ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1669/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a civilă sub nr. x/3/2021, la data de 09.03.2021, reclamantul A a solicitat obligarea paratelor Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, în solidar, la plata sumelor de: - 191.6677,07 lei - reprezentând actualizarea sumei de 479.072,91 lei menționata în Decizia nr. 3384/10.11.2008 emisa de Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu indicele lunar de creștere al preturilor de consum pentru perioada ianuarie 2009 - ianuarie 2021 și ulterior pana la plata integrala a debitului principal; - 234.499.81 lei - reprezentând actualizarea sumei de 479.072,91 Ron menționata în decizia nr. 3384/10.11.2008 emisa de Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu dobânda legala pentru perioada ianuarie 2009 - ianuarie 2021 și ulterior pana la plata integrala a debitului principal; - 200.000 lei - reprezentând daune morale, datorate urmare a disprețului manifestat de parate fata de subsemnatul în procedura de acordare de despăgubiri în Dosarul nr. xCC, precum și obligarea paratelor la plata cheltuielilor de judecată. I.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 627/21.04.2022 Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a admis în parte cererea privind pe reclamantul A în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și, pe cale de consecință, a obligat pârâtele, în solidar, la plata către reclamantul A a sumei de 10.000 lei, cu titlul de despăgubiri morale, luând act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată în cauză. I.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 259A din 23 februarie 2023, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelurile formulate de apelantul-reclamant A și de apelanta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 627/21.04.2022 pronunțate de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr. x/3/2021 în contradictoriu cu intimata-pârâtă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, ca nefondate. I.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 259A din 23 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs recurentul-reclamant A și recurentele-pârâte Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Național pentru Compensarea Imobilelor. I.4.1 Recurentul-reclamant A și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanțele au reținut îndeplinirea condiției referitoare la fapta ilicita și vinovăția pârâtelor, însă au apreciat că nu se poate cuantifica prejudiciul material suferit de recurent. Așadar, raportat la perioada cuprinsă între ianuarie 2009 și până la adoptarea Legii nr. 165/2013 și ținând cont de Decizia CCR nr. 597/15.07.2020, a apreciat tribunalul că pretențiile nu sunt fondate, pretențiile apelantului-reclamant prefigurând astfel un prejudiciu eventual care nu este susceptibil de reparație așa cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 1385 alin. (2) C. civ., neputându-se determina, în condițiile în care nici apelantul-reclamant nu a indicat (anterior datei de 1.07.2012 dreptul aparținea autoarei reclamantului), la ce moment concret ar fi formulat autoarea reclamantului sau reclamantul cererea de emitere a titlurilor de plată, dacă ar fi primit comunicarea deciziei în mod corect și nici pentru care modalitate de acordare a despăgubirilor ar fi optat aceștia, în condiții în care, fiind încă în curs termenul legal de 3 ani, ar fi devenit incidente prevederile O.U.G. 62/2010. Apreciază raționamentul instanței ca fiind eronat. Astfel, la data de 1.04.2013 a fost încuviințată executarea silită a debitorului, astfel încât manifestarea sa de voință cel puțin începând cu acea dată, a fost explicită. În acel moment nu mai era posibilă tranzacționarea la Fondul Proprietatea, singura posibilitate de valorificare a deciziei de despăgubire fiind solicitarea de emiterea a titlurilor de plata. În raport de aceste considerente, consideră că este îndreptățit la acordarea sumelor solicitate cel puțin începând cu data de 01.04.2013. Chiar dacă s-ar urma raționamentul instanței, sumele solicitate trebuiau acordate cel puțin începând cu data de 01.07.2014, dată de la care, potrivit art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013: ,,(1) Plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, precum și a sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești, rămase definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi, se face în termen de 5 ani, în tranșe anuale egale, începând cu 1 ianuarie 2014. (4) Titlul de plată se emite de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în condițiile alin. (1) și (2) și se plătește de către Ministerul Finanțelor Publice în cel mult 180 de zile de la emitere”. Conform art. 18 ind. 1 din Titlul VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005 - CAP.V - Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, în vigoare până la apariția Legii nr. 165/2013: „2) Dacă titlul de despăgubire individual este emis pentru o sumă de maxim 500.000 lei, titularul acestuia are posibilitatea să solicite fie realizarea conversiei acestuia în acțiuni emise de Fondul ,,Proprietatea”, fie acordarea de despăgubiri în numerar, fie parte în acțiuni, parte în numerar.” Prin urmare, potrivit dispozițiilor sus-menționate, plata despăgubirilor în valoare de 479.072,91 lei se făcea într-o singură tranșă, neexistând nicio dificultate la calcularea indicelui de inflație și a dobânzii legale, chiar de către executorul judecătoresc. Față de evocarea de către Curtea de Apel a hotărârii pronunțate la data de 29 aprilie 2014 în Cauza Preda și alții contra României de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, recurentul a arătat că însăși instanța de apel recunoaște posibilitatea actualizării în privința sumelor neplătite persoanelor îndreptățite, cu indicele de creștere a preturilor de consum doar până la data intrării în vigoare a legii sau a emiterii titlului, deși această dezlegare de drept se referă la dispozițiile Legii nr. 165/2013 și nu la încălcarea acestora de către pârâte. Cu privire la considerentele Deciziei CCR nr. 523/2019 din 24 septembrie 2019, arată că nu sunt aplicabile cauzei, în raport de obiectul acesteia, întrucât nu solicită actualizarea unor sume în intervalul cuprins între perioada intrării în vigoare a dispozițiilor vreunei legi și data scadenței sumei de plată, ci în intervalul cuprins între data la care pârâtele erau obligate să facă demersuri în vederea efectuării plăților și data plății efective a sumei datorate. Raportat la aceste considerente, instanța nu explică de ce nu a acordat sumele solicitate începând măcar cu acest an de referință. Instanța de fond a reținut în mod greșit ca nu se pot acorda sumele solicitate, întrucât niciunul dintre pârâți nu este plătitorul despăgubirilor, Curtea de Apel lăsând fără dezlegare acest motiv de apel. Conform art. 1357 C. civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare, astfel încât nu era/este necesară stabilirea unei obligații de plată a unor actualizări dobânzi sau daune morale, ca urmare a desfășurării defectuoase a activității, în mod distinct în legea specială (Legea nr. 247/2005, respectiv Legea nr. 165/2013), împrejurarea că niciunul dintre pârâți nu este plătitorul măsurilor reparatorii neavând relevanță. Apreciază că instanța a interpretat greșit prevederile art. 58 alin. (1) și art. 71 C. civ. și nu a analizat toate elementele invocate și susținerea cererii. Referitor la daunele morale solicitate, apreciază hotărârile nelegale, deoarece suma acordata nu acoperă prejudiciul moral suferit de reclamant. Chiar și fără administrarea unei expertize medico-legale care să constate o legătură de cauzalitate între atitudinea intimatelor-pârâte și afecțiunile suferite de reclamant, este indiscutabil că acestea i-au anulat posibilitatea de a duce o viață decentă, prin activitatea acestora contrară dispozițiilor legale pe care trebuie să le aplice, determinând acordarea cu o întârziere de 13 ani a drepturilor ce i se cuvin, inițial mamei sale, iar apoi reclamantului, în condițiile în care veniturile sale sunt limitate la o pensie de 1.563 lei, împrejurare pe care instanța nu a avut-o în vedere. De asemenea, starea sa de sănătate s-a agravat progresiv. Astfel, instanța a apreciat doar că nu s-a demonstrat legătura de cauzalitate între fapta ilicită și manifestarea unor afecțiuni, însă nu a analizat și lipsa veniturilor de care trebuia să beneficieze dacă pârâtele respectau dispozițiile legale, venituri necesare întreținerii decente în perioada de suferință. De asemenea, raționamentul instanței este deficitar întrucât nu a analizat și situația familială a recurentului a recurentului pentru a-i acorda o compensație pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat într-un cuantum rezonabil, echitabil și proporțional consecințelor efectiv cauzate de faptele ilicite ale pârâtelor. I.4.2 Recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților invocă art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arătând că din lecturarea și analiza deciziei civile nr. 259/2023 rezultă faptul că instanța de apel doar reține apelul formulat de ANRP-CNCI, dar nu și analizează acest act procedural. Astfel, la pagina nr. 12 -13 a deciziei sunt menționate apelurile formulate de reclamant și recurentă, precum și modul în care au fost motivate. La pagina 16 a aceleiași decizii mențiune (titlu) referitor la analiza acestor apeluri și la punctul 1 se motivează respingerea apelului reclamantului A. În continuare, până la finalul deciziei civile, respectiv până la pagina 25, nu există o analiză efectivă a apelului recurentei. Cu alte cuvinte, este motivată respingerea apelului formulat de reclamant, dar respingerea apelului formulat de recurentă nu este analizată și nici motivată. În acest sens, art. 488 alin. (6) C. proc. civ. își găsește aplicabilitatea, în sensul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauze. Nemotivarea respingerii apelului ANRP-CNCI nu poate atrage decât casarea și transmiterea spre rejudecare a deciziei amintite. În acest sens, solicită instanței admiterea, în principiu, a recursului, casarea, transmiterea spre rejudecare, cu consecința admiterii apelului si stabilirea restituirii sumei de 10.000 de lei plătite reclamantului, cu titlu de daune morale. Solicită instanței de recurs să constate că toate apărările au fost formulate și au vizat deopotrivă ANRP, cât și CNCI, în calitate de pârâte și apelante. Astfel, deși au subliniat și solicitat instanței de judecată să ia act de calitatea de apelantă și a pârâtei CNCI, instanța, în mod eronat, a numit-o numai pe subscrisa ANRP apelantă în prezenta speță, în contextul în care s-a dispus plata daunelor morale în solidar de către ANRP-CNCI. Solicită instanței de recurs să ia act că la pagina 2 din apel, paragraful 1 se stipulează că apărările vor viza atât ANRP, cât și CNCI, în condițiile în care cele două au fost obligate, în solidar, la plata daunelor morale. La pagina 3 din întâmpinarea la apelul reclamantului, paragraful final, se vorbește, de asemenea, despre exonerarea ANRP-CNCI, iar notele de ședință depuse sub nr. 23711/DJC/19 10.2022 conțin chestiuni prealabile ce reiterează faptul că toate apărările (inclusiv apelul) au fost formulate de și în numele atât ANRP, cât și CNCI. Așadar, solicită instanței de recurs să ia act și de această omisiune a instanței de apel și să constate calitatea atât a ANRP, cât și a CNCI de apelante. Referitor la fondul cauzei, menține apărările formulate prin cererea de apel, apărări vizând ANRP și CNCI. În drept, au invocat prevederile Legii nr. 165/2013 și Legii nr. 247/2005. I.4.3. Recurenta-pârâtă CNCI a dezvoltat motive identice cu recurenta-pârâtă ANRP, mai sus expuse. I.

Apărările formulate în cauză În cauză au formulat întâmpinare recurenta-pârâtă ANRP, solicitând respingerea recursului declarat de reclamant ca nefondat, precum și reclamantul recurent A, care a solicitat respingerea recursului CNCI ca inadmisibil, iar în privința criticilor ANRP, apreciază că ele nu pot fi calificate drept cazuri de casare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: II.1 Recursul declarat de pârâta CNCI este inadmisibil, fiind formulat omisso medio. Astfel, examinarea dosarului de apel a relevat că în fața Curții de apel căile de atac au fost formulate de reclamant și de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, iar cea de-a doua pârâtă în cauză, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, nu a fost titulara unei cereri de apel. În argumentarea recursului declarat, recurenta-pârâtă CNCI a susținut că apelul a fost în realitate declarat de „ANRP-CNCI” și că instanța de apel a omis a analiza calea de atac declarată de CNCI și argumentele care o susțineau, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitor la nemotivarea hotărârii. Înalta Curte observă, în primul rând, că la dosarul instanței de apel se află o cerere de apel motivată formulată de pârâta ANRP, care nu indică faptul că este formulată și în numele CNCI; aceasta din urmă a stat în apel ca intimată-pârâtă, fiind citată ca atare, și niciuna dintre pârâte nu a contestat această poziție procesuală. Din această perspectivă sunt relevante dispozițiile art. 17 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, potrivit cu care „În vederea finalizării procesului de restituire în natură sau, după caz, în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, se constituie Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, denumită în continuare Comisia Națională, care funcționează în subordinea Cancelariei Primului-Ministru (…)”. De asemenea, art. 18 din același act normativ prevede că „(1) Comisia Națională funcționează pe baza prevederilor prezentei legi și a regulamentului propriu de organizare și funcționare. Regulamentul Comisiei Naționale se aprobă prin decizie a prim-ministrului, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi. (2) În îndeplinirea atribuțiilor sale, Comisia Națională emite decizii sub semnătura președintelui acesteia. Comisia Națională lucrează în ședință în prezența a minimum 7 membri și decide cu majoritatea de voturi a membrilor prezenți. (3) Comisia Națională preia atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și funcționează până la finalizarea procesului de retrocedare.” În aceste condiții, chiar dacă nu are personalitate juridică proprie, CNCI este o entitate care stă în judecată – potrivit art. 56 alin. (2) C. proc. civ. – fiind constituită potrivit legii, în cauza de față fiind chemată pentru a răspunde în nume propriu pentru o afirmată faptă ilicită săvârșită în cadrul exercitării atribuțiilor legale (prevăzute de art. 17 din Legea nr. 165/2013) în privința soluționării cererii de reparație formulate de autoarea reclamantului. Este relevant în acest sens faptul că reclamantul a arătat în acțiunea introductivă că CNCI și ANRP au săvârșit fapte ilicite distincte (de a fi indicat o adresă de domiciliu eronată pentru beneficiarul dispoziției emise în anul 2008, autoarea reclamantului, respectiv a de fi omis comunicarea corectă a acelei dispoziții un timp îndelungat). De aceea, având în vedere poziția procesuală distinctă a CNCI față de ANRP în litigiul de față, nu se poate pretinde instanței a califica o cerere de apel formulată de ANRP ca fiind formulată și de CNCI, iar împrejurarea că cele două pârâte au fost obligate în solidar nu conduce la o altă concluzie. De asemenea, nici subordonarea CNCI față de ANRP nu poate conduce la concluzia asimilării unui act de procedură întocmit în numele entității subordonate ca privind-o și pe aceasta, în absența oricărei indicații în actul respectiv că el privește două părți ale procesului. În fine, cât timp cererea de apel în discuție nu cuprinde manifestarea de voință a pârâtei CNCI (exprimată de președintele ANRP, care este și președintele CNCI, conform art. 17 alin. (4) din Legea nr. 165//2013) de a ataca sentința primei instanțe, indicarea faptului că argumentele din cererea de apel formulată de ANRP o privesc și pe pârâta CNCI nu poate fundamenta o concluzie pentru atribuirea unei atare voințe de a declara calea de atac. În acest sens, mențiunea la care face referire recurenta (pagina 2 a cererii de apel) este una echivocă, ce poate semnifica și sprijinirea poziției celei de-a doua pârâte și nu în mod vădit formularea căii de atac și în numele acesteia din urmă. În al doilea rând, dacă s-ar însuși teza recurentei CNCI în sensul că cererea de apel formulată de ANRP era formulată și în numele CNCI, atunci argumentele celor două pârâte erau identice (pentru că la dosar există un singur memoriu de apel, cel formulat de ANRP, pentru care se solicită atribuirea și către CNCI) și din acest punct de vedere pronunțarea instanței de apel asupra apelului declarat de ANRP și analizarea motivelor acestei pârâte acoperea obligația instanței de a se pronunța asupra tuturor chestiunilor cu care era învestită, astfel că nu mai subzistă interesul de a susține nepronunțarea asupra apelului CNCI și nemotivarea deciziei în privința acestei pârâte. De altfel, se poate observa că recursul CNCI, invocând nemotivarea deciziei, nu arată concret care dintre motivele de apel pretins formulate de această parte nu a fost analizat. În fine, incidental, se remarcă formularea de căi de atac distincte în etapa recursului de către cele două pârâte, tocmai pentru că nu există o persoană juridică numită „ANRP-CNCI”, ci există două entități distincte, chiar dacă strâns legate între ele, chemarea lor în judecată pentru fapte diferite subliniind această distincție. De aceea, se rețin incidente dispozițiile art. 459 alin. (2) teza I C. proc. civ. – „În cazul hotărârilor susceptibile de apel, dacă acesta nu a fost exercitat, recursul este inadmisibil” și în aplicarea acestei norme, recursul declarat de CNCI va fi respins ca inadmisibil. II.2 Recursul declarat de recurenta-pârâtă ANRP Excepția nulității invocată din oficiu cu privire la această cale de atac va fi respinsă ca neîntemeiată, Înalta Curte observând că, strict formal, motivele recursului ANRP pot fi încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pentru că s-a invocat absența motivării deciziei recurate cu privire la apelul declarat de pârâta CNCI. În același timp, deși cererea de recurs formulată de pârâta ANRP este identică cu cea formulată de pârâta CNCI, pentru că recurenta ANRP a atacat sentința primei instanțe cu apel – și, deci, recursul său nu este inadmisibil de plano – este însă relevant faptul că criticile privesc exclusiv poziția procesuală a unei alte părți, nu a titularului cererii de recurs. Se poate observa – inclusiv din expunerea de sub pct.I.4.2 – că recurenta ANRP nu a criticat decizia sub aspectul modului de soluționare a apelului declarat de această parte, fiind păstrată prin hotărârea Curții de apel soluția primei instanțe de obligare a sa, în solidar cu pârâta CNCI, la plata de despăgubiri materiale pentru prejudiciul de natură morală cauzat reclamantului prin faptele lor ilicite. Or, Curtea de apel a examinat motivele apelului ANRP în decizia sa și le-a înlăturat argumentat, nicio critică nefiind formulată sub acest aspect. De aceea, motivele invocate în recurs (ce o privesc exclusiv pe pârâta CNCI) sunt străine și nu pot fundamenta reținerea unui caz de casare în cauză. În plus, din argumentarea de mai sus (II.1) rezultă că în speță Curtea de apel nu a fost învestită cu soluționarea unui apel declarat de CNCI, deci nu era chemată a examina motive de apel formulate de această pârâtă, astfel încât toate considerentele expuse în analiza recursului pârâtei CNCI răspund criticilor de nelegalitate pe care le formulează pârâta ANRP în cauză și relevă caracterul nefondat al acestei căi de atac. II.3 Recursul declarat de recurentul reclamant este, de asemenea, nefondat. Se impune a sublinia că, așa cum arată însuși recurentul, instanțele de fond și apel au reținut existența faptelor ilicite ale celor două pârâte și vinovăția acestora în forma culpei, apreciind însă că, față de circumstanțele particulare ale cauzei, nu se poate reține existența prejudiciului material pretins de reclamant. Astfel, s-a apreciat că, deși este adevărat că din culpa pârâtelor decizia de stabilire a despăgubirilor din anul 2008 nu a fost comunicată autoarei reclamantului decât în anul 2012, față de suspendarea începând cu anul 2010, prin diferite acte normative, a procedurii de emitere a titlurilor de plată, nu se poate aprecia cu privire la opțiunea pe care beneficiarul ar fi realizat-o (conform art. 18 ind. 1 alin. (4) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente) și care ar fi fost momentul unei atare opțiuni, ceea ce a caracterizat prejudiciul material a cărui reparare s-a cerut ca fiind unul eventual. În acest registru, Înalta Curte constată că analiza cu privire la consecințele concrete ale faptelor ilicite săvârșite de pârâte a necesitat aprecierea faptelor deduse judecății, iar această operațiune este rezervată exclusiv instanțelor de fond și este exclusă de la controlul judiciar specific recursului, care poate privi exclusiv legalitatea hotărârii atacate. De aceea, nu pot fi primite susținerile recurentului reclamant care se referă la caracterul cert al prejudiciului material pretins a fi fost încercat, prin indicarea momentului începerii executării silite (01.04.2013) ca fiind acela în care manifestarea sa de voință a fost explicită (acest aspect fiind, de altfel, înlăturat de Curtea de apel cu argumentarea că la acel moment emiterea titlurilor de plată era suspendată și oricum reclamantul nu mai putea beneficia de o atare măsură). Examinarea acestei susțineri prin prisma determinării momentului exprimării unei manifestări de voință este în mod indiscutabil o problemă de apreciere a probatoriului și nu poate fi realizată sub umbrela cazului de casare invocat de reclamant, care se referă la greșita aplicare sau interpretare a normelor de drept substanțial (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.). Cu privire la perioada ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 (recurentul indicând data de 01.07.2014 ca moment de la care se impunea actualizarea despăgubirilor), Curtea de apel a observat că soluția de netemeinicie a pretențiilor reclamantului se menține, întrucât în favoarea sa nu era emis titlul de plată, iar motivul pentru care instanța de contencios administrativ a dispus obligarea ANRP la emiterea acestuia l-a constituit declararea neconstituționalității art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 prin decizia Curții Constituționale nr. 602/2020, care a lipsit astfel de efecte norma ce prevedea emiterea plata sumelor cuvenite în dosarele aprobate condiționat de neintervenirea decăderii beneficiarilor din dreptul de a opta la împlinirea a trei ani de la data emiterii deciziei de stabilire a despăgubirilor. Cu alte cuvinte, și pentru această perioadă instanța de apel a reținut caracterul eventual al prejudiciului material invocat, cu argumentarea că, anterior obligării sale la emiterea titlului de plată, pârâta ANRP a acționat în aplicarea prevederilor art. 41 alin. (1) din lege, deoarece decizia Curții Constituționale produce efecte numai pentru viitor. În consecința acestor argumente, nu pot fi examinate susțineri ale recurentului în sensul că în speță prejudiciul invocat avea caracter cert, iar dezlegarea cu privire la modul de aplicare a art. 41 din Legea nr. 165/2013 nu a fost criticată de recurentul-reclamant. Cu privire la cele susținute de recurent sub pct. I.2 din cererea de recurs, se observă că instanța de apel a reținut din jurisprudența Curții Constituționale un argument în sensul că posibilitatea actualizării despăgubirilor (acordate potrivit Legii nr. 164/2014 în cauza în care s-a pronunțat decizia nr. 523/2019) pentru perioada anterioară intrării în vigoare a legii noi de reparație – respectiv după validarea despăgubirilor cuprinse în actul administrativ și până la data intrării în vigoare a legii – susține teza că după acest moment legiuitorul a optat pentru o altă soluție legislativă, ce nu prevede actualizarea sumelor cuvenite. Legat de această ipoteză, Curtea de apel a reținut că până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 dreptul reclamantului la primirea sumelor era suspendat de art. 41 alin. (1) din lege (anterior declarării neconstituționalității parțiale), iar după intrarea în vigoare a legii actualizarea nu poate fi dispusă. Prin urmare, nu s-a reținut că se poate dispune o atare actualizare. În privința susținerii privind greșita reținere a considerentelor deciziei Curții Constituționale nr. 523/2019, recurentul susține că aceasta nu este incidentă speței pentru că el nu a raportat solicitarea sa la momentul intrării în vigoare a unui act normativ, ci la momentul de la care pârâtele erau obligate a întreprinde demersuri pentru plata sumelor cuvenite lui. Or, Înalta Curte reține că pretențiile reclamantului au fost analizate prin raportare la aceste din urmă susțineri, apreciindu-se însă că, față de contextul particular al cauzei și față de intrarea în vigoare a O.G. nr. 62/2010 și apoi a Legii nr. 165/2013, nu se poate reține că omisiunile culpabile ale pârâtelor au cauzat acestuia prejudiciul material suferit. În plus, decizia nr. 523/2019 a Curții Constituționale a fost evocată pentru a argumenta – mutatis mutandis – că legea nouă (nr. 165/2013) nu a mai prevăzut actualizarea sumelor pentru care au fost emise titluri de despăgubire și de plată, ea nefiind astfel străină cauzei cât timp instanțele au apreciat că intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 a fost unul dintre motivele care au împiedicat finalizarea procedurii reglementate anterior prin Legea nr. 247/2005. Contrar susținerilor recurentului (dezvoltate sub pct. I.4), Curtea de apel a arătat argumentat pentru ce motive nu pot fi reținute susținerile recurentului care indica drept dată de la care curge dreptul său la actualizare fie data începerii executării silite, fie data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, aceste argumente fiind mai sus expuse. Chiar dacă este adevărat că este lipsit de relevanță aspectul că pârâții nu au calitatea de plătitori ai despăgubirilor solicitate de reclamant – ei fiind chemați de reclamant a răspunde pentru repararea prejudiciului cauzat prin faptele lor ilicite și nu a plăti anumite sume cuvenite acestuia în procedura administrativă derulată – această chestiune nu atrage nelegalitatea deciziei atacate, deoarece în discuție este un singur argument colateral, incidental în ansamblul motivării instanței de apel, iar soluția este susținută pertinent de toate celelalte argumente reținute. Criticile formulate sub pct. II din cererea de recurs privesc cuantumul despăgubirilor acordate de instanțe pentru prejudiciul de natură morală suferit de reclamant ca urmare a faptelor ilicite ale pârâtelor. După cum se poate observa din expunere, recurentul reclamant consideră că, față de gravitatea suferinței sale și de întinderea concretă a efectelor produse, reparația acordată nu este adecvată și nu este aptă a repara integral acest prejudiciu. Se reține în acest context că aceste critici nu pot fi încadrate în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute expres și limitativ de art. 488 C. proc. civ., ele privind în realitate netemeinicia soluției de obligare a pârâtelor la plata de despăgubiri în cuantum de 10.000 lei și nu nelegalitatea acestei soluții. Chiar dacă recurentul invocă greșita interpretare a art. 58 alin. (1) și art. 71 C. civ., în realitate toate susținerile aduse în susținerea acestui motiv de recurs privesc aprecierea probatoriului administrat și a situației de fapt cu privire la întinderea prejudiciului nepatrimonial suferit de reclamant și a modalității concrete de cuantificare a despăgubirilor. Or, cât timp instanța de apel a argumentat motivele pentru care această soluție a tribunalului urmează a fi menținută, o nouă reevaluare a împrejurărilor faptice relevante nu poate fi realizată sub cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar invocarea formală a normelor ce reglementează drepturile personale nepatrimoniale a căror încălcare a fost invocată (și reținută) nu poate atrage calificarea criticilor ca fiind unele de legalitate, ce pot face obiectul recursului. Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursurile declarate de reclamant și de pârâta ANRP vor fi respinse ca nefondate, iar în temeiul art. 459 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., recursul declarat de pârâta CNCI va fi respins ca inadmisibil.