Decizia nr. 1314/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1285/2021 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 13.04.2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților: anularea în parte a deciziei nr. 25912/25.03.2021, emise de către pârât în soluționarea cererii de plată nr. x/14.11.2016; obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 622,50 RON reprezentând penalități de întârziere, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 1285 din 28 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 1285 din 28 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei pe fond, cu consecința admiterii contestației formulate împotriva deciziei FGA nr. 25912/25.03.2021, emise de către pârât în soluționarea cererii de plată nr. x/14.11.2016 și obligarea intimatului-pârât la plata sumei de 622,50 RON reprezentând penalități de întârziere, precum și la plata cheltuielilor de judecată. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă arată că hotărârea recurată a fost pronunțată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia nr. 29/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În acest sens, invocă dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, apreciind că se impune a se stabili dacă enumerarea din teza a II-a a acestui text de lege (despăgubiri/indemnizații, precum și prime) este exemplificativă sau limitativă. Interpretând textul de la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 prin prisma considerentelor din Decizia nr. 29/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pct. 122-127, consideră că enumerarea nu este limitativă, astfel că reprezintă creanță de asigurare orice sumă datorată în baza unui contract de asigurare, criteriul fiind reprezentat de izvorul creanței și nu de persoana aflată în culpă. Prin cea de-a doua critică, recurenta-reclamantă susține că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, precum și a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. Consideră că instanța de fond nu a ținut cont de caracterul obligatoriu al contractelor din cauză și critică sentința recurată din perspectiva faptului că instanța de fond a reținut că penalitățile de întârziere sunt generate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. Susține că motivarea instanței de fond contravine prevederilor art. 3 din Legea nr. 136/1995 și art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, din a căror interpretare reiese că asigurarea RCA reprezintă un contract obligatoriu cu conținut impus prin lege și că prevederile inserate la Titlul III din Normă - Contractul de asigurare reprezintă conținutul acestui contract, astfel că sumele prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. d) și la art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 sunt datorate în baza contractului de asigurare, astfel că reprezintă creanțe de asigurare. Consideră că, prin respingerea contestației sale, pe motiv că penalitățile au fost determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, instanța de fond a schimbat în mod nepermis criteriul de calificare prevăzut la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, care prevede că reprezintă creanță de asigurare orice sumă datorată în baza unui contract de asigurare, iar faptul că penalitățile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare (reprezentând un accesoriu), nu poate conduce la o concluzie contrară, întrucât izvorăsc din același contract. Prin cea de-a treia critică, recurenta-reclamantă susține că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, instanța reținând că dobânzile și/sau cheltuielile de judecată datorate de FGA în baza acestui text au la bază o culpă proprie a Fondului de Garantare a Asiguraților, și nu o culpă a asigurătorului aflat în faliment. Astfel, arată că Fondul de Garantare a Asiguraților poate plăti din disponibilitățile sale dobânzi și/sau cheltuieli, iar ulterior acesta se poate subroga în drepturile creditorilor plătiți prin înscrierea acestor sume la masa credală. În același sens, arată că dacă Fondul de Garantare a Asiguraților poate plăti dobânzi aferente despăgubirilor principale, atunci poate plăti și penalități de întârziere. Prin ultima critică, recurenta-reclamantă se referă la temeinicia pretențiilor prin care solicită obligarea FGA la plata penalităților de întârziere, sens în care susține că odată stabilit faptul că penalitățile de întârziere își au sursa în contractul de asigurare RCA și că reprezintă creanțe de asigurare, conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, nu există niciun motiv justificat pentru care Fondul de Garantare a Asiguraților să refuze plata acestor sume.

Apărările formulate în recurs Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului și menținerea sentinței recurate ca temeinică și legală. Susține că Decizia nr. 29/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu este aplicabilă în cauză, întrucât prin această decizie, instanța supremă nu s-a pronunțat asupra împrejurării dacă penalitățile de întârziere constituie creanțe de asigurare. În esență, arată că legea de organizare a Fondului de Garantare a Asiguraților nu prevede preluarea datoriilor societății de asigurare și nici posibilitatea plății penalităților/dobânzilor de întârziere de către Fondul de Garantare a Asiguraților, sens în care invocă dispozițiile art. 18 din Legea nr. 213/2015. Totodată, arată că penalitățile de întârziere nu își au izvorul în contractul de asigurare încheiat de asigurat cu asiguratorul falit, ci izvorul obligației de plată a acestora este răspunderea delictuală a asiguratorului RCA pentru fapta proprie, respectiv pentru nerespectarea la termen a obligației de plată a despăgubirii.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 24 august 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 8 martie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Reclamanta A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziei nr. 25912/25.03.2021, emise de către pârât în soluționarea cererii de plată nr. x/14.11.2016 și obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 622,50 RON reprezentând penalități de întârziere. Prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/14.11.2016, recurenta-reclamantă a solicitat acordarea unei despăgubiri în cuantum de 622,50 RON reprezentând penalități de întârziere. Prin acțiunea introductivă înregistrată în prezentul dosar, reclamanta a solicitat anularea deciziei FGA nr. 25912/25.03.2021, emise în soluționarea cererii de plată nr. x/14.11.2016 și obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 622,50 RON reprezentând penalități de întârziere. Prin decizia nr. 25912/25.03.2021, emisă de către intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost respinsă cererea de plată formulată de către recurenta-reclamantă cu privire la suma de 622,50 RON reprezentând penalități de întârziere. Prin sentința recurată s-a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 26051/30.03.2021 a Fondului de Garantare a Asiguraților. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta a fost invocat în mod formal, fără a fi aduse argumente prin care să se susțină că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, pentru ca instanța de recurs să procedeze la analizarea acestora. Astfel, simpla trimitere formală, cu caracter general, la un motiv de casare nu este suficientă pentru a fi analizat de către instanța de recurs, în lipsa unor argumente concrete care să-l susțină. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat, în condițiile în care potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului." Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 definește creanțele de asigurare, ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". Contrar celor susținute de către recurenta-reclamantă, penalitățile de întârziere solicitate nu sunt incluse în noțiunea de creanță de asigurare, în sensul textului de lege anterior citat, acesta referindu-se în mod expres la creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare și sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta. Faptul că penalitățile de întârziere au fost prevăzute prin contractul de asigurare nu înseamnă că ele preiau natura juridică a despăgubirilor acordate în baza aceluiași contract, cu atât mai mult cu cât dispozițiile legale ce definesc noțiunea de creanță de asigurare trebuie interpretate în mod restrictiv, având în vedere că Legea nr. 213/2015 este un act normativ cu caracter special. De asemenea, nici faptul că în speță contractul de asigurare RCA este un contract al cărui conținut este reglementat prin lege nu este în măsură să conducă la concluzia că penalitățile de întârziere reprezintă creanțe de asigurare, astfel că nu schimbă natura delictuală a acestora. Aceasta este rațiunea pentru care Fondul de Garantare a Asiguraților nu poate fi obligat la plata penalităților de întârziere. Sub acest aspect, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu se interpretează în sensul că ar recunoaște caracterul de creanțe de asigurări și penalităților de întârziere, întrucât sfera de cuprindere a noțiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituție. Mai mult, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de garantare a asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile și/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit, în condițiile în care Fondul de Garantare nu suportă toate daunele ca urmare a producerii riscului asigurat și a culpei procesuale a asigurătorului, întrucât această instituție nu se subrogă în drepturile și obligațiile fostului asigurător, ci obligația sa de plată este una legală și este consecința principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, iar nu consecința directă a preluării riscului asigurat. De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege." Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 și Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. De asemenea, trebuie avute în vedere și prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite." Așadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. În acest context, Înalta Curte constată că B. S.A. nu datorează penalitățile de întârziere în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligație rezultă exclusiv în urma constatării de către instanță a culpei societății de asigurare în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum și a culpei sale procesuale în demararea litigiului. Cu alte cuvinte, sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportament culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind așadar diferită, întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1350 din C. civ. Totodată, Înalta Curte constată că prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, conform cărora "Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale", nu se interpretează în sensul că ar recunoaște caracterul de creanțe de asigurări și penalităților de întârziere, întrucât sfera de cuprindere a noțiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituție. În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (3) din aceeași lege, "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5". Or, recurenta-reclamantă nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultate din însuși contractul de asigurare, ci penalități de întârziere, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011. Așadar, legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește penalitățile de întârziere pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia. Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că penalitățile de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurări, pentru ca pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului B. S.A., pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală. De asemenea, referitor la critica conform căreia hotărârea recurată a fost pronunțată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia nr. 29/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, în condițiile în care decizia de unificare a practicii amintită nu reglementează situația penalităților de întârziere. Cu toate acestea, este adevărat că la pct. 124 din decizia de mai sus se statuează că, în fapt, creanțele creditorilor de asigurări pot fi reprezentate de penalități, însă se arată că elementul care unește toate aceste creanțe este reprezentat de contractul de asigurare, respectiv că reprezintă creanțe de asigurare creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare. Or, penalitățile de întârziere nu sunt creanțe care rezultă din contractul de asigurare, ci sunt sume rezultate din atitudinea culpabilă a asiguratorului care nu a achitat la timp despăgubirea cuvenită persoanelor vătămate, astfel că ele nu pot fi plătite din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților. Prin urmare, față de cele arătate, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței nr. 1285 din 28 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.