ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 128/2025

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București-Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la 13.05.2022, reclamanții A, B, C și D, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, au solicitat:

- anularea parțială a Ordinului ministrului justiției nr.434/C/ din 07.02.2022 (în ceea ce îi privește), respectiv a art. 1 și art. 2 din actul administrativ, care dispun că, începând cu 30.12.2021 drepturile salariale ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor din cadrul Ministerului Justiției se stabilesc având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 lei, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și ale art. 25 plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice; de asemenea, se precizează că, pentru perioada anterioară datei de 30.12.2021 drepturile salariale se vor achita eșalonat, potrivit dispozițiilor legale incidente;

- obligarea angajatorului la emiterea unui nou act administrativ care să cuprindă VRS 605,225 începând cu 18.08.2017 (pentru reclamanții A și C), cu 01.01.2020 (pentru reclamanta D, data la care s-a produs detașarea la M.J.) și cu 01.02.2020 (pentru reclamanta B, data angajării prin transfer), cu luarea în calcul a coeficientului 19,00 și cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare;

- recalcularea drepturilor salariale și actualizarea sumelor cu indicele ratei inflației și acordarea dobânzii legale;

- achitarea sumelor restante, începând cu data datele precizate mai sus.

Prin Sentința civilă nr. 2248 din 29 noiembrie 2022, Curtea a respins ca nefondată excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârât prin întâmpinare.

A calificat excepția prescripției parțiale a dreptului la acțiune ca fiind o apărare pe fondul cauzei.

A admis în parte acțiunea și a anulat în parte art. 1 al Ordinului ministrului justiției nr. 434/C/07.02.2022 în privința reclamanților, referitor la data de la care drepturile salariale ale acestora se stabilesc raportat la valoarea de referință sectorială de 605, 225 lei.

A obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită ordin de salarizare pentru fiecare reclamant potrivit sentinței civile nr. 2226/26.03.2021 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. X/3/2020, astfel cum aceasta a rămas definitivă prin decizia nr. 2826/05.05.2022 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, respectiv să emită ordine prin care să recalculeze indemnizația de încadrare și celelalte drepturi aferente cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 605,225 lei, cu respectarea limitelor instituite prin art. 25 și art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, astfel: începând cu data de 18.08.2017 pentru reclamanții A și C; începând cu data de 01.01.2020 pentru reclamanta D; începând cu data de 01.02.2020 pentru reclamanta B.

A respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, au formulat recurs reclamanții B, A și C, precum și pârâtul Ministerul Justiției.

3.1. Recursul formulat de reclamanta B

Prin cererea de recurs formulată, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, respectiv în ceea ce privește capătul 2 al cererii și, rejudecând pe fond acest aspect, admiterea cererii și obligarea Ministerului Justiției să emită un ordin de salarizare în care să i se acorde VRS 605,225 începând cu 01.02.2020, fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, pornindu-se de la drepturile câștigate deja de recurentă în mod definitiv, pe care le avea la 01.02.2020.

În dezvoltarea recursului formulat, recurenta-reclamantă a susținut că solicitarea sa a vizat admiterea acțiunii și recalcularea drepturilor sale salariale solicitate (VRS 605,225 lei), începând cu data angajării 01.02.2020, ținându-se cont de indemnizația pe care a avut-o la 31.01.2020, pentru menținerea drepturilor salariale pe care le-a câștigat deja anterior.

Or, prin sentința recurată, a fost admis primul capăt de cerere, fiind obligat Ministerul Justiției să-i acorde drepturile solicitate cu 01.02.2020, însă, cu toate acestea, instanța a înlăturat solicitarea ca recalcularea să aibă în vedere drepturile cu care s-a transferat de la INM, deși a arătat că erau drepturi câștigate definitiv prin hotărâri judecătorești anterioare (deciziile nr.26/25.03.2021 a INM prin care i s-a recunoscut VRS 605,225 și nr. 09/09.02.2021 a INM prin care i s-a recunoscut coeficientul 19,000).

Mai mult decât atât, instanța de fond a respins capătul de cerere privind înlăturarea plafonării instituită prin art. 38 alin. (6) din Legea nr.153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, apreciind și motivându-și soluția prin aceea că, pentru perioada 01 iulie 2017- 31 decembrie 2017 s-a adoptat măsura menținerii în plată (înghețării), plafonare care a fost menținută în continuare.

În acest context, apreciază că instanța de fond a pronunțat hotărârea cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr.153/2017 vizează numai drepturile salariale stabilite prin această lege și care decurg din aplicarea etapizată a legii, nu și drepturile care își au izvorul în hotărâri judecătorești. De altfel, o serie de hotărâri judecătorești pronunțate fără aplicarea acestei plafonări, au stat la baza emiterii în sistemul de justiție a unor acte administrative de salarizare, care să acorde în mod unanim, VRS 605,225 lei, începând cu anul 2018, la zi.

Recurenta-reclamantă a susținut că VRS 605,225 lei, ca și coeficientul 19,00 există în patrimoniul personal, dar și al personalului din cadrul familiei ocupaționale „Justiție, potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, publicată în MOf nr.1029/21.12.2016, conform căreia personalul care beneficiază de aceleași condiții de muncă, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/ indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică, iar această egalizare la nivelul maxim al indemnizației de încadrare trebuie să includă și drepturile salariale stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești.

3.2. Recursul formulat de reclamanții A și C

Prin memoriul de recurs formulat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, respectiv în ceea ce privește capătul 2 al cererii și, rejudecând pe fond acest aspect, admiterea cererii și obligarea pârâtului Ministerul Justiției să emită un ordin de salarizare în care să li se acorde VRS 605,225 începând cu 18.08.2017, fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr.153/2017.

În dezvoltarea memoriului de recurs, recurenții-reclamanți au susținut că instanța de fond, respingând capătul de cerere privind înlăturarea plafonării instituite prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

În acest sens, au arătat că prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr.153/2017 vizează numai drepturile salariale stabilite prin această lege și care decurg din aplicarea etapizată a legii, nu și drepturile care își au izvorul în hotărâri judecătorești.

De altfel, o serie de hotărâri judecătorești pronunțate fără aplicarea acestei plafonări, au stat la baza emiterii în sistemul de justiție a unor acte administrative de salarizare, care să acorde, în mod unanim, VRS 605,225 lei, începând cu anul 2018, la zi.

De asemenea, au susținut că VRS 605,225 lei există în patrimoniul personalului din cadrul familiei ocupaționale „Justiție, potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, publicată în M.Of nr.1029/21.12.2016, conform căreia personalul care beneficiază de aceleași condiții de muncă, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/ indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică, iar această egalizare la nivelul maxim al indemnizației de încadrare trebuie să includă și drepturile salariale stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești.

3.3. Recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției

Prin recursul formulat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea căii de atac și casarea în parte a sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii ca rămasă fără obiect și înlăturării obligației Ministerului Justiției de emitere a unor noi ordine salarizare.

Recurentul-pârât a susținut că Ministrul Justiției a emis Ordinul nr. 5754/C/2022, în temeiul dispozițiilor art. 205 alin. (1) și ale art. 221 din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor și ale Legii cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare și având în vedere sentința civilă nr. 2226/26.03.2021 a Tribunalului București, definitivă prin decizia civilă nr. 2826/5.05.2022, a Curții de apel București, ordin prin care a fost acordată valoarea de referință sectorială de 605,225 lei, începând cu datele solicitate prin cererea de chemare în judecată, potrivit hotărârii judecătorești deținute de reclamanți.

Astfel cum a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, prin Decizia nr. 2749/2016: „Practica judiciară anterioară noului cod civil a consacrat soluția de respingere a cererii ca rămasă fără obiect, atunci când ceea ce s-a dedus judecății a fost deja executat de pârât (pârâți) de bună voie, înainte de finalizarea procesului, urmare a unei împrejurări intervenite ulterior introducerii cererii de chemare în judecată. Deși nu este consacrată legislativ, o atare soluție își menține aplicabilitatea și se justifică și sub imperiul noului Cod de procedură civilă, fiind dedusă pe cale de interpretare din dispozițiile art. 194 lit. c C. proc. civ. (corespondent al art. 112 pct.3 din vechiul cod de procedură civila).

Așadar, ținând cont de împrejurarea că Ministrul Justiției a emis ordinul mai sus menționat începând cu datele solicitate de reclamanții intimați, precum și împrejurarea că prevederile acestora se vor aduce la îndeplinire de departamentul de specialitate al Ministerului Justiției, prin plata eșalonată a drepturilor, astfel cum prevăd dispozițiile legale în vigoare, a solicitat a se constata că pretențiile intimaților-reclamanți sunt satisfăcute, ceea ce impune respingerea acțiunii ca rămasă fără obiect.

4.1. Recurentul-pârât Ministerul Justiției a depus întâmpinare la recursurile formulate de reclamanți, prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca neîntemeiate.

4.2. Recurenta-reclamantă B, prin întâmpinarea formulată, a solicitat admiterea recursului formulat de reclamanții A și C.

Totodată, a solicitat respingerea recursului formulat de pârâtul Ministerul Justiției.

Prin încheierea de sedință din 26 septembrie 2024, Înalta Curte a dispus amânarea judecării cauzei pentru a da posibilitatea părților să-și exprime în scris punctul de vedere cu privire la incidența în cauză a dispozițiilor OUG nr. 62/2024.

La 09 ianuarie 2025, recurentul-pârât Ministerul Justiției a depus punct de vedere cu privire la incidența dispozițiilor OUG nr. 62/2024, în sensul că, în ceea ce privește capetele de cerere având ca obiect anularea parțială a Ordinului ministrului justiției nr.434/C din 07.02.2022, respectiv a art. 1 și art. 2 din actul administrativ, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială în cuantum de 605,225 lei, fără incidența art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017 și cu aplicarea unui coeficient de 19, se poate proceda la soluționarea prezentului litigiu în raport cu dezlegările de drept deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție; Decizia nr. 80/2023, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 3 și Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, pronunțate de Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii

În ceea ce privește capătul de cerere privind recalcularea drepturilor salariale și actualizarea sumelor cu indicele ratei inflației și acordarea dobânzii legale, având în vedere că prin încheierea de ședință din data de 04.12.2024, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. X/3/2024, în temeiul art. 2 alin. (1) din OUG 62/2024, s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu următoarei chestiuni de drept: "Dacă, în lipsa fondurilor pentru plata sumelor rezultate din aplicarea OMJ nr. 1184/12.07.2023 și OMJ nr.2069/C/2023, Ministerul Justiției poate fi obligat la plata daunelor interese sub forma dobânzii legale aferente sumelor datorate, și care au fost achitate doar parțial de către Ministerul Justiției", a solicitat suspendarea judecării prezentei cauze până la pronunțarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept mai sus expuse, ce face obiectul dosarului nr. X/1/2024.

Recurentul-pârât Ministerul Justiției a depus la dosar înscrisuri, respectiv ordinele de salarizare privind pe reclamanții A, B, C, D, ulterioare datei de 07.02.2022, până la data de 31.12.2024.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând hotărârea atacată, actele și lucrările dosarului, motivele invocate de recurenți și apărările formulate, în raport cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, în limitele și pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Prealabil, Înalta Curte constată că, la acest moment, suspendarea judecării cauzei până la pronunțarea unei hotărâri prealabile în dosarul nr. X/1/2024, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, solicitată de recurentul-pârât Ministerul Justiției, nu se impune în raport cu actele noi, depuse la dosar.

În cauză, reclamanții A, B, C și D, au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării:

- anularea parțială a Ordinului ministrului justiției nr.434/C/ din 07.02.2022 (în ceea ce îi privește), respectiv a art. 1 și art. 2 din actul administrativ, care dispun că, începând cu 30.12.2021 drepturile salariale ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor din cadrul Ministerului Justiției se stabilesc având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 lei, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și ale art. 25 plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice; de asemenea, se precizează că, pentru perioada anterioară datei de 30.12.2021 drepturile salariale se vor achita eșalonat, potrivit dispozițiilor legale incidente;

- obligarea angajatorului la emiterea unui nou act administrativ care să cuprindă VRS 605,225 începând cu 18.08.2017 (pentru reclamanții A și C), cu 01.01.2020 (pentru reclamanta D, data la care s-a produs detașarea la M.J.) și cu 01.02.2020 (pentru reclamanta B, data angajării prin transfer), cu luarea în calcul a coeficientului 19,00 și cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare;

- recalcularea drepturilor salariale și actualizarea sumelor cu indicele ratei inflației și acordarea dobânzii legale;

- achitarea sumelor restante, începând cu data datele precizate mai sus.

Prin sentința de fond, prima instanță a respins ca nefondată excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârât prin întâmpinare și a calificat excepția prescripției parțiale a dreptului la acțiune ca fiind o apărare pe fondul cauzei.

A admis în parte acțiunea, dispunând anularea în parte a art. 1 al Ordinului ministrului justiției nr. 434/C/07.02.2022 în privința reclamanților, referitor la data de la care drepturile salariale ale acestora se stabilesc raportat la valoarea de referință sectorială de 605, 225 lei.

A obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită ordin de salarizare pentru fiecare reclamant potrivit sentinței civile nr. 2226/26.03.2021 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. X/3/2020, astfel cum aceasta a rămas definitivă prin decizia nr. 2826/05.05.2022 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, respectiv să emită ordine prin care să recalculeze indemnizația de încadrare și celelalte drepturi aferente cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 605,225 lei, cu respectarea limitelor instituite prin art. 25 și art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, astfel: începând cu data de 18.08.2017 pentru reclamanții A și C; începând cu data de 01.01.2020 pentru reclamanta D; începând cu data de 01.02.2020 pentru reclamanta B.

Soluția instanței de fond a fost criticată, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., atât de reclamanții B, A și C, cât și de pârâtul Ministerul Justiției.

Argumentele din cererea de recurs formulată de reclamanți vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor legale incidente cauzei, în contextul respingerii capătului de cerere privind înlăturarea plafonării instituite prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. B a criticat hotărârea atacată și din perspectiva faptului că instanța a înlăturat solicitarea sa, ca recalcularea să aibă în vedere drepturile salariale cu care s-a transferat de la INM, deși a arătat că erau drepturi câștigate definitiv prin hotărâri judecătorești anterioare.

Recurentul-pârâtă Ministerul Justiției a atacat, la rândul său, hotărârea primei instanțe, apreciind că acțiunea a rămas fără obiect, în raport cu emiterea Ordinului nr. 5754/C/2022, prin care a fost acordată reclamanților valoarea de referință sectorială de 605,225 lei, începând cu datele solicitate prin cererea de chemare în judecată, conform sentinței civile nr. 2226/26.03.2021 a Tribunalului București, definitivă prin decizia civilă nr. 2826/5.05.2022, a Curții de Apel București.

În cursul soluționării recursului, recurentul-pârât Ministerul Justiției a depus la dosar ordine individuale de salarizare privind pe reclamanții A, B, C, D, pentru perioada 07.02.2022-31.12.2024 (filele 133-167 dosar).

Din analiza ordinelor de salarizare depuse, nu rezultă, în mod clar, modul de calcul al indemnizației de încadrare a recurenților-reclamanți în raport cu obiectul concret al pretențiilor reclamanților.

În acest context, Înalta Curte constată, în raport cu înscrisurile noi depuse în faza procesuală a recursului și modificarea situației de fapt, că, pentru respectarea dreptului părților la cele două grade de jurisdicție, se impune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare în ceea ce privește aspectul contestat de recurenții-reclamanți, vizând înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr.153/2017, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat atât de recurenții-reclamanți, cât și de recurentul-pârât.

Recursul este o cale de atac de reformare, care urmărește, așa cum prevede expres art. 483 alin. (3) C. proc. civ., să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Caracterul nedevolutiv al recursului decurge, pe de o parte, din înseși motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ce vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, iar, pe de altă parte, din faptul că, așa cum precizează art. 492 C. proc. civ., în fața instanței de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepția înscrisurilor noi.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 legale mai sus amintite, precum și a prevederilor art. 497 C. proc. civ., care prevăd soluțiile pe care le poate pronunța Înalta Curte de Casație și Justiție, se desprinde concluzia că instanța supremă se pronunță exclusiv pentru motive de nelegalitate, asupra unei situații de fapt pe deplin stabilite.

Or, în cauză, Înalta Curte reține că situația de fapt nu este pe deplin stabilită, astfel că, la acest moment procesual, nu este posibilă exercitarea de către instanța de recurs a controlului de legalitate și, ținând cont de necesitatea aplicării efective, iar nu doar formale, a dreptului părților la dublul grad de jurisdicție, apreciază că se impune casarea integrală a hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cu ocazia rejudecării cauzei, prima instanță va verifica subzistența pretențiilor reclamanților în raport cu înscrisurile noi depuse în recurs, precum și în raport cu alte eventuale mijloace de probă necesare lămuririi situației de fapt, iar în ceea ce privește încadrarea în drept va avea în vedere interpelările obligatorii rezultate din jurisprudența ÎCCJ în mecanismele de unificare a practicii judiciare intervenite după pronunțarea sentinței recurate.

Totodată, în ceea ce privește capătul de cerere privind recalcularea drepturilor salariale și actualizarea sumelor cu indicele ratei inflației și acordarea dobânzii legale, se va avea în vedere și soluția ce urmează a se pronunța în dosarul nr. X/1/2024, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 497 C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va admite recursurile, va casa hotărârea recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Admite recursurile formulate de reclamanta B, de reclamanții A și C și de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 2248 din 29 noiembrie 2022 a Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 17 ianuarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.