ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3056/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 16.04.2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea în parte a deciziei FGA nr. 25895/25.03.2021 și obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 481,53 RON penalități întârziere și 200 RON - cheltuieli de judecată acordate prin sentința civilă nr. 17240/2015 pronunțată în dosarul nr. x/2015 de Judecătoria Sectorului 1 București.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 1516 din 27 octombrie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de către reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate anterior a promovat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor argumente circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ. Recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei cu consecința admiterii contestației formulate împotriva deciziei FGA nr. 25895/25.03.2021 și obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 481,53 RON penalități întârziere și 200 RON - cheltuieli de judecată acordate prin sentința civilă nr. 17240/2015 pronunțată în dosarul nr. x/2015 de Judecătoria Sectorului 1 București, precum și la plata cheltuielilor de judecată. În contextul expunerii pe scurt a situației de fapt și a soluției primei instanțe, recurenta-reclamantă a susținut că sentința atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material incidente cauzei pendinte, motivarea unei astfel de hotărâri judecătorești fiind, în aprecierea recurentei, una deficitară, nelegală și netemeinică. Printr-un prim set de argumente, recurenta a învederat că hotărârea recurată ar fi fost pronunțată cu nesocotirea dezlegărilor date prin pct. (122) - (127) ale Deciziei ICCJ nr. 29/2020, câtă vreme prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 operează cu două teze, în prima arătându-se, în opinia recurentei, că reprezintă creanțe de asigurări toate sumele rezultate dintr-un contract de asigurare, iar în cea de-a doua teză menționându-se că reprezintă creanțe de asigurări sumele achitate cu titlu de despăgubiri, indemnizații și prime. În aceste condiții, recurenta a apreciat că enumerarea făcută în teza a doua a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 este una exemplificativă și că reprezintă creanță de asigurare orice sumă datorată în baza unui contract de asigurare. A mai susținut recurenta că, în esență, criteriul în funcție de care ar trebui realizată calificarea unei sume ca fiind creanță de asigurare este reprezentat de izvorul creanței, iar nu de persoana aflată în culpă. Totodată, recurenta a apreciat că hotărârea recurată a fost pronunțată și cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, precum și a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, fiind netemeinică și nelegală întrucât instanța a soluționat cauza fără a ține cont de existența contractelor obligatorii cu conținut legal și a caracteristicilor acestui tip de contracte. În acest sens, recurenta a criticat raționamentul logico-juridic al instanței de fond prin care aceasta a statuat că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată datorate de asigurătorul aflat în faliment nu au la bază un contract de asigurare, ci sunt generate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent, apreciind că acest raționament contravine prevederilor art. 3 din Legea nr. 136/1995 și art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, care stabilesc că asigurarea RCA este un contract obligatoriu al cărui conținut este reglementat prin lege. Recurenta a opinat că interpretarea coroborată a acestor prevederi ar conduce la concluzia că asigurarea RCA este un contract obligatoriu cu conținut impus prin lege și că prevederile inserate la Titlul III din Normă - Contractul de asigurare, reprezintă, în fapt, conținutul contractului de asigurare. În aceste condiții, recurenta a argumentat în sensul că ar fi evident că sumele prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. d) și la art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 sunt datorate în baza contractului de asigurare, reprezentând astfel creanțe de asigurare. A mai arătat recurenta că și în ipoteza în care s-ar reține că sumele reprezentând cheltuieli de judecată nu ar fi datorate în baza art. 26 alin. (1) lit. d) din Norma nr. 14/2011, tot s-ar impune ca acestea să fie suportate de către FGA în temeiul art. 50 din Legea nr. 136/1995. Recurenta a mai evocat și faptul că, prin modul în care instanța de fond a calificat penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată ca nefiind creanțe de asigurare pentru simplul motiv că ele ar fi fost generate de conduita culpabilă a asigurătorului, judecătorul fondului ar fi schimbat criteriul de calificare prevăzut la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, încălcând, totodată, aceste dispoziții legale. Printr-un alt set de argumente recurenta a susținut că faptul că penalitățile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare (ele reprezentând un accesoriu) nu poate conduce la concluzia că nu ar fi datorate în baza contractului RCA, atât penalitățile de întârziere, cât și cheltuielile de judecată datorate de asigurătorul RCA fiind reglementate prin dispoziții ce fac parte din conținutul contractului de asigurare RCA. A mai arătat recurenta că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 18 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/2015, care vorbesc despre faptul că Fondul poate plăti din disponibilitățile sale dobânzi si/sau cheltuieli și că ulterior se poate subroga în drepturilor creditorilor plătiți prin înscrierea acestor sume la masa credală. În opinia recurentei, dacă Fondul se poate subroga în vederea recuperării acestor sume, înseamnă că ele au fost plătite din culpa unei terțe persoane, împotriva căreia ulterior se subrogă. Evocând prevederile art. 2210 C. civ., recurenta a arătat că subrogarea se întemeiază pe o culpă a terțului (în cazul în speță, asigurătorul aflat în faliment), iar nu pe o culpă a celui care se subrogă. O eventuală culpă a celui care dorește să se subroge ar fi de natură a înlătura de la aplicare întreaga instituție a subrogării. Recurenta a învederat și că hotărârea recurată ar fi contrară dispozițiilor art. 435 C. proc. civ. referitor la opozabilitatea hotărârilor judecătorești, câtă vreme cererea de plată adresată Fondului are la bază inclusiv o hotărâre judecătorească prin care societatea B. S.A. a fost obligată la plata sumelor reprezentând penalități de întârziere și/sau cheltuieli de judecată. În aceste condiții, fiind în prezența unei hotărâri judecătorești - act jurisdicțional care impune o dublă relativitate, a efectelor obligatorii și a autorității lucrului judecat dispozițiile statuate prin aceasta, fără a mai putea pune în discuție problema, Fondul era de drept ținut să respecte delegările și dispozițiile statuate prin acesta, fără a pune în discuție problema de drept a naturii juridice a sumelor acordate cu titlu de penalități de întârziere și/sau cheltuieli de judecată.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată în recurs, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond, ca temeinică și legală.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 4 aprilie 2023 s-a fixat termen de judecată la data de 7 iunie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A este nefondat, pentru următoarele considerente: Înalta Curte consideră că, în cauză, nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., câtă vreme judecătorul fondului a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Sentința recurată cuprinde argumente ce demonstrează că instanța a analizat în mod adecvat susținerile părților, indicând elementele de fapt și de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri. În cuprinsul hotărârii este expus în mod clar și fără elemente de contradictorialitate silogismul logico - juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, considerentele hotărârii fiind în evidentă legătură cu cauza. Totodată, instanța de control judiciar reține că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil fiind suficient ca motivarea să evidențieze că judecătorul a examinat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate. În acest sens sunt, spre exemplu, și aspectele reținute de Curtea EDO în paragraful 20 din hotărârea pronunțată în cauza C. contra României. Ceea ce trebuie observat în litigiul pendinte este faptul că cerința existenței unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanțiile unui proces echitabil și ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că nu se poate reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Analizând, în continuare, sentința atacată și prin raportare la cel de-al doilea caz de casare invocat, astfel cum este reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind, de asemenea, nefondate. Astfel, ca urmare a falimentului B. S.A., reclamanta A. S.A. s-a adresat Fondului de Garantare a Asiguraților cu o cerere de plată și, în soluționarea acesteia, Fondul a emis Decizia nr. 25895 din 25 martie 202021, recunoscând reclamantei dreptul la despăgubiri în cuantum de 2,849,44, respingând cererea pentru suma de 481,53 RON reprezentând penalități de întârziere și 200 RON cheltuieli de judecată. Împotriva deciziei emise de FGA, reclamanta a formulat prezenta contestație, prin care a solicitat anularea în parte a deciziei și obligarea pârâtului la plata penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată. Curtea reține că, prin hotărârea judecătorească atașată de reclamantă cererii de plată obligațiile de plată au fost stabilite în sarcina pârâtei B. S.A., Fondul de Garantare a Asiguraților nefiind parte în litigiile respective. Totodată, dispozițiile din Legea nr. 213/2015 și cele cuprinse în Norma nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților nu stabilesc cesiunea datoriei sau o altă modalitate de transmitere a obligației de la societatea de asigurare aflată în faliment către Fondul de Garantare a Asiguraților, acestea reglementând doar modalitatea de garantare și de plată a despăgubirilor, într-o procedură specială. Din prevederile legale menționate reiese cu evidență că Fondul de Garantare a Asiguraților are calitatea de garant al societății de asigurare în patrimoniul căreia a fost stabilită obligația de plată, iar nu de succesor în drepturile și obligațiile acesteia, obligația de plată rămânând în patrimoniul societății de asigurare. Fondul de garantare acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, iar nu ca obligații proprii ale FGA, obligația fiind născută, dacă este cazul, din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarul asigurării cu asigurătorul si, de aceea, plățile făcute de către Fond reprezintă obligații ale asigurătorului intrat în faliment, fiind deci achitate sau acoperite în numele si pe seama acestuia. Chiar dacă art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 prevede că Fondul are ca scop protejarea creditorilor de asigurări împotriva consecințelor insolvenței unui asigurător, totuși nu toate creanțele vor putea fi realizate împotriva Fondului, ci doar creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) Norma ASF nr. 16/2015 prevăd ca, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență. Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților: "(1) În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarea semnificație: a) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". Conform art. 4 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 213/2015, despăgubirea/indemnizația este suma pe care Fondul o plătește fiecărui creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, în condițiile prevăzute de prezenta lege. Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 și Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere și ale cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile în termenele legale. Cauza juridică a acordării sumelor pretinse cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată prin hotărâre judecătorească este diferită, fiind întemeiată pe răspunderea civilă delictuală a asigurătorului B. S.A.. În mod evident, Fondul de Garantare a Asiguraților, nefiind succesor în drepturi și obligații al asigurătorului intrat în faliment, nu garantează decât plata de despăgubiri rezultate din contractele de asigurare, iar nu din răspunderea civilă delictuală ulterioară producerii evenimentului asigurat. De aceea, pentru recuperarea sumelor pretinse cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată prin hotărâre judecătorească, reclamanta are la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală și nu procedura specială prevăzută de Legea nr. 213/2015. Cât privește susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora în cauză s-ar impune cu forță obligatorie considerentele Deciziei nr. 29/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, inclusiv în privința includerii penalităților de întârziere în categoria creanțelor de asigurare, Curtea reține următoarele: Decizia ÎCCJ nr. 29/2020 a dezlegat aspecte referitoare la interpretarea art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în limitele cererii cu care instanța supremă a fost sesizată, cerere care nu viza și chestiunea delimitării sumelor care pot fi incluse în categoria creanțelor izvorâte din dreptul de regres al societății de asigurare. Astfel, Înalta Curte a fost chemată să dezlege chestiunea "dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment", iar nu dacă sumele reprezentând penalități de întârziere datorate de asigurătorul RCA asigurătorului care exercită dreptul de regres sunt creanțe de asigurare. Este adevărat că în considerente, în cuprinsul paragrafului 124 al deciziei, instanța supremă face referire la aceea că,,124. Nu este lipsit de relevanță faptul că în cuprinsul definiției date acestei noțiuni legiuitorul folosește, inițial, termenul la plural - "creanțele creditorilor de asigurări" - tocmai pentru că aceste creanțe pot reprezenta daune materiale, daune morale, penalități, însă ulterior indică clar elementul care unește toate aceste creanțe și impune a fi tratate ca o singură creanță, și anume contractul de asigurare. Astfel, creanțele creditorilor de asigurări care ar rezulta dintr-un contract de asigurare reprezintă "creanța de asigurare".". Aceste referiri ale Înaltei Curți la termenul de "penalitate" nu trebuie interpretate însă în mod separat de restul interpretării și în dezacord cu obiectul sesizării. Astfel, instanța supremă face referire expresă la aceea că aceste "creanțe de asigurări" trebuie să rezulte din contractul de asigurare. De asemenea, la paragraful următor din decizia ÎCCJ se arată că:,,125. Se impune a se preciza că referirea expresă la contractul de asigurare din conținutul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 are în vedere contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală (contract RCA), încheiat de asigurătorul în faliment cu persoana vinovată de săvârșirea faptei ilicite, și nu contractul de asigurare facultativă încheiat între asigurătorul de asigurare facultativă și clientul său (contract CASCO). Prin urmare, elementul esențial care stă la baza despăgubirilor achitate de Fondul de garantare a asiguraților îl reprezintă contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală, în cadrul căruia asigurătorul în faliment figurează în calitate de debitor. (...)". Față de cele mai sus expuse, Curtea reține că prin decizia ÎCCJ nr. 29/2020 nu s-a lămurit chestiunea penalităților de întârziere pretinse de asigurătorul CASCO de la asiguratorul RCA în temeiul dispozițiilor Ordinului CSA, în sensul în care acestea ar reprezenta creanțe de asigurări potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ci, dimpotrivă, a condiționat recunoașterea acestei calități de aceea ca despăgubirile solicitate de asiguratorul CASCO, independent de natura lor, să aibă drept izvor contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală. Recurenta-reclamanta a făcut trimite la prevederile art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011. Curtea reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5". Or, recurenta-reclamantă nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011. Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia. Mai mult, recurenta a primit plata despăgubirii pentru riscul produs, izvorâtă din contractul de asigurare, existând legătură de cauzalitate. În cazul plății penalităților de întârziere, legătura de cauzalitate nu este una directă, ci se grevează pe o culpă ulterioară a societății de asigurare care a refuzat sa achite despăgubirea în termenul prevăzut de norma RCA. În ceea ce privește apărările acesteia întemeiate pe dispozițiile art. 1 alin. (2) și (3), raportat la art. 26 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, instanța reține că acestea nu fac referire la penalitățile de întârziere, care sunt reglementate de art. 37 din Normă. Caracterul lor accesoriu, având o stipulație în norma legală indicată, și nu în mod direct în contractul de asigurare, nu le conferă natura unor "creanțe de asigurare" în sensul Legii nr. 213/2015. Pentru a fi datorate astfel de sume, trebuie ca asigurătorul RCA să nu își îndeplinească obligațiile legale sau să și le îndeplinească defectuos, inacțiuni subsecvente nașterii obligației principale, diferența de tratament juridic din perspectiva garanției legale instituite de Legea nr. 213/2015 fiind justificată în mod obiectiv prin înseși premisele diferite ale celor două tipuri de creanță. Dispozițiile art. 2210 C. civ., privind subrogarea asigurătorului în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, reglementează mecanismul juridic prin care reclamanta a dobândit calitate pentru a beneficia de dispozițiile legii speciale, însă întinderea garanției asigurate de lege se determină în funcție de normele acesteia. Decizia nr. 86/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept privește raportul juridic dintre asigurătorul subrogat în drepturile persoanei păgubite și asigurătorul RCA, caracterul accesoriu al daunelor-interese moratorii nefiind de natură a conduce la interpretarea susținută de reclamantă, a includerii acestora în sfera obligațiilor Fondului de Garantare a Asiguraților. Dispozițiile art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la "despăgubiri/indemnizații", precum și la "prime datorate", care corespund celor reglementate de art. 26 alin. (1) lit. a)-c) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, dispozițiile legale neputând fi interpretate extensiv. De asemenea, instanța reține că dispozițiile art. 50 din Legea nr. 136/1995 și art. 26 alin. (1) lit. d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 includ în sfera obligațiilor asigurătorului RCA "cheltuielile de judecată efectuate de persoana păgubită" pentru repararea propriului prejudiciu, în timp ce reclamanta pretinde cheltuielile de judecată născute într-un litigiu propriu, în calitate de asigurător CASCO, împotriva asigurătorului RCA. Prin urmare, Curtea constată că suma solicitată de recurenta-reclamantă cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu reprezintă creanță care rezultă din contractul de asigurare RCA, ci reprezintă despăgubire datorată de asigurătorul RCA în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, cum în mod corect a observat pârâtul FGA. Prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 (conform cărora "prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale") nu se interpretează în sensul că ar recunoaște caracterul de creanțe de asigurări și penalităților de întârziere sau cheltuielilor de judecată, întrucât sfera de cuprindere a noțiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituție. Totodată, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care însuși Fondul de garantare a asiguraților le-a angajat în procedura de soluționare a cererilor (spre exemplu, costuri cu expertize). Asigurătorul din asigurarea facultativă, care se subrogă în drepturile asiguratului său, nu poate invoca faptul că Legea nr. 213/2015 nu îi garantează realizarea integrală a creanței sale, câtă vreme are dreptul de a se înscrie la masa credală a asigurătorului în faliment. Astfel, eventuala diferență neplătită de către F.G.A. putea fi cerută de către reclamantă din averea debitoarei B., astfel cum se prevede la art. 17 din Legea nr. 213/2015: "creditorul de asigurări poate urma separat și procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanței sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depășește plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2)". Curtea subliniază că, nu se poate susține vreo încălcare a dispozițiilor art. 435 C. proc. civ. cu privire la opozabilitatea hotărârii judecătorești, cum susține reclamanta. Textul în discuție - art. 435 C. proc. civ., reglementând obligativitatea și opozabilitatea hotărârii judecătorești - prevede faptul că aceasta este obligatorie și produce efecte doar între părți și succesorii acestora. Având în vedere că Fondul de Garantare a Asiguraților nu a fost parte în litigiile în care au fost pronunțate hotărârile judecătorești invocate de reclamantă, nefiind nici succesor în drepturile și obligațiile pârâtei din acele litigii, în conformitate cu art. 435 alin. (1) C. proc. civ., respectivele hotărâri judecătorești nu sunt obligatorii în privința Fondului de Garantare a Asiguraților. FGA a valorificat hotărârile judecătorești atașate de reclamantă cererilor de plată în condițiile prevăzute de Legea nr. 213/2015 și Norma 16/2015. Din fondurile sale nu se pot achita alte sume, cu un alt titlu decât despăgubiri/indemnizații care rezulta din contractele de asigurare, Legea 213/2015 limitând in mod expres tipul de pretenții care pot fi satisfăcute - respectiv creanțe de asigurări in termenii strict definiți de prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din lege. Pe cale de consecință, Curtea constată că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului B. S.A., pentru recuperarea acestora reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală. În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 25895/25.03.2021, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, prima instanță apreciind, în mod corect, că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu reprezintă creanțe de asigurare, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci conduita culpabilă a asigurătorului în faliment, așa încât argumentele expuse de către recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, care a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege și a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză. În concluzie, constatând că sentința recurată este legală, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.