ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 932/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă la data de 23.09.2021 sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice (MFP), a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP), solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 2.485.874 RON reprezentând diferența dintre valoarea de 2.854.000 RON - prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/29.12.2008 și valoarea de 368.126 RON stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului compus din teren și construcții demolate situat în str. x, București, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie până la data plății efective.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 39 din 18.01.2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune și a respins ca prescrisă, cererea formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 1192A din 5 septembrie 2022 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelantul-reclamant Ministerul Finanțelor Publice în reprezentarea Statului Român, împotriva sentinței civile nr. 39/18.01.2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca nefondat.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 1192A din 5 septembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., a precizat că instanța de control judiciar în apel prin decizia civilă recurată, deși modifică concluziile și considerentele primei instanțe - Tribunalul București, secția a IV-a civilă, statuate prin sentința civilă nr. 39/18.01.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, menține ca legală și temeinică această sentință și respinge ca nefondat apelul promovat de apelantul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanțelor. Prin sentința civilă nr. 39/18.01.2022, prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de autoritatea pârâtă prin întâmpinare, respingând ca prescrisă, cererea de chemare în judecată. Argumentul instanței de fond îl constituie împrejurarea că potrivit dispozițiilor "art. 2528 alin. (1) C. civ.: Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Așadar, deși instanța de fond reține că momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea este data comunicării, de către autoritatea intimată, a adresei nr. x/18.01.2021 prin care s-a adus la cunoștința părții reclamante despre existența diferențelor dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea reală a acestor imobile, stabilită ca urmare a reevaluării făcute cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare, apreciază, că sub aspectul momentului obiectiv, începutul curgerii termenului prescripției este data pronunțării în dosarul x/2014, a sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București, secția a - VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin care s-a respins ca nefondată contestația promovată de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva încheierii nr. 18/10.03.2014 și a deciziei nr. 10/10.10.2013 emise de Curtea de Conturi. În acest sens, Tribunalul București a concluzionat în considerentele sale, următoarele: "Instanța constată că în cauză se invocă săvârșirea faptelor ilicite de către pârâtă având ca urmare producerea unui prejudiciu patrimonial constând în diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului pentru care s-au acordat despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 și valoarea reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare apreciat eronat, prejudiciu care a devenit cert la momentul rămânerii definitive a constatărilor Curții de Conturi stabilite prin decizia nr. 10/10.10.2013. Având în vedere cele anterior reținute, rezultă că termenul de prescripție a început să curgă la data de 17.10.2014. În cauză este aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ., nefiind aplicabil vreun termen special" (pag. 5 din sentința). Astfel, contrar aspectelor reținute de instanța de fond, in considerentele deciziei civile recurate (pagina 8), instanța de control judiciar în apel reține că "în speță, în mod corect a stabilit tribunalul momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție, ca fiind data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a - VIII-a contencios administrativ și fiscal, moment de la care reclamantul putea și trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea". În acest context urmează să observați contradictorialitatea vădită între considerentele deciziei civile recurate nr. 1192A/5.09.2022, menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile a primei instanțe nr. 39/18.01.2022 și soluția de respingere ca nefondat a apelului promovat de reclamantul-apelant Ministerul Finanțelor în calitate de reprezentant al Statului Român. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicită să se observe că decizia civilă recurată nr. 1192A/5.09.2022 a Curții de Apel București pronunțată în dosarul nr. x/2021 a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arată că decizia civilă recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și în art. 2528 C. civ. În aplicarea normelor de drept material antereferite, instanța de control judiciar în apel, în mod greșit și de o manieră echivocă, arată în legătură cu momentul de început al curgerii termenului de prescripție că "în speță, în mod corect a stabilit tribunalul momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție, ca fiind data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a - Vlll-a contencios administrativ și fiscal, moment de la care reclamantul putea și trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea". Argumentele instanței de control judiciar în apel sunt criticabile pentru motivele ce succed: Într-o decizie de speță, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că "în situația acțiunilor în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, prescripția nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba, deși - în mod obiectiv - dreptul la acțiune trebuie considerat că a luat naștere de la acea dată, ca și dreptul subiectiv la repararea prejudiciului, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. Pentru a ocroti drepturile victimei, Legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea lui, stabilind, astfel, că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. (...) Cu toate acestea, soluția amânării începerii curgerii termenului de prescripție de la data la care cel păgubit a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii curgerii termenului de prescripție un timp prea îndelungat, ceea ce ar contraveni scopurilor urmărite de legiuitor prin instituția prescripției extinctive, respectiv clarificarea raporturilor juridice. De aceea, pentru a elimina acest inconvenient, legiuitorul a stabilit un al doilea moment, obiectiv, de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Împrejurarea că legiuitorul a înțeles să stabilească un moment subiectiv, ulterior creării prejudiciului, de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel răspunzător de ea, impune ca - într-o atare ipoteză - cel păgubit să fie chemat să probeze imposibilitatea identificării prejudiciului și a celui care răspunde de acesta în termenul prescris de lege". Or, prin prisma interpretării expuse anterior a dispozițiilor legale aplicabile în materia prescripției dreptului la acțiune, în mod eronat instanța de control judiciar în apel a apreciat că momentul de la care recurentul-reclamant din prezenta cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba (stabilită cu certitudine) cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este momentul rămânerii definitive a sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a - VIII-a contencios administrativ și fiscal. Astfel, o condiție esențială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală, o reprezintă existența unui prejudiciu. Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim. Cât timp instanța de fond a calificat cererea reclamantului în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 C. civ., față de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia și nu lui însuși. Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepția cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale. Statul nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului. Pe de altă parte, chiar dacă atât pârâta din prezenta cauză cât și organul emitent al deciziei de despăgubire și a titlurilor de conversie, s-au aflat la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acțiune, având în vedere, pe de o parte, că ne aflăm în prezența unor persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite. În al doilea rând, subliniază că nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a raportelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitare unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și pârâtă. Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operațiuni: - verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, ca urmare a acestei activități, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare, - reevaluarea, de către un expert evalutor autorizat ANEVAR, a raportelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs. Deci, reclamantul - recurent din prezenta cauză era în imposibilitatea de a cunoaște "paguba" la momentul indicat de instanță de control judiciar în apel. Așa cum a arătat în fața instanței de fond și a instanței de apel, din analiza circumstanțelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepușenie: - raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; - raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat raportele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. În consecință, prin prisma considerentelor dezvoltate inclusiv în prezentul recurs, rezultă că instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul, mai devreme de data de 10.08.2020, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/07.08.2020 emise de autoritatea pârâtă prin care a fost încunoștiințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare. În altă ordine de idei, cu privire la susținerea instanței de apel că în speță "trebuie avute în vedere și considerentele expuse de Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul Deciziei în interesul legii nr. 19/03.06.2019, care se aplică, mutatis mutandis și în prezenta cauză (paragrafele 49-58)", arată că deși recurentul-reclamant a criticat considerentele instanței de fond care statuau aplicabilitatea în speță a deciziei antemenționate, instanța de apel a evitat să analizeze și să indice motivele pentru care argumentele sale nu au fost reținute. Așadar, arată că raționamentul instanței de fond, cât și al instanței de apel, care a stat la baza admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune are la origine interpretarea eronată a unor paragrafe din Decizia nr. 19/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii. Astfel, fără a ține cont de specificul situației de fapt și de drept dezlegate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea cererii de recurs în interesul legii, instanțele de fond și de apel și-au însușit concluziile reținute în decizie și le-au aplicat în prezenta cauză făcând abstracție de faptul că ne aflăm totuși în altă materie de drept. În esență, Înalta Curte de Casație si Justiție a fost chemată să soluționeze în materia dreptului muncii, consecința aplicării prevederilor art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, în privința momentului de la care se naște dreptul la acțiune în litigiile privind "plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate și restituirea unor sume care au format obiectul unor plăți nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei", în raport de dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripția extinctivă ("Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea"). Prin urmare, cele două texte de lege analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție instituie momente diferite de la care începe să curgă dreptul la acțiune. În speța analizată, dat fiind specificul relațiilor de muncă, legiuitorul a ales ca moment de la care se naște dreptul la acțiune să fie data la care s-a produs efectiv paguba, independent de alte condiții subiective. Motivele pentru care legiuitorul a recurs la o astfel de reglementare sunt deslușite de către Înalta Curte de Casație și Justiție în considerentele deciziei și s-a avut în vedere specificul raporturilor juridice reglementate. Astfel, în decizia menționată, în urma analizării speței, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a făcut decât să arate care este momentul producerii prejudiciului (dată de la care se naște dreptul la acțiune), adică acel moment la care s-a produs efectiv paguba și nu momentul la care a fost descoperită existența prejudiciului de către Curtea de Conturi. Prin urmare, analiza, argumentarea și concluzia Înaltei Curți de Casație se raportează la o reglementare specială (derogatorie de la dreptul comun) în materia dreptului muncii, ținând cont de specificul relațiilor de muncă. În schimb, în speța noastră, ne aflăm în materia dreptului comun. În concluzie, în speța de față, cu privire la calcularea termenului de prescripție atât instanța de fond, cât și instanța de apel au aplicat prevederile art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, deși nu ne regăsim în ipoteza analizată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe care instanța a invocat-o în soluționarea cauzei. Așadar, pentru motivele legale și factuale expuse în precedent, solicită instanței de control judiciar în recurs, admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Apărările formulate în cauză Intimata - pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietatilor a depus întâmpinare la recursul formulat de reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Roman, împotriva deciziei civile nr. 1192A/05.09.2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2021 prin care solicită instanței să se respingă recursul, ca nefondat, invocând și excepția inadmisibilității recursului, ca urmare a faptului că ar fi fost invocat un argument deja statuat în mod definitiv într-o speță similară, prin decizia civilă nr. 862/2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, referitor la faptul că indiferent de momentul subiectiv sau obiectiv al cunoașterii pagubei, termenul de prescripție era împlinit la data introducerii acțiunii. Această excepție a inadmisibilității a fost calificată juridic de instanța de recurs ca reprezentând un aspect de fond al recursului, fiind astfel unit cu acesta. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. 1. Primul motiv de recurs invocat, prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. conform căruia "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", este nefondat. Astfel, contrar criticilor recurentului reclamant, nu se constată o contradicție între statuările instanței de apel, atât timp cât în cadrul sentinței civile apelate, tribunalul s-a raportat în privința determinării momentului obiectiv de început al curgerii termenului de prescripție extinctivă a dreptului la acțiune, la momentul rămânerii definitive a constatărilor Curții de Conturi stabilite prin Decizia nr. 10/2013, pe care l-a apreciat a fi data de 17.10.2014: "Instanța apreciază că, de la momentul rămânerii definitive a aspectelor constatate de Curtea de Conturi, anume nerespectarea cerințelor Standardelor Internaționale de Evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării, reclamanții trebuiau să cunoască producerea prejudiciului (...)", constatare repetată ulterior de aceeași instanță de fond: "Instanța constată că în cauză se invocă săvârșirea faptelor ilicite de către pârâtă având ca urmare producerea unui prejudiciu patrimonial constând în diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului pentru care s-au acordat despăgubiri în baza legii nr. 10/2001 și valoarea reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare apreciat eronat, prejudiciu care a devenit cert la momentul rămânerii definitive a constatărilor Curții de Conturi stabilite prin Decizia nr. 10/10.10.2013 . Având în vedere cele anterior reținute, rezultă că termenul de prescripție a început să curgă la data de 17.10.2014". Or, în cadrul deciziei civile recurate, curtea de apel a considerat că "În speță, în mod corect a stabilit tribunalul momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție, ca fiind data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, moment de la care reclamantul trebuia și putea să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea". Aprecierea curții de apel este concordantă cu statuările citate ale tribunalului, neputându-se reține din această perspectivă, vreo contradicție între statuările proprii ale instanței de apel sau între considerentele sale și dispozitivul pe care l-a pronunțat, atât timp cât este evident că data rămânerii definitive a constatărilor Curții de Conturi coincide cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de soluționare a contestației formulate împotriva acestor constatări. Este adevărat că în cadrul sentinței civile apelate, tribunalul a menționat într-un alt paragraf (citat de recurent în memoriul său de recurs) faptul că recurentul reclamant ar fi trebuit să cunoască prejudiciul și pe cel responsabil la momentul pronunțării sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, însă acest considerent al tribunalului nu infirmă existența concomitentă a celorlalte argumente (citate anterior de prezenta instanță de recurs) ale aceleiași instanțe de fond care au așezat repetat accentul juridic pe data rămânerii definitive a constatărilor Curții de Conturi. În acest context, devine evident că în cadrul algoritmului său juridic, în limitele cererii de apel formulate (ce nu a cuprins vreo critică asupra vreunei existențe de argumente contradictorii în cuprinsul sentinței civile apelate) instanța de apel - devolutivă a fondului - a selectat și confirmat considerentele tribunalului care corespundeau propriei sale aprecieri și pe care astfel, le-a consolidat din punct de vedere juridic, fără ca în acest mod, să se contureze vreo eventuală contradicție a propriilor sale considerente în raport de soluția de respingere a apelului promovat. În plus, instanța de recurs constată că raportat la aspectul stabilit în mod definitiv în cadrul situației de fapt a cauzei, de către instanțele devolutive ale fondului, respectiv că sentința civilă nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a rămas definitivă prin neatacare, criticile prezente sunt și lipsite de eficiență juridică din perspectiva prescripției extinctive analizate, datele problemei nemodificându-se relevant și nefiind de natură a atrage astfel, caracterul nelegal al deciziei recurate, soluția de admitere a excepției prescripției menținându-se. 2. Secundul motiv de recurs, reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., conform căruia "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", este de asemenea, nefondat. Astfel, recurentul reclamant arată în esență, că decizia recurată încalcă prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și art. 2528 C. civ. (nou), întrucât în mod eronat ar fi stabilit curtea de apel că la data rămânerii definitive a sentinței de contencios administrativ ar fi putut cunoaște atât paguba cât și pe cei responsabili. Criticile sunt nefondate. Astfel, aserțiunile recurentului reclamant referitoare la: - faptul că deși la momentul derulării procedurii administrative, intimata se afla în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, cu toate acestea nu existau pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului, întrucât intimata și Ministerul erau persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite; - faptul că nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior nu au existat indicii care să vizeze nelegala lor întocmire și care să justifice exercitarea unui eventual control în temeiul raportului de subordonare atunci existent; - faptul că o eventuală auditare a activității intimatei de către minister nu ar fi condus la stabilirea cu certitudine a pagubei, întrucât întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea mai multor operațiuni indicate de recurent, toate acestea fiind elemente care în opinia recurentului ilustrează imposibilitatea sa de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanța de apel, vizează alte date (respectiv perioada în care a existat relația de subordonare a intimatei față de Ministerul Economiei și Finanțelor potrivit O.U.G. nr. 25/2007 și până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, perioadă incluzând data întocmirii raportului inițial de evaluare sau data unui posibil audit realizat asupra activității intimatei) decât momentul de debut al curgerii termenului de prescripție extinctivă stabilit în cadrul situației de fapt de către instanța de apel (2014), astfel încât ansamblul acestor critici nu este relevant cauzei. De asemenea, tot în privința lor, instanța de recurs constată inclusiv aspectul negativ referitor la faptul că dispozițiile legale invocate de recurent a fi fost încălcate de către curtea de apel, nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui ce răspunde de ea. În ce privește întinderea pagubei, aceasta este o chestiune de probațiune și respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa). În fine, Înalta Curte mai observă și că în reglementarea noului C. proc. civ., aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situația de fapt stabilită de instanțele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă din enunțarea acestui caracter, în mod expres, prin alineatul prim al art. 488 C. proc. civ., din enumerarea limitativă și expresă a motivelor de nelegalitate care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 - 8 din respectivul text procesual. Așadar, instanța de recurs, în cadrul controlului de legalitate pe care-l exercită, este ținută de situația de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv, de instanța de fond sau după caz, de apel. Or, cea mai mare parte din aserțiunile recurentului reclamant analizate la acest punct, implică aprecierea situației de fapt, instanța de recurs nefiind competentă însă, să reaprecieze situația de fapt, așa cum am arătat, în această cale de atac exclusiv de legalitate. Cvasitotalitatea aspectelor menționate reprezintă elemente ale situației de fapt care se apreciază potrivit probelor administrate. Posibilitatea recurentului de a cunoaște paguba și pe cel responsabil de producerea sa reprezintă în mod indiscutabil, un element factual, determinabil pe baza probelor administrate în proces. Reaprecierea probelor în recurs, prin prisma aserțiunilor de genul celor menționate de recurentul reclamant în motivul său de recurs, pentru a conchide în final, în sensul aplicării greșite în cauză, a dispozițiilor legale ale art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și art. 2528 C. civ. (nou), astfel cum dorește recurentul reclamant, nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunțate, ci echivalează cu reevaluarea situației de fapt și eventual, stabilirea uneia noi, la care se vor aplica prevederile legale. Drept urmare, grefat pe situația de fapt stabilită definitiv de instanța de apel, Înalta Curte apreciază că în cauză s-a realizat de către curtea de apel o corectă aplicare și interpretare a prevederilor legale invocate de recurent. De asemenea, instanța de recurs constată că practica judiciară indicată de recurent (decizia civilă nr. 513/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă) nu infirmă cele statuate de către curtea de apel, atât timp cât considerentele citate din cadrul său de către recurent fac trimitere inclusiv la necesitatea în cadrul instituției juridice a prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, a determinării unui moment obiectiv de început al curgerii termenului de prescripție extinctivă, moment care în speța pendinte a fost decelat de către instanța de apel pe baza probelor administrate în dosar. În privința dispozițiilor art. 1000 C. civ. 1864, art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954 invocate de recurent în cadrul aceluiași motiv de recurs, instanța de recurs observă că toate aceste norme juridice sunt exhibate de partea procesuală din perspectiva fondului raportului juridic dedus judecății, fond a cărui cercetare este însă, prohibită ca urmare a interpunerii impedimentului prescripției dreptului material la acțiune. Această apreciere este valabilă și în privința enunțului din recurs privitor la existența raporturilor de prepușenie pe care recurentul le decelează din circumstanțele cauzei. 3. Sub un ultim aspect, subsumat motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. și nu de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. (cum greșit recurentul reclamant l-a încadrat în drept), instanța de recurs notează că tribunalul nu s-a raportat în cadrul sentinței civile pronunțate la considerentele deciziei în interesul legii nr. 19/2019 a instanței supreme, tot astfel cum în cuprinsul apelului declarat, reclamantul nu a invocat critici referitoare la aplicabilitatea în cauză a acestei decizii de către instanța de fond, astfel încât criticile recurentului relative omisiunii curții de apel de a analiza motivul de apel relativ greșitei aplicări în cauză a deciziei instanței supreme, sunt nefondate. Este adevărat că în cadrul deciziei civile recurate, curtea de apel a trimis și la considerentele acestei decizii pronunțate în interesul legii, însă instanța de recurs constată faptul că aceste considerente ale instanței de apel au fost realizate cu titlu a fortiori - cu atât mai mult. Astfel, din ansamblul deciziei recurate, rezultă cu evidență faptul că instanța de apel a apreciat că dies a quo - momentul de debut al curgerii termenului de prescripție este reprezentat de data rămânerii definitive a constatărilor Curții de Conturi, respectiv data rămânerii definitive a sentinței de contencios administrativ pronunțate, instanța de apel arătând - din perspectiva argumentului rațional a fortiori (cu atât mai mult) - că prin decizia în interesul legii nr. 19/2019, instanța supremă a stabilit în situații comparabile, o dată de debut chiar mai îndepărtată decât cea pe care a decelat-o curtea de apel în cazul pendinte. Procedând astfel, se observă că instanța de apel nu a infirmat propria statuare anterioară, ci dimpotrivă, a consolidat-o, fără însă, a o înlocui cu cea expusă în decizia în interesul legii. Pe cale de consecință, argumentul recurentului în sensul caracterului străin de speță al considerentelor criticate ale instanței de apel, argument fundamentat pe aspectul că decizia în interesul legii ar fi fost pronunțată într-o materie specială, cea a dreptului muncii, distinctă de dreptul comun temei juridic în speța pendinte, nu poate fi primit. Considerentele respective nu reprezintă argumente nici decisive și nici decizorii ale instanței de apel, ci doar unele supraabundente, care nu au schimbat cu nimic datele problemei, atât timp cât curtea de apel a decelat un alt moment de debut al prescripției extinctive decât cel indicat în decizia în interesul legii pronunțată în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 8 și 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, și a dispozițiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv a art. 2.526 din C. civ. În fine, instanța de recurs constată că excepția inadmisibilității prezentului recurs, invocată de intimată prin întâmpinarea formulată în recurs și calificată ca apărare de fond, nu poate fi primită, având în vedere că argumentul despre care intimata afirmă că ar fi fost deja statuat în mod definitiv într-o speță similară (decizia civilă nr. 862/2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă), nemaiputând fi astfel, invocat în prezentul proces, a vizat un alt raport juridic concret, distinct de cel prezent, concluzia menținându-se chiar și dacă în litigiul anterior ar fi existat identitate de părți procesuale. Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., instanța de recurs va respinge ca nefondat, recursul promovat, reținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate.