ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1818/2025

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1818/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Ședința publică din data de 3 decembrie 2025

Asupra recursurilor, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 16 februarie 2017 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L., C., D. și E. S.A., a solicitat instanței ca, prin hotărârea care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei E. S.A. la achitarea cu titlu de daune-interese a sumei de 1.479.848,89 RON, în temeiul contractului de asigurare încheiat de către aceasta cu pârâta societatea B. S.R.L., iar în orice situație în care răspunderea pârâtei E. S.A. ar fi exclusă ori limitată convențional, să dispună obligarea în solidar a pârâților de rând 1, 2 și 3, să achite reclamantei integral ori parțial - după caz - aceeași sumă cu titlu de daune-interese; cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1001 din 11 mai 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Specializat Cluj, s-a admis în parte acțiunea formulată de către reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L., C., D. și E. S.A., și a fost obligată pârâta E. S.A. la plata în favoarea reclamantei a sumei de 978.117 RON, cu titlu de despăgubiri. Au fost obligați pârâții la plata în favoarea reclamantei a sumei de 101.780,30 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 668 din 19 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, au fost respinse ca neîntemeiate apelurile declarate de apelanții E. S.A., B. S.R.L. și C. împotriva sentinței civile nr. 1001 din 11 mai 2022, a încheierii de ședință din data de 29.07.2020 și a încheierii de ședință din data de 02.03.2021.

Au fost obligați apelanții la plata sumei de 16.415,57 RON, cheltuieli de judecată, în favoarea intimatei A. S.R.L.

Împotriva acestei decizii, pârâții C., B. S.R.L. și E. S.A. au formulat cereri de recurs.

În susținerea recursului declarat, recurenții-pârâți C. și B. S.R.L. invocă faptul că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate procesuală de folosință.

În acest sens, recurenta-pârâtă B. S.R.L. arată că, ulterior pronunțării deciziei recurate, prin intermediul reprezentantului său, a încercat să ia legătura cu pârâtul D., familia acestuia aducându-i la cunoștință faptul că a decedat în luna iulie a anului 2022.

Se mai precizează că, astfel cum reiese din cuprinsul sentinței pronunțate pe fondul cauzei, cererea de chemare în judecată a fost formulată inclusiv în contradictoriu cu pârâtul D., hotărârea fiind pronunțată și în contradictoriu cu acest pârât.

Totodată, instanța de apel care a pronunțat decizia recurată a reținut calitatea procesuală pasivă a acestui pârât, decizia recurată fiind pronunțată de către Curtea de Apel Cluj în contradictoriu cu o persoană decedată, lipsită de capacitate de folosință.

Ca atare, recurenții-pârâți apreciază că se impune admiterea excepției lipsei capacității procesuale de folosință și casarea cu trimitere spre rejudecare Curții de Apel Cluj.

Un alt motiv de casare invocat este lipsa/insuficienta motivare a hotărârii recurate, recurenții-pârâți susținând că au existat trei motive de apel invocate, și anume: încălcarea principiului rolului activ al judecătorului - în primă instanță (în sensul depășirii acestui rol activ) în aflarea adevărului (art. 22 C. proc. civ.); în strânsă legătură cu primul motiv, condiția prejudiciului (mai exact sub aspectul întinderii sale) nu a fost probată de către intimată, ci de către instanța de judecată, însă cu depășirea rolului său activ în aflarea adevărului și cu încălcarea evidentă a principiului disponibilității; și ilicitul contractual (în cazul societății), respectiv cel delictual (în cazul persoanei fizice) nu au fost probate de către intimată. Mai exact condiția faptei ilicite nu a fost probată de către intimată.

Așadar, potrivit recurenților-pârâți, obligația judecătorului din apel a constat în aceea de a analiza și motiva punctual fiecare dintre solicitările/motivele de apel invocate, instanța de apel având obligația de a reanaliza fondul cauzei în propria-i judecată și de a pronunța o soluție argumentată și nu doar să se limiteze la a face mențiuni generale precum:

"în cauză a fost administrat un probatoriu complex", "în mod corect a reținut tribunalul".

Astfel cum apreciază recurenții-pârâți, instanța de apel a apreciat superficial, că în cele două memorii de apel nu s-au formulat critici cu privire la dimensiunea prejudiciului, ori cu privire la valabilitatea raportului juridic dintre asigurat și asigurător, aceste constatări fiind lipsite de relevanță, iar cele doar 3 pagini de motivare reprezintă un indiciu (în condițiile în care dosarul a fost unul de o complexitate aparte) al superficialității instanței de apel în motivarea deciziei pronunțate.

Recurenții-pârâți mai susțin că, în ciuda argumentării lor extinse asupra faptului că ilicitul contractual, respectiv cel delictual nu au fost probate de către intimată, cu numeroase trimiteri la legislația în materia calității în construcții și a autorizării lucrărilor de construcții, instanța de apel s-a limitat la a menționa că aceste critici nu sunt întemeiate, fiindcă deficiențele și deformațiile au fost confirmate, iar probațiunea administrată de judecătorul fondului este una complexă.

Or, astfel cum arată recurenții-pârâți, în cuprinsul apelului, nu au solicitat instanței de apel să constate faptul că au existat factori externi care să compromită structura de rezistență, ci să verifice dacă apariția acelor fisurilor și deformații era suficientă pentru a concluziona că și-au încălcat obligațiile contractuale, respectiv legale asumate.

Îi revenea, așadar, instanței de apel obligația să analizeze dispozițiile contractului încheiat între părți și mai ales dispozițiile legale din materia construcțiilor, nu doar să afirme succint că singura cauză plauzibilă a apariției deficiențelor constă într-o faptă ilicită contractuală, lipsind orice referință la vreun text de lege în domeniul autorizării lucrărilor de construcții sau în materia calității acestora, iar altfel spus, însăși motivarea deciziei instanței de apel.

Recurenții-pârâți afirmă că importantă nu era cauza apariției fisurilor, ci mai degrabă chiar dacă s-ar admite, ipotetic vorbind, că proiectul conținea anumite erori ce au dus la apariția fisurilor, dacă apariția acestora ar fi compromis structura de rezistență a clădirii, or acest motiv de apel nu a fost înțeles de către instanță.

Mai mult decât atât, potrivit recurenților-pârâți, instanța de apel nu a luat în considerare niciunul din argumentele pe care formulate în suținerea apelului declarat, mai exact instanța de apel nu a analizat niciuna din prevederile legale pe care s-a întemeiat apelul, hotărârea fiind nemotivată și constituind o încălcare a dreptului la un proces echitabil.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 Cod procedură civilă.

Motivele recursului declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. sunt următoarele:

Un prim motiv de nelegalitate invocat vizează faptul că hotărârea este pronunțată cu încălcarea art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., fiind nulă, prin raportare la art. 174 alin. (2) C. proc. civ.

În acest sens, recurenta-pârâtă susține că prin încheierea de la termenul din 28.11.2023 (care face parte integranta din decizia recurată), instanța de apel a respins cererea de completare a probatoriului în sensul celor cerute de către recurentă, apreciind că nu este utilă soluționării cauzei, raportat la complexitatea probatoriului administrat și la toate argumentele invocate de către părți, ce urmează a fi analizate pe fondul cauzei.

Precizează recurenta-pârâtă că nu a solicitat completarea probatoriului, ci ca expertul judiciar numit la fond să răspundă tuturor obiectivelor încuviințate de instanță, obiective pe care le expune.

Recurenta-pârâtă apreciază că respingerea ca neutilă cauzei a solicitării sale ca expertul judiciar în specialitatea construcții să răspundă celor două obiective nerezolvate la fond echivalează cu o antepronunțare, aceasta fiind singura probă în măsură să dovedească ipoteza pe care a susținut-o - a existenței altor cauze a neregulilor apărute la construcție, în afara erorii de proiectare invocată de intimata-reclamantă.

Potrivit recurentei-pârâte, solicitarea sa era legitimă și utilă cauzei, întrucât tindea să dovedească, în apărarea sa, o situație contrară celei susținute de reclamantă, și anume faptul că problemele imobilului nu au fost cauzate de eroarea de proiectare.

Potrivit recurentei-pârâte, prin respingerea solicitării sale, instanța a afirmat implicit că nu există nicio probă care să o convingă de lipsa erorii de proiectare, concluzie la care conduce și argumentul din motivarea hotărârii, în sensul că apelanții nu au probat și format convingerea instanței cu privire la faptul că defecțiunile și deformările semnalate au o cauză exterioară și nu au fost rezultatul unor erori de proiectare.

În opinia recurentei-pârâte, un alt motiv de nelegalitate este reprezentat de faptul că hotărârea constată existența faptei ilicite a proiectantului cu încălcarea sau aplicarea greșită a mai multor norme legale, respectiv a art. 13 alin. (4) din Legea nr. 10/1995, coroborat cu art. 1 și cu art. 15 din H.G. nr. 925/1995 privind Regulamentul de verificare și expertizare tehnică de calitate a proiectelor, a execuției lucrărilor și a construcțiilor din 20.11.1995 și cu aplicarea greșită a art. 329 C. proc. civ.

Potrivit recurentei-pârâte, din interpretarea coroborată a prevederilor menționate rezultă că eroarea de proiectare nu poate fi dovedită cu martori, ci doar prin expertiza efectuată de experți tehnici atestați, iar în speță, martorii audiați, ale căror depoziții au "confirmat", potrivit instanței de apel, constatările din rapoartele F. S.R.L., nu sunt experți tehnici atestați, astfel încât în mod nelegal a fost luată în considerare proba testimonială în ce privește dovedirea erorii de proiectare.

Totodată, instanța de apel a pus sub semnul egalității probele referitoare la existența neconformităților la construcție și probele cu privire la cauza neconformităților. În privința existenței deformațiilor, proba cu martori este admisibilă, aceasta fiind o chestiune de fapt, vizibilă cu ochiul liber. În privința cauzei deformațiilor, câtă vreme se pune în discuție eroarea de proiectare, martorii nu pot fi admiși, deoarece pentru a dovedi eroarea de proiectare trebuie expertizat proiectul, trebuie făcute măsurători și calcule, pe care martorii nu le pot realiza.

Având în vedere că eroarea de proiectare nu poate fi dovedită cu martori, ea nu poate fi dovedită nici cu prezumții judiciare, or instanța a prezumat eroarea de proiectare, demersul fiind nelegal.

Mai susține recurenta-pârâtă că expertiza F. S.R.L. care vorbește despre eroarea de proiectare nu este întocmită în conformitate cu prevederile H.G. nr. 925/1995, motiv pentru care existența faptei ilicite (eroarea de proiectare) nu se poate întemeia pe această expertiză.

Cu privire la acest ultim argument, recurenta-pârâtă susține că expertiza proiectului trebuia realizată anterior oricăror lucrări de remediere, deoarece rolul expertizei este tocmai să stabilească lucrările de remediere necesare. Or, lucrările de consolidare la imobilul în cauză au avut loc în noiembrie 2015, iar expertizele F. S.R.L. s-au întocmit în martie 2016.

De asemenea, potrivit recurentei-pârâte, expertiza F. S.R.L. nu a efectuat toate operațiunile necesare potrivit art. 1 din H.G. nr. 925/1995 (cercetări, experimentări sau încercări, studii, relevee, analize și evaluări), operațiuni obligatorii pentru a stabili în mod corect cauza deformațiilor, operațiunile care stau la baza expertizei F. S.R.L. datată noiembrie 2015 fiind menționate la pct. 4.1. din lucrare: examinare vizuală, sondaje - încercări nedistructive (la fundații), ridicare topo, nefiind făcut releveul construcției și fără a se realiza analize ale betonului.

Recurenta-pârâtă invocă și încălcarea sau aplicarea greșită a art. 67 alin. (2) din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 50/1991, parte integranta din Ordinul nr. 839/2019, în forma în vigoare în 2015, coroborat cu art. 25 alin. (1) lit. a) și d) din Legea nr. 10/1995.

Potrivit recurentei-pârâte, din interpretarea acestor texte, rezultă că dispoziția de șantier este un act emis de proiectant și verificat de un verificator de proiecte în situația în care, pe parcursul execuției lucrării, sunt necesare modificări locale ale soluțiilor tehnice din documentația tehnică autorizată.

De asemenea, neconformitățile și neconcordanțele constatate în proiecte sunt notificate de executant investitorului, care trebuie să le soluționeze conform art. 22 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 10/1995, dispoziția de șantier și procesul-verbal de constatare a neconformităților fiind două acte diferite, reglementate distinct în legislație.

Astfel, dispoziția de șantier nu este un act de constatare a neregulilor la construcție, aprecierea instanței de apel în sensul că dispozițiile de șantier ale proiectantului suplinesc absența unor procese-verbale de constatare reprezentând o încălcare a normelor din materia construcțiilor, întrucât pune sub semnul egalității două acte juridice complet diferite din punctul de vedere al modalității de întocmire și al scopului pentru care sunt întocmite.

Având în vedere cele menționate, recurenta-pârâtă apreciază că s-a reținut în mod greșit săvârșirea de către proiectant a unei fapte ilicite, întrucât eroarea de proiectare nu a fost constatată în conformitate cu prevederile normelor speciale din materia construcțiilor.

Mai susține recurenta-pârâtă că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea dreptului la un proces echitabil (art. 6 C. proc. civ.), a dreptului la apărare (art. 13 C. proc. civ.), a principiului contradictorialității (art. 14 C. proc. civ.) și a principiului nemijlocirii (art. 16 C. proc. civ.).

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a reținut că pârâții nu au probat și format convingerea instanței cu privire la faptul că defecțiunile și deformările semnalate au o cauză exterioară și nu au fost rezultatul unor erori de proiectare, singura cauză plauzibilă a deficiențelor constând într-o faptă ilicită contractuală a prestatorului și că nu există probe care să confirme cu certitudine faptul că deficiențele constatate au o altă cauză, cum ar fi greșeli de execuție sau lipsuri calitative ale materialelor puse în operă.

Cu privire la primul argument al instanței, susține că pârâții nu au avut posibilitatea să dovedească altă cauză a fisurilor și deformațiilor apărute la imobil, din moment ce instanța de apel a respins solicitarea pârâților de efectuare a expertizei complete dispuse la fond.

Având în vedere soluția primei instanțe, recurenta-pârâtă arată că, în apel, a solicitat să se dispună ca expertul să răspundă la cele două obiective care ar fi servit cauzei sale, solicitare respinsă de instanța de apel, în considerente reținând că le revenea sarcina de a proba intervenirea unor factori exteriori care au compromis lucrarea corect proiectată și că nu au făcut această probă.

Potrivit recurentei-pârâte, dezideratul aflării adevărului care guvernează orice proces civil sau penal ar fi trebuit să împiedice instanța să invoce drept argument împotriva sa imposibilitatea de efectuare a unor verificări, întrucât imobilul este în proprietatea unor terți care nu sunt părți în dosar.

Recurenta-pârâtă mai susține că, așa-zisa faptă ilicită a proiectantului a fost constatată pe baza unei expertize extrajudiciare efectuate anterior procesului, la inițiativa reclamantei, expertiză care, dacă ar fi fost judiciară, ar fi fost nulă în raport de art. 335 C. proc. civ., deoarece pârâții din prezenta cauză nu au fost înștiințați în legătură cu efectuarea lucrării și, în consecință, nu au avut posibilitatea de a participa la lucrare și de a formula observații cu privire la modalitatea de efectuare a expertizei.

De asemenea, potrivit normelor de procedură civilă, în cadrul procesului civil nu se pot formula obiecțiuni la o expertiză extrajudiciară, iar aceasta, deși nu îi este opozabilă și nu a făcut obiectul unei dezbateri contradictorii în cursul procesului, i-a fost impusă ca un adevăr incontestabil și a fost folosită de prima instanță și de instanța de apel drept argument pentru înlăturarea concluziilor expertizei judiciare.

Cu privire la al doilea argument al instanței, este de observat faptul că se folosește o măsură diferită la evaluarea faptei ilicite a proiectantului, comparativ cu alte nereguli săvârșite în realizarea construcției.

Recurenta-pârâtă apreciază că instanța de apel, afirmând că nu există probe care să confirme cu certitudine faptul că deficiențele au o altă cauză, instanța recunoaște implicit că există probe în acest sens, probe pe care însă nu le consideră relevante, întrucât nu conferă certitudine.

Abordarea instanței, în opinia recurentei-pârâte, este o manifestare de părtinire față de reclamantă și o încălcare a dreptului său la un proces echitabil (art. 6 C. proc. civ.), a dreptului la apărare (art. 13 C. proc. civ.), a principiului contradictorialității și a principiului nemijlocirii (art. 16 C. proc. civ.).

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 Cod procedură civilă.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinări la recursul declarat de recurenții-pârâți C. și B. S.R.L. și la recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A., solicitând respingerea recursurilor ca neîntemeiate și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâta E. S.A. a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea din 30 octombrie 2024, s-a dispus transpunerea recursurilor în complet de filtru, în vederea parcurgerii procedurii prevăzute de art. 493 C. proc. civ.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Recurenta-pârâtă E. S.A. și intimata-reclamantă A. S.R.L. au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 26 martie 2025, Înalta Curte, în complet de filtru, a dispus fixarea termenului la 17 septembrie 2025, în vederea comunicării raportului către moștenitorii defunctului D..

Prin încheierea din 17 septembrie 2025, au fost admise în principiu recursurile declarate în cauză, fiind fixat termen de judecată la 3 decembrie 2025.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursurile sunt fondate, pentru considerentele care urmează:

Prioritar, Înalta Curte va analiza recursul declarat de recurenții-pârâți C. și B. S.R.L. din perspectiva criticii de nelegalitate referitoare la lipsa capacității procesuale de folosință a pârâtului D..

Înalta Curte reține că, potrivit art. 56 alin. (1) C. proc. civ., orice persoană care are folosința drepturilor civile poate să fie parte în judecată.

Capacitatea procesuală de folosință este acea parte a capacității procesuale care constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obligații pe plan procesual.

În cazul persoanei fizice, capacitatea procesuală de folosință începe în momentul nașterii și se sfârșește odată cu moartea acesteia.

Sancțiunea lipsei capacității procesuale de folosință este nulitatea absolută a actelor de procedură săvârșite după momentul decesului (art. 56 alin. (3) C. proc. civ.).

În cauză, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 16 februarie 2017 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, reclamantă fiind A. S.R.L., iar pârâți B. S.R.L., C., D. și E. S.A.

Decizia recurată a fost pronunțată la 19 decembrie 2023 de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât D., deși decesul acestuia intervenise la data de 07.07.2022, așadar pe parcursul soluționării apelului, astfel cum reiese din extrasul din registrul de deces aflat la dosarul de recurs.

Or, o persoană fizică decedată este lipsită de capacitate procesuală de folosință, neputând avea calitatea de parte într-un proces, sancțiunea fiind nulitatea absolută a actelor de procedură săvârșite după momentul decesului, astfel cum dispune art. 56 alin. (3) Cod procedură civilă, chiar și în situația în care instanța de judecată nu a avut cunoștință despre intervenirea acestuia.

Ca atare, este lovită de nulitate decizia instanței care a soluționat apelul în contradictoriu cu o persoană decedată.

Reținându-se nelegalitatea deciziei instanței de apel ca urmare a incidenței motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, Înalta Curte arată că nu se mai impune a fi analizate celelalte motive invocate de recurenții-pârâți, în memoriul de recurs. Totodată, pentru o judecată unitară, se impune ca și recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. să fie admis, în raport de nulitatea deciziei instanței de apel reținută, nemaiputând fi analizate motivele de casare invocate de parte.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursurile declarate în cauză, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenții-pârâți C., B. S.R.L. și de E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 668 din 19 decembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Casează decizia civilă nr. 668 din 19 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 decembrie 2025.