Decizia nr. 253/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 682/2022 a Tribunalului Cluj

Obiectul cauzei: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj sub nr. x/117/2020, astfel cum a fost modificată, reclamanta A a solicitat obligarea pârâtelor B Broker de Asigurare-Reasigurare S.R.L. și C S.A., în calitate de asigurători, la plata despăgubirilor morale în sumă de 100.000 Euro, cu citarea în cauză, în calitate de asigurat, a Hotel D. Prin modificarea cererii de chemare în judecată formulată la 28.03.2022, reclamanta a solicitat obligarea, în solidar, a pârâtelor E S.R.L., C S.A. și B Broker de Asigurare-Reasigurare S.R.L., la plata sumei de 100.000 lei cu titlu de daune morale.

Soluția pronunțată de Tribunal, în primă instanță: Urmare a soluționării conflictului negativ de competență intervenit între Tribunalul Cluj – Secția civilă și Tribunalul Specializat Cluj prin hotărârea din nr. 77 din 12 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/117/2020, pricina a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, Secția civilă sub nr. x/117/2020*. Prin sentința civilă nr. 682 din 13 decembrie 2022, Tribunalul Cluj a admis, în parte, cererea de chemare în judecată și, în consecință, pârâta E S.R.L. a fost obligată să plătească reclamantei suma de 25.000 euro, cu titlu de daune morale.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia civilă nr. 22 din 30 ianuarie 2024, Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă, a admis apelul declarat de pârâta E S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 682 din 13.12.2022 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta E S.R.L., a înlăturat din sentință obligația pârâtei E S.R.L. să plătească reclamantei suma de 25.000 euro daune morale și 12.035 lei cheltuieli de judecată și a menținut restul dispozițiilor sentinței atacate. A dispus obligarea intimatei-reclamante A să plătească apelantei-pârâte suma de 1.794 lei, cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 22 din 30 ianuarie 2024, pronunțată Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă, reclamanta a declarat recurs, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În susținerea căii de atac exercitate, recurenta-reclamantă a criticat decizia curții de apel din perspectiva neanalizării întregului material probator și a apărărilor formulate în cauză dar și al îndeplinirii condițiilor privind antrenarea răspunderii civile delictuale. În argumentarea criticilor formulate, recurenta-reclamantă a învederat că decizia instanței de apel este nelegală întrucât, deși reține că starea de fapt referitoare la producerea incidentului nu a fost contestată, nu a reținut și analizat toate elementele stării de fapt, astfel cum au rezultat din întreg probatoriul administrat. Instanța de apel a restrâns aplicabilitatea normei legale doar la obligația comunicării, în scris, a planului general de evacuare în camere, fără nicio explicație motivată a acestei restrângeri, cu scopul de a o exonera pe pârâtă de răspunderea legală. Îndeplinirea de către pârâtă a acestei obligații nu a fost dovedită în cauză și cu toate acestea, instanța de apel o reține ca atare, pronunțând astfel o hotărâre nelegală, prin încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Instanța de apel și-a întemeiat soluția prin invocarea dispozițiilor din Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 118/2010, lit. a) pct. 3, înlăturând de la aplicare prevederile legale care reglementau obligațiile generale stabilite la art. 25 alin. (1) prin Ordinul nr. 118/2010. În motivarea deciziei instanței de apel, nu se regăsește niciun element care să justifice considerentele pentru care pârâta ar avea doar obligația prevăzută în Anexa nr. 1 la Ordin, iar obligația prevăzută în art. 25 alin. (1) nu i-ar incumba. În mod nelegal, instanța de apel a reținut inaplicabilitatea dispozițiilor normative sus menționate, fiind evident că prevederile din textul normativ al Ordinului nr. 118/2010 au o aplicabilitate prioritară celor din Anexa nr.1. Nepronunțarea instanței de apel asupra probei constând în înscrisul care consfințește politica de evacuare în caz de incendiu, întocmită de către pârâta, aflată la f. 68-80 din dosarul nr. x/P/2018 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Reținând, în mod nelegal, că pârâta nu s-a făcut vinovată de producerea nici unei fapte ilicite, instanța de apel, în mod nepermis, nu a mai analizat celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale.

Apărările formulate în cauză: La 28 mai 2024, intimata pârâtă E S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea, ca temeinică și legală, a soluției pronunțate de instanța de apel. Prin întâmpinarea formulată de intimata pârâtă C S.A. - Sucursala Regională Cluj la 07 iunie 2024, a fost invocată excepția nulității recursului în condițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. La 18 iunie 2024, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinări.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (17 decembrie 2020), în cauză sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură civilă, cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 ind. 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 05 februarie 2025, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că au fost invocate aspecte de ordin procedural, relativ la existența unei motivări necorespunzătoare a deciziei recurate, corespunzător art. 488 pct. 6 C. proc. civ., în contextul în care instanța de apel a reținut ca nefiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în sarcina intimatei pârâte E S.R.L., determinat de lipsa unei fapte ilicite, deși raționamentul juridic al primei instanței a fost în sens contrar, respectiv obligațiile legale ce incumbau intimatei pârâte au fost nerespectate în cauză, așa cum a rezultat din întregul ansamblu probator administrat. Într-un aspect secund de critică, recurenta reclamantă a criticat modalitatea de interpretare și aplicare restrictivă a prevederilor art. 25 alin. (1) și (3) din Ordinul M.A.I. nr. 118/2010, fără a se ține cont de probele administrate, fiind invocate prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Fiind chestiuni comune ce privesc raționamentul juridic pentru care s-a înlăturat angajarea răspunderii civile delictuale în sarcina intimatei pârâte, Înalta Curte urmează a le soluționa unitar, căci maniera au care au fost interpretate și aplicate prevederile legale se percutează în calitatea actului jurisdicțional, ce trebuie să respecte anumite exigențe impuse de Codul de procedură civilă. Existența unei motivări corespunzătoare se analizează prin raportare la dispozițiile art. 425 C. proc. civ., care dispune că hotărârea judecătorească pronunțată trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se motivele pentru care s-au înlăturat, argumentat, cererile părților. De asemenea, trebuie avut în vedere și faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești ridică o problemă de conținut, relevantă fiind consistența analizei juridice și pertinența argumentelor aduse de instanță în susținerea soluției pronunțate. Pe cale de consecință, calitatea unei motivări și implicit respectarea exigențelor impuse de prevederile art. 425 C. proc. civ. este determinată de valoarea juridică a argumentelor și de corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției. Înalta Curte reține că decizia instanței de apel nu respectă criteriile de exigență procedurală și substanțială, calitatea hotărârii judecătorești fiind afectată de modalitatea eronată de interpretare și aplicare a prevederilor legale, dar și de maniera în care s-a procedat la analiza cererilor și apărărilor părților, fără a fi înlăturată, argumentat, formularea acestora. Prin demersul procesual formulat, recurenta reclamantă a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a intimatei pârâte E S.R.L. și repararea prejudiciului moral cauzat prin executarea neconformă a obligației de informare a clienților cu privire la efectuarea testului de incendiu fără evacuare. Prima instanță a pornit în analiza faptei ilicite de la prevederile art. 25 alin. (1) din Ordinul M.A.I. nr. 118/2010 pentru aprobarea Dispozițiilor generale de apărare împotriva incendiilor la structuri de primire turistice, unități de alimentație publică și unități de agrement, reținând că pârâta E S.R.L. avea obligația să informeze, într-o manieră efectivă, persoanele cazate cu privire la ora exactă la care va avea loc declanșarea alarmei de incendiu, cu specificarea clară că nu avertizează asupra unui pericol real, prevederea legală impunând punerea la dispoziția utilizatorilor a informațiilor în fiecare cameră. Continuând cu analiza materialului probator, respectiv declarațiile martorilor audiați, prima instanță a reținut că afișele privind efectuarea testării au fost pus în dimineața acelei zile, chestiune care nu asigura luarea la cunoștință de către persoanele care nu părăsit camera, precum reclamanta, nefiind dovezi că pârâta ar fi anunțat telefonic ori în mod personal prin intermediul unui angajat al hotelului, persoanele cazate și aflate în cameră în aceea dimineață. Prima instanță a concluzionat că reclamanta, în mod rezonabil, nu a putut lua la cunoștință de afișele postate la lift sau sala unde se lua micul dejun, nefiind confirmată prezența acesteia la micul dejun, astfel că nu a fost informată în nicio modalitate cu privire la efectuarea testului de incendiu și că alarma declanșată nu indica existența în fapt a unui pericol real, fiind doar un test. În atare context detaliat în fapt, prima instanță a concluzionat asupra săvârșirii faptei ilicite de către pârâta E S.R.L., procedându-se la analiza subsecventă a celorlalte condiții, apreciate ca fiind îndeplinite, pârâta fiind obligată la plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat. Prin cererea de apel, apelanta E S.R.L. nu a criticat situația de fapt rezultată din ansamblul probator administrat și care a fundamentat raționamentul juridic al instanței de fond, ci modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 25 alin. (1) și (3) din Ordinul MAI nr. 118/2010, argumentând o respectare conformă a prevederilor art. 29 din Ordinul MAI nr. 163/2007. Într-un cadru procesual limitativ, reținut ca atare prin decizia recurată, instanța de apel a oferit o interpretare și aplicare diametral opusă a dispozițiilor legale, respectiv că subzistă în sarcina destinatarilor normei numai obligația de a pune la dispoziția clienților informațiile cu caracter general în această materie, și anume planul de evacuare în caz de urgență, obligație respectată în cauză. Instanța de apel a apreciat că măsura înștiințării individuale a fiecărui client în parte cu privire la data și ora testării sistemului de avertizare în caz de incendiu, a cărei nerespectare i se reproșează apelantei pârâte, nu este stipulată cu caracter imperativ în cuprinsul normei legale și nici nu rezultă din interpretarea acesteia. Recurenta reclamantă a criticat acest raționament, determinat de o lipsă a analizei situației de fapt reținute și necontestate din care a rezultat neinformarea persoanelor cazate în hotel în ziua respectivă, dar și o restrângere nejustificată a aplicării prevederilor legale incidente la speța dată. Înalta Curte reține că demersul procesul a fost argumentat pe nerespectarea prevederilor art. 25 din Ordinul M.A.I. nr. 118/2010 pentru aprobarea Dispozițiilor generale de apărare împotriva incendiilor la structuri de primire turistice, unități de alimentație publică și unități de agrement, determinat de lipsa unor diligențe minime din partea intimatei pârâte pentru informarea efectivă a recurentei reclamante cu privire la exercițiul de evacuare în caz de incendiu și cauzarea prejudiciului moral rezultat din lezarea integrității corporale, suferințele fizice și psihice încercate. Conform textului de lege menționat, prin care se stabilesc reguli și măsuri de apărare împotriva incendiilor, specifice structurilor de primire turistice cu funcțiuni de cazare: „ (1) la recepție și în fiecare cameră se pun la dispoziția utilizatorilor, inclusiv în limbi de circulație internațională, informații clare, scrise, privind posibilitățile de alarmare, alertare, evacuare în caz de incendiu, precum și modul în care trebuie să se acționeze în astfel de situații. (2) Regulile minime ce se recomandă a fi respectate de utilizatori sunt prezentate în anexa nr. 1. (3) Planurile de evacuare a persoanelor în caz de incendiu se întocmesc conform prevederilor art. 29 din aprobate prin Ordinul ministrului administrației și internelor ”. Se impune a fi menționat că aceste norme imperative onerative fac parte dintr-un cadru legal amplu, al cărui scop este de a preveni și a reduce riscurile de producere a incendiilor, de a asigura condițiile pentru limitarea propagării și dezvoltării acestora prin măsuri tehnice și organizatorice pentru protecția utilizatorilor, forțelor care acționează la intervenție, bunurilor și mediului împotriva efectelor incendiilor. Așadar, aceste dispoziții legale se aplică și sunt obligatorii pe întregul teritoriu al României, indiferent de forma de proprietate și de organizare a structurilor de primire turistice, unităților de alimentație publică și unităților de agrement (art. 5). Mai trebuie avut în vedere că se completează cu generale de apărare împotriva incendiilor, aprobate prin Ordinul ministrului administrației și internelor , alături de alte reglementări tehnice din domeniul apărării împotriva incendiilor aferente unităților care fac obiectul prezentelor dispoziții generale (art. 4). Acest cadru normativ, pe lângă modalitatea de organizare a activității de apărare împotriva incendiilor, trasează reguli și măsuri generale, comune, precum și reguli și măsuri specifice fiecărui destinatar, în funcție de domeniul de activitate. Determinat de importanța specificului de reglementare, obligațiile trasate în sarcina structurile de primire turistice, definite conform art. 2 lit. d) din O.G. nu permit o interpretare permisivă, rezultată din regulile minime stabilite, cu titlu de recomandare, în sarcina utilizatorilor – clienți. Împrejurarea că, la unitatea de cazare, acestora li se recomandă să studieze planul de evacuare în caz de incendiu, care trebuie să se găsească afișat pe partea interioară a ușilor camerelor de cazare nu conduce la concluzia că ar fi singura obligație de respectat de către intimata pârâtă din perspectiva art. 25 alin. (1), invocat de către recurenta reclamantă în prezenta cauză. Interpretarea și aplicarea unei norme imperative adresată unei anumite categorii de destinatari nu poate fi realizată prin prisma unei norme dispozitive permisive stabilită pentru alți beneficiari. Relevante pentru soluționarea speței erau prevederile art. 25 alin. (1) și (3), adresate, exclusiv, structurilor de primire turistică, norme ce trebuiau a fi interpretate și aplicate prin prisma scopului avut în vedere de legiuitor la momentul reglementării, importanța valorilor sociale ocrotite, natura și conținutul obligațiilor trasate în sarcina destinatarilor, corelarea lor cu normele generale de apărare împotriva incendiilor, astfel cum au fost aprobate prin Ordinul MAI nr. 163/2007 (respectiv Capitolul VI – Planificarea și executarea exercițiilor privind modul de acțiune în caz de incendiu) și verificarea respectării lor în prezenta cauză prin prisma situației de fapt reținute de către instanța de fond și necontestate în calea de atac. Modalitatea simplistă în care instanța de apel a procedat la interpretarea prevederilor art. 25 alin. (1) referitoare la obligația structurilor de primire turistică cu funcțiune de cazare de a pune la dispoziția clienților informații clare, scrise, privind posibilitățile de alarmare, alertare, evacuare în caz de incendiu, precum și modul în care trebuie să se acționeze în astfel de situații contravine voinței legiuitorului, în contextul expus anterior și restrânge, într-o manieră nepermisă, sfera de aplicare a textului legal. Este evident că optica legiuitorului a fost de a asigura informarea clară și neechivocă a utilizatorului - client în toate situațiile de alarmare, alertare, fără a se face distincție dacă e vorba de o situație propriu-zisă sau de un exercițiu. În acest sens sunt și prevederile cuprinse în Capitolul IV- Evacuarea în caz de incendiu din Ordinul MAI nr. 118/2010, care menționează că „alarmarea în caz de incendiu a persoanelor cazate în structurile de primire turistice se realizează cu mijloace adecvate fiecărui obiectiv și dinainte stabilite, astfel încât să nu producă panică în rândul utilizatorilor” (art. 81), precum și „exercițiile de alarmare/evacuare în caz de incendiu se execută, de regulă, doar cu personalul structurii de primire turistice” (art. 87). Suplimentar manierei eronate de interpretare a dispozițiilor art. 25 din Ordinul M.A.I. nr. 118/2010 pentru aprobarea Dispozițiilor generale de apărare împotriva incendiilor la structuri de primire turistice, unități de alimentație publică și unități de agrement, Înalta Curte reține că instanța de apel, reformând soluția instanței de fond, era obligată să procedeze la analiza efectivă a cererilor și apărărilor părților, la mijloacele de probă administrate și care au condus la o situație de fapt necontestată în calea de atac, stabilind, prin aplicarea corectă a legii, dacă se impune înlăturarea sau menținerea răspunderii civile delictuale a intimatei pârâte. Instanța de apel, deși a reținut că intimata pârâtă a acționat cu prudență, informând persoanele cazate despre efectuarea testului semnalului sonor în caz de incendiu, nu a indicat proba din care a rezultat acest argument. Asta în contextul în care instanța de fond a reținut, din declarațiile martorelor angajate ale hotelului că afișele privind efectuarea testării au fost pus în dimineața zilei incidentului, astfel că această modalitate nu asigura luarea la cunoștință de către persoanele care nu părăsit camera, precum reclamanta, nefiind dovezi că pârâta ar fi anunțat telefonic ori în mod personal prin intermediul unui angajat al hotelului, persoanele cazate și aflate în cameră în aceea dimineață. Or, dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 6 par. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului include, printre alte garanții procesuale, dreptul părților de a fi în mod real ascultate de către instanța sesizată și de a primi o hotărâre motivată. Aceasta implică, în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin, pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt. În acest sens, motivarea în fapt a unei hotărâri conține analiza și evaluarea probelor pe baza cărora s-a stabilit existența sau inexistența faptelor și împrejurărilor care au generat litigiul dintre părți, iar motivarea în drept cuprinde justificarea aplicării în cauză a anumitor norme de drept și argumentele în virtutea cărora acestora li s-a dat o anume interpretare. Înalta Curte constată că instanța de apel nu a respectat dispozițiile procesuale privind motivarea actului jurisdicțional, atacat prin prezentul recurs, în condițiile în care, la înlăturarea răspunderii civile delictuale a procedat la o interpretare restrictivă a textului de lege și în contra voinței legiuitorului, schimbând situația de fapt, de altfel necontestată, fără o trimitere concretă la probele administrate și fără a analiza critic sau favorabil argumentele intimatei reclamante exprimate pe parcursul soluționării cauzei. Soluția adoptată de către instanța de apel privitoare la verificarea existenței faptei ilicite impunea analiza criticilor inserate în cererea de apel, exclusiv, pe aspectul îndeplinirii obligațiilor prevăzute de art. 25 alin. (1) din Ordinul M.A.I. nr. 118/2010, respectiv informarea clară, scrisă a utilizatorului, privind posibilitățile de alarmare, alertare, în caz de incendiu, precum și modul în care trebuie să se acționeze în astfel de situații. Aceasta în condițiile în care un asemenea demers judiciar a fost solicitat instanței de control judiciar, determinat de verificarea legalității soluției primei instanțe, care a procedat la interpretarea și aplicarea textului de lege menționat pe baza situației de fapt rezultate din probatoriul administrat. Constatând că prin insuficienta analiză sub aspectul existenței faptei ilicite, raportat la modalitatea de interpretare și aplicare a textului legal, circumstanțele factuale ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite, aspect care pune instanța de recurs în imposibilitate de a exercita controlul judiciar asupra deciziei recurate din perspectiva aplicării corecte a legii, Înalta Curte, în baza art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.