.20 RON, reprezentând cheltuieli de judecată stabilite prin sentința civilă nr. 16110/17.09.2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 în dosarul nr. x/2015, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 187 din data de 16 februarie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței menționate la punctul I.2. de mai sus, a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor argumente circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.. A solicitat recurenta admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei cu consecința admiterii contestației depuse împotriva deciziei nr. 24503 din 08.10.2020, emisă de pârât și a obligării acestuia la plata sumei de 1509.59 RON, reprezentând penalități de întârziere și la plata sumei de 1011.20 RON, reprezentând cheltuieli de judecată stabilite prin sentința civilă nr. 16110/17.09.2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 în dosarul nr. x/2015, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În contextul expunerii pe scurt a argumentelor reținute de prima instanță în fundamentarea soluției pronunțate, recurenta-reclamantă a susținut că sentința atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material incidente cauzei pendinte, motivarea unei astfel de hotărâri judecătorești fiind una deficitară, nelegală și netemeinică.

În cadrul unei prime critici, recurenta a arătat că penalitățile de întârziere aferente despăgubirilor din asigurări reprezintă creanțe din asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, ale cărei dispoziții relevante le-a redat în cuprinsul cererii de recurs.

A opinat că, în condițiile în care despăgubirile datorate de asigurător sunt privite ca fiind creanțe izvorâte din contractul de asigurare RCA și sunt reglementate în normele ce vizează un astfel de contract (Ordinul CSA nr. 14/2011, Norma 23/2014), atunci și penalitățile de întârziere izvorăsc tot din contractul de asigurare RCA.

În continuare, a evocat Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, redând considerentele de la paragraful nr. 124, prin care, în opinia recurentei, s-ar fi reținut aspectul potrivit căruia penalitățile de întârziere fac parte din categoria creanțelor de asigurări, precum și Decizia nr. 86/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, evidențiind în acest sens considerentele de la paragraful nr. 59: "Dreptul de a solicita daune-interese moratorii reprezintă un accesoriu al creanței, ce se transmite în patrimoniul asigurătorului de bunuri prin efectul subrogației".

Raportat la considerentele relevante evidențiate, a susținut că penalitățile de întârziere reprezintă un accesoriu al despăgubirii și urmează soarta creanței principale, și anume despăgubirea din asigurarea RCA, care face obiectul garantării de către Fondul de Garantare a Asiguraților.

Pe de altă parte, a arătat că Fondul de Garantare a Asiguraților poate recupera penalitățile de întârziere în cadrul procedurii falimentului, Legea nr. 213/2015 prevăzând că, prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul de Garantare a Asiguraților poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli de judecată pe care acesta le-a achitat din resursele sale, sub acest aspect invocând și art. 18 din Legea nr. 213/2015, ale cărui dispoziții le-a redat.

În susținerea opiniei conform căreia posibilitatea creditorului de a solicita recuperarea penalităților de întârziere în cadrul procedurii falimentului nu este de natură să excludă posibilitatea recuperării acestora de la Fondul de Garantare a Asiguraților, a expus dispozițiile art. 17 din Legea nr. 213/2015 și a subliniat faptul că Decizia nr. 29/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, confirmă acest aspect.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond ca temeinică și legală. În esență, a susținut că legea de organizare a Fondului nu prevede preluarea datoriilor societății de asigurare și nici posibilitatea plății penalităților/dobânzilor de întârziere de către Fondul de Garantare a Asiguraților. Totodată, în opinia sa, art. 9 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, coroborat cu art. 16 din aceeași Normă, prevăd că Fondul determină întinderea despăgubirii în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/2015 și ale condițiilor de asigurare, în timp ce prevederile Legii nr. 136/1995 definesc obligația asigurătorului de a plăti despăgubirile prin raportare la sumele ce trebuiau plătite de asigurat, cu titlu de dezdăunare, persoanei vătămate. Prin prisma momentului la care ia naștere obligația de plată a penalităților de întârziere, a apreciat intimatul-pârât că aceasta nu se naște în sarcina asiguratului, ci depinde întotdeauna de o acțiune sau inacțiune a societății de asigurare.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 20 septembrie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 22 februarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, normele legale incidente și aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA") sub nr. x/15.03.2016, recurenta – reclamanta a solicitat plata sumei de 6289,99 RON cu titlu de despăgubiri, a sumei de 1509,54 RON cu titlu de penalități de întârziere și a sumei de 1011,20 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, exhibând, drept titlu executoriu, sentința civilă nr. 16110/17.09.2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 în dosarul nr. x/2015.

Prin decizia nr. 24503 din 08.10.2020, cererea de plată a fost admisă doar în parte de pârât, în privința sumei de 6289,99 RON, fiind, însă, respinsă pentru suma de 1509,54 RON reprezentând penalități de întârziere și de 1011,20lei, reprezentând cheltuieli de judecată, iar prin sentința civilă nr. 187 din 16 februarie 2021, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a apreciat că actul administrativ individual contestat este conform prevederilor legale în aplicarea cărora a fost emis, respingând cererea recurentei – reclamante. Instanța a apreciat, în esență, că pretențiile reclamantei nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile sale, ci au doar natura unor obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului B. S.A.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, deși recurenta - reclamantă și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menționat. Memoriul de recurs nu conține argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinței recurate ori la existența, în cuprinsul acesteia, a unor motive contradictorii sau străine cauzei, evocarea cazului de casare reglementat de pct. 6 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ. nefiind dezvoltată de recurentă. Astfel, argumentația cererii de recurs se subsumează doar greșitei aplicări sau interpretării a dispozițiilor legale incidente, urmând a fi analizată din această perspectivă.

De altfel, chiar dacă s-ar trece peste astfel de aspecte, Înalta Curte consideră că, în cauză, nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., câtă vreme judecătorul fondului a respectat rigorile art. 22 alin. (2) și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Sentința recurată cuprinde argumente ce demonstrează că instanța a analizat în mod adecvat susținerile părților, indicând elementele de fapt și de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, fiind expus în mod clar și fără elemente de contradictorialitate silogismul logico - juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, considerentele hotărârii fiind în evidentă legătură cu cauza.

Totodată, instanța de control judiciar reține că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil fiind suficient ca motivarea să evidențieze că judecătorul a examinat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate, în acest sens fiind, spre exemplu și aspectele reținute de Curtea EDO în hotărârea Boldea c. României.

Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerința existenței unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanțiile unui proces echitabil și ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Analizând sentința atacată și prin raportare la cel de-al doilea caz de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind, de asemenea, nefondate.

Deși, prin memoriul de recurs reclamanta – reclamantă a susținut teza pronunțării unei astfel de hotărâri judecătorești cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 2 alin. (3), art. 17 și art. 18 din Legea nr. 213/2015, coroborate cu prevederile Ordinului nr. 14/2011, ale Normei nr. 16/2015 și ale Normei ASF nr. 23/2014, Înalta Curte nu poate împărtăși astfel de alegații, în contextul în care prima instanță a realizat atât o justă interpretare, cât și o corectă aplicare a acestora.

Înalta Curte amintește că, potrivit prevederilor art. 9 din Norma ASF nr. 16/2015:

(1) Fondul are ca destinație plata indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate, în condițiile legii, cu societatea de asigurare fata de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condițiilor de asigurare și în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015.

(2) Fondul nu preia funcțiile unui asigurător și nu are obligația de a opera în baza de date CEDAM și de a elibera certificat privind daunele înregistrate.

De asemenea, art. 17 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 stipulează că După data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, pronunțate împotriva unei societăți de asigurare aflate în stare de insolvență, Fondul este în drept să efectueze plați din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, în condițiile Legii nr. 213/2015, completată cu prevederile Legii nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, ale Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență și ale prezentei norme.

Astfel, din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 213/2015 și a celor din cuprinsul Normei A.S.F. nr. 16/2015, rezultă că FGA este constituit cu scop și destinație specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvență și nu preia obligațiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule.

În acest sens sunt și aspectele statuate prin Decizia nr. 26 din 20 noiembrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, referitoare la examinarea recursului în interesul legii, unde s-a arătat că nici din punct de vedere legal și nici convențional Fondului de garantare a asiguraților nu-i revine vreo obligație decurgând din subrogarea în calitatea de asigurător, el fiind doar un garant în ceea ce privește plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, în cadrul unei proceduri administrative strict reglementate, ce se constituie în singura modalitate de recuperare a creanței de la această entitate juridică, în cazul falimentului unui asigurător.

Așadar, ipoteza reglementată de Legea nr. 213/2015 presupune existența unei societăți de asigurare care are calitatea de subiect de drept, împotriva căreia s-a dispus deschiderea procedurii falimentului, iar din disponibilitățile FGA se asigură efectuarea plății despăgubirilor către creditorii de asigurări în cadrul unei proceduri administrative.

Raporturile dintre creditorii de asigurări și FGA se derulează în cadrul procedurii speciale reglementate de Legea nr. 213/2015, iar potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 213/2015 (1) În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarea semnificație:

a) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)".

Din textul legal menționat rezultă, fără echivoc, faptul că, pentru a îndeplini condițiile prevăzute de lege și a-și putea recupera sumele solicitate din disponibilitățile FGA, este obligatoriu ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare.

Totodată, după cum corect a reținut și instanța de fond, întrucât, conform prevederilor art. 2214 C. civ., în cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În cauza de față, din considerentele sentinței civile nr. 16110/17.09.2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 în dosarul nr. x/2015, rezultă că o astfel de instanță a obligat asigurătorul B. S.A. la plata penalităților de întârziere de 0,1% pe zi, plus cheltuieli de judecată, reținând incidența prevederilor art. 1385 C. civ. și art. 451 C. proc. civ.

În acest context, asigurătorul B. S.A. datora penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată solicitate nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci drept efect al culpei sale în executarea, la termen, a obligației de plată a despăgubirii și în demararea litigiului. Prin urmare, recurenta - reclamantă nu pretinde plata unei creanțe de asigurare rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, respectiv penalități și cheltuieli de judecată, a căror cauză este comportamentul culpabil al asiguratorului.

Referitor la stabilirea noțiunii legale de despăgubiri, relevante sunt și prevederile art. 38 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 (forma în vigoare la data învestirii instanței cu cererea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015) conform cărora: Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător.

Norma specială nu a prevăzut o garanție legală în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului. Este nefondată interpretarea în sensul că, raportat la art. 25 din Norma nr. 16/2015, reprezintă creanțe de asigurări și sumele avansate prestatorilor de servicii pentru instrumentarea și lichidarea dosarelor de dauna, iar prin analogie, cheltuielile de judecată.

Totodată, Înalta Curte consideră că interpretarea coroborată a prevederilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 (ce dispun că Fondul se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurența sumelor pe care le-a plătit din disponibilitățile sale, putând înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale), cu dispozițiile art. 25 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015 (ce prevăd că: Fondul este îndreptățit să înregistreze la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, orice sume achitate creditorilor de asigurări, precum și orice dobânzi și/sau cheltuieli efectuate din disponibilitățile Fondului cu titlu de creanțe de asigurări, conform art. 18 din Legea nr. 213/2015") nu poate conduce la concluzia extinderii sferei noțiunii de "creanță de asigurare" și în privința penalităților de întârziere și cheltuielilor de judecată.

Potrivit unor astfel de prevederi, Fondul se subrogă în drepturile creditorilor de asigurări plătiți și nu în drepturile asigurătorilor în faliment, iar sumele cu care FGA se poate înscrie la masa credală asupra averii asigurătorului falit trebuie să îndeplinească acele condiții indicate în paragrafele anterioare spre a fi calificate drept creanțe de asigurări.

Pe cale de consecință, FGA se poate înscrie la masa credală cu dobânzile și/sau cheltuielile achitate creditorilor de asigurări, însă numai cu acelea care îndeplinesc condițiile spre a fi calificate drept creanțe de asigure.

Or, în cazul penalităților de întârziere și al cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, nu este îndeplinită condiția reglementată de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanță izvorât din comportamentul ilicit al asiguratorului, ce reprezintă un element extrinsec contractului de asigurare și care vizează doar părțile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului în faliment, motiv pentru care, în raport de obiectul cauzei și de raportul juridic supus analizei, nu se poate reține o incidență, în dosarul pendinte, a dezlegărilor date prin Decizia nr. 86/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Cât privește invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai exact a considerentelor de la pct. 124, instanța de control judiciar reține, în acord cu judecătorul fondului, că aceasta nu stabilește că penalitățile de întârziere reprezintă creanțe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, prin intermediul său fiind doar dezlegate aspecte privind interpretarea art. (4) alin. (1) lit. a) și b) si art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, din perspectiva plafonului de 450.000 RON, iar nu din cea a aspectelor deduse judecății în prezenta cauză.

De altfel, printr-un astfel de punct al antereferitei decizii se reține doar că legiuitorul a folosit, inițial, termenul la plural, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări", întrucât a înțeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalitățile, pentru ca, ulterior, în definirea noțiunii specifice de "creanță de asigurare" să indice în mod clar că elementul care generează apartenența unei creanțe la o astfel de categorie este ca aceasta să rezulte din contractul de asigurare, ipoteză care, așa cum s-a arătat în precedent, nu se verifică în speță.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 24503 din 08.10.2020, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, prima instanță apreciind, în mod corect, că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu reprezintă creanțe de asigurare, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci conduita culpabilă a asigurătorului în faliment, așa încât argumentele expuse de către recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, care a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege și a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

În concluzie, constatând că sentința recurată este legală, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta societatea A. S.A împotriva sentinței civile nr. 187 din data de 16 februarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta societatea A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 187 din data de 16 februarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 22 februarie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.