ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1315/2024

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 23 august 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 2.126.352 RON (actualizată cu indicele de inflație), reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului care a făcut obiectul dosarului de despăgubire nr. x C. civ. și suma de achitată beneficiarilor, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente pretențiilor formulate. Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 1760 din 15 decembrie 2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune și a respins cererea formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prescrisă.

Hotărârea instanței de apel în primul ciclu procesual Prin decizia nr. 831A din 25 mai 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței nr. 1760 din 15 decembrie 2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a anulat sentința apelată și, evocând fondul, a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

Hotărârea instanței de casare Prin decizia nr. 621 din 24 aprilie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei nr. 831A din 25 mai 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. A casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Hotărârea instanței de apel în rejudecare Prin decizia nr. 1225A din 2 octombrie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în rejudecare, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, cu sediul în București, ca neîntemeiată.

Recursul Împotriva deciziei nr. 1225A din 2 octombrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. Invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 501 alin. (3) din acest act normativ, instanța de apel omițând să analizeze criticile sale referitoare la valoarea probatorie a înscrisurilor transmise de pârâtă, limitându-se să rețină că acestea nu au caracter autentic și că nu fac referire la constatările celor care le-au întocmit, și nici la stabilirea identității părților sau la exprimarea consimțământului acestora, nefiind întrunite, în privința lor, condițiile prevăzute de art. 269 C. proc. civ. Recurentul a apreciat că reiese cu puterea evidenței nerespectarea dispozițiilor deciziei de casare, întrucât articolul menționat califică drept autentic orice înscris emis de o autoritate publică și căruia legea îi conferă acest caracter, instanța de apel neexpunând vreun argument care să combată această prevedere normativă. A menționat că prin "înscris" se înțeleg adresele despre actele sau faptele juridice, imprimate pe hârtie de către intimată și transmise recurentului, care cuprind informații necontestate, anterioare litigiului, oferind garanții de exactitate. A făcut referire la dispozițiile art. 1171 din C. civ. de la 1864 (art. 1241 C. civ.), potrivit cărora înscrisul autentic, din punctul de vedere al forței probante, se bucură de prezumția de autenticitate și de validitate, revenindu-i celui care îl contestă sarcina probei contrare (în speță, intimatei). Recurentul a susținut că înscrisurile pe care le-a depus la dosar sunt înscrisuri autentice, în sensul art. 269 C. proc. civ., pe care intimata le-ar fi putut contesta în procedura înscrierii în fals. A învederat că prin intermediul acestor înscrisuri i s-a adus la cunoștință existența prejudiciului, respectiv diferența dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză, precum și suma stabilită ulterior, prin raportul de expertiză întocmit de S.C. A.. Deși recurenta i-a solicitat să întreprindă demersurile legale pentru recuperarea prejudiciului, i-a comunicat un alt raport de evaluare, care nu a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. În aceste condiții, nu a avut posibilitatea ca, în rejudecarea după casare, să solicite completarea probatoriului, înscrisurile comunicate de către intimată fiind depuse odată cu cererea de chemare în judecată și, ulterior, în fața instanței de recurs. Astfel, a apreciat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la 21 februarie 2024, în termenul procedural, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția inadmisibilității recursului, susținând că acesta nu este temeinic motivat, întrucât partea adversă a înțeles să folosească un argument deja statuat în mod definitiv, într-o speță similară, prin decizia nr. 501 din 15 martie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2021. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. La termenul stabilit pentru soluționarea recursului, 16 mai 2024, Înalta Curte a calificat chestiunea inadmisibilității recursului ca fiind o apărare de fond, care nu reprezintă o excepție procesuală ce vizează condițiile de exercitare ale recursului, și a rămas în pronunțare asupra recursului.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Prin motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 501 alin. (3) C. proc. civ., respectiv, ale art. 9 și art. 269-271 C. proc. civ., în ceea ce privește ignorarea valorii probatorii a unor înscrisuri comunicate de către pârâtă, care sunt înscrisuri autentice, față de care nu s-a formulat o cerere de înscriere în fals și care relevau existența prejudiciului solicitat a fi reparat prin inițierea litigiului pendinte. Criticile nu sunt fondate. Raportând susținerile din recurs la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., precum și la considerentele deciziei recurate, Înalta Curte notează că, principiul disponibilității, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părții de a dispune de obiectul procesului, dar și de mijloacele procesuale acordate de lege, în acest sens statuând prevederile art. 9 C. proc. civ. Dispozițiile art. 22 C. proc. civ. consacră expres rolul activ al judecătorului în procesul civil, care, potrivit alin. (2) al acestui articol, are obligația să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunțării unei hotărâri judecătorești temeinice și legale, alin. (7) al articolului menționat obligând instanța de judecată, în situațiile în care legea îi rezervă judecătorului putere de apreciere, să țină seama de toate circumstanțele cauzei, de principiile generale ale dreptului, urmând să soluționeze litigiul conform regulilor de drept aplicabile. În cauză, recurentul a dedus judecății o cerere de chemare în judecată, prin care a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 2.126.352 RON (actualizată cu indicele de inflație), reprezentând diferența dintre prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/09.12.2010 întocmit în dosarul nr. x C. civ. de expertul B. și valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren situat în Timișoara, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente pretențiilor formulate. Pentru a dovedi motivele cererii, recurentul a depus la dosar înscrisuri (despre care a pretins în recurs că se circumscriu dispozițiilor art. 269-270 C. proc. civ.), arătând că i-au fost înaintate de către pârâtă (raportul de evaluare nr. x/09.12.2010 întocmit de expertul B., raportul de verificare nr. x a raportului menționat; raportul de evaluare întocmit de S.C. A. la 09.09.2020, titlul de conversie nr. 1747/24.05.2011 și decizia de despăgubire emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 9511/19.01.2011). Invalidând soluția instanței de fond asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune și evocând fondul după anularea sentinței, curtea de apel a considerat că este necesar să verifice, în raport de susținerile apelantului-reclamant (care a contestat intervenirea prescripției dreptului material la acțiune) și pe baza probatoriului administrat, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei în legătură cu faptele prepușilor (membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor). Examinând în aceste condiții cauza, curtea a remarcat că la dosar a fost depus raportul de evaluare întocmit de expertul C., însă despăgubirea a fost stabilită pe baza unui alt raport, întocmit în anul 2010 de expertul B., care nu se afla la dosarul cauzei. De asemenea, a constatat că prin raportul întocmit ulterior de A. s-a calculat o valoare alternativă a despăgubirii, fără a se explica diferența majoră de valoare între opiniile celor doi experți (B. și D. din cadrul A. SRL). Curtea a apreciat că prejudiciul raportat la diferența de valoare rezultată din opiniile a doi experți nu este corect stabilit. Totodată, a constatat că raportul de verificare întocmit cu privire la lucrarea expertului B. identifică o singură deficiență majoră, referitoare la ajustarea comparabilelor, fără a menționa diferența de valoare care ar fi rezultat în urma unei corecte aplicări a actelor normative în vigoare. În ceea ce privește probatoriul administrat, curtea a reținut că acesta nu a avut aptitudinea de a demonstra existența prejudiciului pentru a se putea dispune atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei. Hotărârea instanței de apel a fost casată prin decizia nr. 621 din 25 aprilie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare, întrucât s-a constatat că la dosarul cauzei nu există raportul de evaluare de evaluare nr. 6142/09.12.2010 întocmit de expertul B., pe baza căruia a fost emisă decizia de despăgubire, înscris în legătură cu care curtea a făcut aprecieri și pe care l-a considerat relevant pentru soluționarea cauzei, deși era obligată să pună în discuția părților necesitatea administrării probatoriului în sensul completării acestuia, conform art. 254 alin. (2) C. proc. civ. Înalta Curte a reținut că această obligație revenea instanței de apel cu atât mai mult cu cât tribunalul a soluționat litigiul în baza excepției prescripției dreptului material la acțiune, curtea, procedând la evocarea fondului, a judecat pentru prima dată cauza fără a pune în discuție eventualele insuficiențe ale probatoriului administrat, deși se impunea, în condițiile art. 14 alin. (2) și 22 alin. (2) C. proc. civ., cât timp reclamantul s-a prevalat în susținerile sale referitoare la temeinicia acțiunii de un înscris care nu era depus la dosar. În rejudecare, instanța de apel a respins cererea de chemare în judecată, reținând că sunt nefondate susținerile apelantului-reclamant referitoare la faptul că înscrisurile transmise de pârâtă, prin care a fost informat cu privire la existența și întinderea prejudiciului, reprezintă acte autentice, pe motiv că nu sunt întocmite de agenți constatatori și nu fac referire la constatări făcute personal de către cel care le-a întocmit și nici la stabilirea identității părților sau la exprimarea consimțământului acestora, nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 269 C. proc. civ. Curtea a considerat că recurentul avea obligația de a face dovada întrunirii în persoana intimatei-pârâte a condițiilor legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale, în condițiile art. 249 C. proc. civ., fiind necesară probarea existenței faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu precum și a vinovăției intimatei, fiind fără relevanță faptul că înscrisurile pe baza cărora acesta și-a întemeiat acțiunea provin de la intimată, cât timp aceasta nu a recunoscut pretențiile sale. Instanța de apel a constatat că, deși soluția de casare a instanței de recurs se referă la necesitatea completării probatoriului, în condițiile art. 254 alin. (2) C. proc. civ., în vederea verificării îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, în rejudecarea apelului, recurentul, prin reprezentant convențional, a arătat că nu are alte cereri de formulat în materie probatorie, susținerile sale fiind în sensul că înțelege să se folosească de înscrisurile depuse la dosar până la momentul respectiv, precum și de cele depuse în fața instanței de recurs, acesta nesolicitând completarea probatoriului și nefăcând referire la vreo ipoteză dintre cele prin care ar fi putut să ceară o suplimentare a probatoriului administrat pe parcursul derulării etapelor anterioare ale procesului, potrivit dispozițiilor art. 254 C. proc. civ. Totodată, curtea a remarcat că raportul de expertiză nr. x/09.12.2010 întocmit de expertul B., pe baza căruia a fost emisă decizia de despăgubire, nu a fost depus la dosar nici în primul ciclu procesual și nici în fața instanței de recurs (în mod eronat reprezentantul convențional al recurentului susținând că a fost depus în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție), și a considerat că, în lipsa acestuia, nu poate realiza o analiză efectivă a cauzei, în sensul de a stabili dacă este neconform sau dacă valoarea stabilită prin raportul de evaluare întocmit de către S.C. A. este cea care reflectă valoarea reală a imobilului la momentul primei evaluări, neputând proceda la o analiză proprie și la administrarea unor probe suplimentare prin care să poată stabili această împrejurare. Având în vedere că decizia instanței de apel, pronunțată în primul ciclu procesual, a fost casată pentru lipsa de la dosar a raportului de expertiză pe baza căruia a fost emisă decizia de despăgubire (întocmit de expertul B.), iar în rejudecare, recurentul nu a înțeles să administreze această probă esențială pentru stabilirea faptei ilicite și prejudiciului, Înalta Curte nu poate reține încălcarea dispozițiilor art. 501 alin. (3) C. proc. civ., de vreme ce, din culpa acestuia, căruia îi revenea sarcina probei, conform art. 249 din cod, curtea s-a aflat într-o imposibilitate obiectivă de a analiza comparativ rapoartele de evaluare ale imobilului, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei. Pentru identitate de rațiune, Înalta Curte nu va reține nici încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., de vreme ce instanța de apel și-a exercitat rolul activ în sensul acestor norme, în scopul stabilirii situației de fapt și aplicării corecte a normelor legale incidente, punând în discuție necesitatea suplimentării probatoriului, aspect cu privire la care reprezentantul convențional al recurentului, prezent la judecată, a susținut că nu are alte cereri de formulat în materie probatorie, înțelegând să se folosească de înscrisurile depuse la dosar până la momentul respectiv, precum și de cele depuse în fața instanței de recurs, nesolicitând o completare a acestuia. Ca atare, nu poate fi imputată instanței de apel lipsa de rol activ prevăzută de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., întrucât, potrivit art. 249 din acest act normativ, în sarcina titularului acțiunii subzistă obligația de a proba temeinicia cererii sale (îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale), iar nu a intimatei, care nu poate fi obligată să facă dovada unui fapt negativ. Totodată, Înalta Curte nu va primi susținerile recurentului cu privire la încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 269-271 C. proc. civ. În ceea privește valoarea probatorie a înscrisurilor administrate în cauză, instanța de apel a reținut, în considerentele deciziei recurate, că este vorba despre două rapoarte de expertiză, întocmite în ani diferiți de experți evaluatori distincți. Se pune astfel problema existenței a două înscrisuri cu aceeași valoare probatorie, care au fost comunicate recurenților cu ocazia corespondenței purtate cu pârâta, ulterior efectuării verificării modalității de expertizare a imobilului din dispoziția Curții de Conturi și anterior declanșării prezentului litigiu în vederea recuperării diferenței dintre valoarea stabilită prin raportul de evaluare nr. x/09.12.2010 întocmit de expertul B. și raportul de evaluare întocmit de S.C. A. S.R.L. la 09.09.2020. Contrar susținerilor recurentului, aceste scripte nu sunt autentice, în sensul art. 269 C. proc. civ., fiind lucrări de specialitate ce cuprind opiniile unor specialiști, exprimate în afara cadrului procesual, cu privire la o chestiune de interes în dezlegarea problemei litigioase deduse judecății. În accepțiunea art. 249 C. proc. civ., autenticitatea înscrisului și efectele pe care aceasta le atrage în planul probațiunii judiciare se referă la stabilirea identității părților, luarea sau exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținutul înscrisului, semnătura părților și data înscrisului. Intră, așadar, în domeniul autenticității constatările referitoare la prezența părților, identificarea lor, consemnarea declarațiilor făcute și mențiunea semnării actului sau constatarea oricărui fapt petrecut în fața celui care aplică procedura autentificării, precum și data menționată în formula de autentificare a actului, fiind autentice actele întocmite sau, după caz, primite și autentificate de o autoritate publică, notarul public sau o altă persoană învestită de stat cu exercițiul unei autorități sau puteri publice, în forma și condițiile cerute de lege. Însă, prin susținerile recurentului s-a solicitat instanței să se dea valoare absolută atât adresei de informare prin care a fost adusă la cunoștința sa existența unui prejudiciu și valoarea acestuia, cât și celorlalte înscrisuri comunicate de pârâtă, afirmându-se că, prin neînscrierea în fals împotriva acestora ar rezulta consimțământul său cu privire la conținutul înscrisurilor. Înalta Curte reține că a se proceda în acest sens în ceea ce privește înscrisurile depuse de către recurent (care în opinia sa probează atât caracterul întemeiat al cererii de chemare în judecată, cât și cuantumul prejudiciului), fără a se examina condițiile specifice acțiunii civile întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, ar echivala cu reducerea rolului instanțelor la o simplă formalitate de consfințire a celor cuprinse în cel de-al doilea raport de expertiză, ceea nu poate fi primit. În plus, susținerile recurentului privind forța obligatorie cu care se impun concluziile celui de-al doilea raport de expertiză, în baza pretinsului caracter de înscris autentic, nu au în vedere împrejurarea că suma stabilită și achitată persoanelor îndreptățite a fost determinată în baza unei expertize ce nu a fost anulată, având așadar o valoare probatorie egală. Înalta Curte observă că instanța de apel a realizat o analiză proprie a celor două înscrisuri reprezentând rapoarte de expertiză întocmite în etapa ce a precedat litigiului, înlăturând motivat ambele concluzii și reținând că acestea nu respectă dispozițiile Legii nr. 247/2005 și nu oferă valori valide din perspectiva standardelor internaționale de evaluare. În plus, a arătat că nu poate fi reținută susținerea recurentului în sensul că însușirea de către pârâtă a concluziilor raportului de verificare și a concluziilor raportului de evaluare din 2010 este suficientă pentru admiterea acțiunii, în condițiile în care părțile nu au încheiat o tranzacție. Criticile vizând înlăturarea de către instanța de apel a înscrisurilor autentice fără a se fi procedat la înscrierea în fals de către pârâtă sunt nefondate, întrucât aprecierea probelor este apanajul instanței de judecată (de apel, în speță), conform art. 264 alin. (2) C. proc. civ. (în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare). Prin urmare, Înalta Curte reține că nu se verifică incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., neputându-se constata o încălcare a normelor de procedură, în sensul celor susținute de către recurentul-reclamant, atât din perspectiva art. 9 C. proc. civ., cât și a art. 269-271 din același act normativ. 6.2 Pentru identitate de rațiune, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi reținută încălcarea dispozițiilor art. 1171 din C. civ. de la 1864 (curtea stabilind că este vorba despre un drept subiectiv născut anterior intrării în vigoare a C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009), de vreme, prin considerentele expuse cu prilejul examinării motivului de recurs anterior, ce nu se impun a fi reiterate, s-au arătat care sunt argumentele pentru care înscrisurile de care s-a prevalat recurentul în susținerea cererii de chemare nu pot fi apreciate ca fiind înscrisuri autentice. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei nr. 1225 A din 2 octombrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.