ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5242/2024

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată la data de 29.04.2016, sub nr. x/2/2016 pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal reclamanta S.C. A a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Consiliul Concurenței, următoarele: - anularea parțială a Deciziei Consiliului Concurenței nr.X/17.12.2015 prin care A SRL a fost sancționată cu o amendă în cuantum de 81.600 lei; - anularea Ordinului 736/27.11.2015 prin care nu i s-a permis întreprinderii A SRL accesul integral la înscrisurile aferente și pe cale de consecință: - obligarea Consiliului Concurenței de a depune la prezentul dosar toate documentele, datele și informațiile aferente investigației nr.715/2010 (contractele dintre B S.A. și fiecare distribuitor, toate facturile emise B, înțelegeri, acorduri, recunoașteri, procese-verbale, anexele decizii sancționare, tiv în general toate înscrisurile necenzurate, etc, - obligarea pârâtului prin hotărâre de a permite reclamantei consultarea tuturor documentelor aferente investigației declanșate prin Ordinul Consiliului Concurenței nr.715/2010, respectiv de a permite obținerea de copii/extrase/etc. ; - obligarea pârâtului la returnarea sumei în cuantum de 81.600 lei reprezentând amenda abuzivă cu toate dobânzile aferente; - obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Hotărârea atacată cu recurs Prin sentința civilă nr.4173 pronunțată la 21 decembrie 2016, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală, a respins în consecință acțiunea față de această pârâtă și a respins, ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta A S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr.4173 pronunțate la 21 decembrie 2016 de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A S.R.L., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și, în principal, admiterea acțiunii cu consencința anulării în parte a deciziei nr.71/17.12.2015, iar în subsidiar trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. După o succintă prezentare a situației de fapt, a formei aplicabile a cadrului legal și a istoricului legislativ recent, aplicabil a actului administrativ contestat, se învederează următoarele: Curtea de Apel București a analizat contractul de distribuție dintre S.C. B și S.C. A din 2007 și a constatat, în mod eronat că: - prin contract se menționează „prețuri recomandate”, dar acestea nu sunt doar orientative; - societatea B emite lunar o listă cu prețuri recomandate, dar își rezervă dreptul de a le modifica, punând la dispoziția cumpărătorului o variantă actualizată; - prin această practică, prețurile au fost de fapt fixate, ceea ce ar putea încălca art. 5 alin. 1 litera a) din Legea concurenței. În concret, instanța de fond a reținut că, deși listele de prețuri ale societății B erau prețuri recomandate, printr-o abordare forțată aceste prețuri devin impuse în accepțiunea Consiliului Concurenței și Curții de Apel București. Menționează că o singură centrală a fost identificată de către Consiliul Concurenței ca fiind vândută de către recurenta din prezenta cauză în toți anii de investigație. Curtea de Apel nu a ținut cont de probele administrate din care reieșea fără putință de tăgadă modalitatea independentă de stabilire a preturilor reclamantei Calor; - explicațiile societății privind comportamentul său pe piață; - principiile consacrate la nivel comunitar și național cu privire la standardul probator necesar dovedirii unei practici concertate. Instanța de fond a interpretat în mod formal și forțat toate probele existente, distorsionând înțelesul documentelor, omițând să ia în considerare probele depuse de reclamantă care făceau dovada inexistenței faptei, acordând valoare probatorie limitată anumitor probe relevante în mod abuziv, interpretând greșit dispozițiile legale privind sancționarea sa, precum și criteriile de stabilire a cuantumului amenzii. Menționează că împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței pe piața românească nu poate fi considerată nici ca fiind un obiect ascuns al înțelegerilor dintre A. și B având în vedere cota de piață de maxim 4,4% deținută de B S.A.- pe piața centralelor termice conform art. 7 și următoarele din Legea Concurenței care specifică atunci când nu se aplică prevederile art. 5 B nu putea stabili nivelul prețurilor pe o piață a centralelor termice, unde produse similare, dar sub o altă marcă puteau fi găsite la producătorii. Pe această piață, unde a deținut o cotă de maxim 4,4% , B S.A., nu putea împiedica, restrânge sau denatura concurența prin contractul cu A SRL. Pe aceeași piață fragmentată, unde a deținut o cotă de maxim 4,4% în perioada de maxim. B S.A., nu putea împiedica, restrânge sau denatura concurența prin contractul cu A. Consideră că se încadrează la art. 7 alin. (1) ținând cont de faptul că firma B a fost concurentă (până la faliment) cu firma A SRL pe piața relevantă a centralelor termice afectată de înțelegere, ponderea mare a cifrei de afaceri a recurentei fiind importul, iar centralele cumpărate de la B aveau o pondere procentuală foarte mică. Încadrarea sa la art. 7 alin. (1), alin. (2), alin. (3), scoate recurenta A SRL din sfera sancționării. Din lecturarea deciziei se reține un singur aspect incriminator și anume acela al „fixării prețurilor de revânzare către terți”, prin acordul intervenit între B și A, deși acordurile conțin termenul de preț recomandat și nu de preț impus. A nu a respectat însă nici prețul recomandat, adică clauza în discuție, a revândut produsele către terți cu alte prețuri decât cele impuse de producător, de aceea, nu se poate imputa acesteia participarea la o înțelegere în privința fixării prețurilor de revânzare. Decizia a fost emisă fără a se verifica dacă activitatea firmei a influențat în mod negativ prețul produselor pe piața relevantă a centralelor din România, dacă trebuia sau nu aplicată excepția prevăzută de art. 7 din Legea nr. 21/1996, care este efectul negativ pe care activitatea firmei l-a produs pe „piața relevantă" din România, dacă s-a produs un prejudiciu real consumatorului final prin activitățile comerciale de revânzare, dacă semnarea contractului cu prețurile recomandate de vânzare neurmată de executarea întocmai a dispozițiilor a creat un impact negativ pe piața relevantă a comercializării centralelor din România. Relevante în acest sens sunt prevederile art. 3 teza finală, potrivit cărora cumpărătorul se obligă să respecte noua listă de prețuri, reactualizând propria listă în 7 zile, precum și dispozițiile art. 5 din contractele de distribuție, conform cărora cumpărătorul se obligă să respecte strategia de preturi recomandate stabilită de B, să efectueze acțiuni de vânzare promoționale (reduceri de prețuri, oferirea gratuită a altor produse și/sau servicii ca premiu la achiziția unei centrale) numai cu acordul scris al lui B. Pentru a sublinia caracterul obligatoriu al prețului “recomandat” este de menționat faptul că părțile au convenit sancțiuni în cazul încălcării clauzelor prin care se stabilește prețul de vânzare și, în acest sens, sunt de observat dispozițiile art. 3 din contractul de distribuție, potrivit cărora nerespectarea politicii de prețuri recomandate și promovate de către B atrage după sine anularea bonusurilor care se acordă cumpărătorului în cazul îndeplinirii tuturor obligațiilor ce-i revin conform prezentului contract. Prevederi similare se regăsesc și în contractele ulterioare încheiate între B și S.C. A în perioada 2008-2012. Potrivit art. 3 B își rezervă dreptul de a opera modificări (de prețuri sau de gamă) în lista de prețuri, situație în care va pune la dispoziția cumpărătorului lista actualizată. Simetric opus, art. 7 prevede în sarcina cumpărătorului obligația de a respecta strategia de prețuri recomandate stabilită de către B, respectiv să efectueze acțiuni de vânzare promoționale (reduceri de prețuri, oferirea gratuită a altor produse și/sau servicii ca premiu la achiziția unui produs B) numai cu acordul scris al lui B. Totodată, art. 7 prevede că, în cazul nerespectării art. 3 paragraful 2, B își rezervă dreptul de a aplica sancțiuni comerciale - diminuarea discounturilor și a bonusurilor, modificări ale termenelor de plată și liniilor de creditare aplicate, precum și încetarea furnizării de produse către cumpărător. Totodată, pentru promovarea vânzărilor de centrale termice B a organizat și desfășurat campania "Rabla la centrale", iar pentru promovarea vânzărilor de centrale termice către persoane fizice și asociații de proprietari care iau decizia debranșării locuințelor de la sistemul de termoficare centralizat a organizat și desfășurat campania "Marea debranșare". Conform art. 101 alin. (13) din T.F.U.E. și art. 5 alin. (1) din Legea concurenței, nu toate înțelegerile sau practicile concertate sunt prin ele însele ilegale sau generatoare de prejudicii, unele dintre acestea putând beneficia de exceptări de la interdicția prevăzută ca regulă generală, iar în acest caz este necesar ca întreprinderile în cauză să demonstreze îndeplinirea anumitor condilii prevăzute de lege, în principal că avantajele favorabile compensează efectele restrictive asupra concurenței iar consumatorii beneficiază de avantajele rezultate. Atunci când un acord face obiectul unei exceptări, părțile trebuie să dovedească doar că acordul beneficiază de o exceptare pe categorii. Înțelegerile dintre B și A nu au restrâns concurența. Mai mult, în Orientările privind restricțiile verticale ale Comisiei Europene (2010/C 130/0 1), se stipulează (cf Cap.II, alin. (1), pct.11) că acordurile verticale între IMM-uri sunt rareori în măsură să restrângă semnificativ concurenta și, prin urmare, nu în sfera de aplicare a art. 101 Dispozițiile incluse cu privire la recomandarea de modificare a prețurilor conform termenilor actualizați aferenți vânzării produselor (modificarea TVA-ului, condițiile de (post) garanție, termene de livrare, prețuri intervenții service care fluctuează funcție de salariul minim legal din România, etc) nu pot fi încadrate ca și prețuri impuse, așa cum a statuat incorect Curtea de Apel (art. 3 5.2 și următoarele). Cu privire la așa zisele sancțiuni prevăzute, solicită Înaltei Curți să constate că nu a respectat prețurile recomandate în peste 90% din cazuri, nu au fost sancționați de către B. În ceea ce privește bonusurile acordate, dacă prin publicitatea efectuată de B, se oferea o centrală termică și un termostat cu anumite condiții de garanție, Curtea de Apel o găsește pe reclamantă vinovată că a oferit și accesoriul sau că a acordat acele condiții de garanție. Nu. sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a și b din Legea nr. 21/1996, întrucât: - nu a existat în realitate o înțelegere de fixare a prețurilor de revânzare prețul fiind recomandat și nu impus; - cota de piață redusă a jucătorilor exclude orice influențare a pieței relevante; - in cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 7 din Legea concurenței; - inspectorii de concurență au analizat prețurile de vânzare mod aleatoriu; -nu rezultă din probatoriul administrat de autoritatea de concurență în care au fost respectate prețurile stabilite de B; - reclamanta nu a participat la licitații cu produsele B sau la programul Rabla În ceea ce privește condiția înțelegerii de fixare a prețurilor de revânzare, Societatea A reamintește faptul că prin clauzele contractuale părțile au convenit un preț orientativ și nu unul fix, stabilit de B dovadă fiind faptul că nerespectarea acestui preț nu a fot însoțită de sancțiuni contractuale. Este relevantă cota de piață atât în privința importatorului cât și a distribuitorului, fiind de subliniat că exceptarea la care facem trimitere anume cea prevăzută de art. 7 alin. (1) (și următoarele) din Legea concurenței este aplicabilă speței. În opinia specialiștilor și experților, in cazurile menționate in decizie, se aplică prevederile art. 7 (alin. (1) Deși a explicat primei instanțe, că toate art.le Legii Concurenței se interpretează unele prin altele, în acord cu normele de aplicare a legii și cu Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene, toate susținerile nu au fost reținute ca și considerente de Curtea de Apel București. Consideră nelegală și incorectă interpretarea cum că este irelevantă cota de piață, atât timp cât art. 7 precizează că nu se aplică art. 5 alin. (1) tocmai când cota de piață a părților contractante este redusă. Consideră nelegală respingerea accesului societății recurente la dosarul complet al investigației, fapt care o privează de posibilitatea de a formula apărările efective. Este incorectă și nelegală alăturarea termenilor proces verbal, semnat de reprezentanții A, fără observații, în sensul că societatea A a primit opisul dosar al investigației. În finalul motivelor de recurs recurenta-reclamantă solicită sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea concurenței nr.21/1996, întrucât contravin art. 52 art. 45 art. 21 art. 31 art. 135 și urm. din Constituția României și art. 6 din CEDO.

Apărări formulate în cauză Intimatul-pârât Consiliul Concurenței a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

Aspecte relevante în cauză Prin Decizia nr.397 din 4 iulie 2023. Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea concurenței nr.21/1996. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496 C. proc. civ. Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Demersul judiciar al reclamantei A, astfel cum a fost evidențiat la pct. I.1. al acestei decizii, vizează solicitarea de anulare parțială a Deciziei Consiliului Concurenței nr.X/17.12.2015 prin care a fost sancționată cu o amendă în cuantum de 81.600 lei, anularea Ordinului 736/27.11.2015 prin care nu i s-a permis întreprinderii accesul integral la înscrisurile aferente, obligarea Consiliului Concurenței de a depune la dosar toate documentele, datele și informațiile aferente investigației nr.715/2010 (contractele dintre B S.A. și fiecare distribuitor, toate facturile emise B, înțelegeri, acorduri, recunoașteri, procese-verbale, anexele decizii sancționare, în general toate înscrisurile necenzurate, etc, - obligarea pârâtului prin hotărâre de a permite reclamantei consultarea tuturor documentelor aferente investigației declanșate prin Ordinul Consiliului Concurenței nr.715/2010, respectiv de a permite obținerea de copii/extrase/etc. ; - obligarea pârâtului la returnarea sumei în cuantum de 81.600 lei reprezentând amenda abuzivă cu toate dobânzile aferente; Soluționând cauza în primă instanță, Curtea de Apel a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală, a respins în consecință acțiunea față de această pârâtă și a respins, ca neîntemeiată acțiunea. Pentru a dispune astfel prima instanță a reținut că reclamanta a încheiat cu B în anul 2007 înțelegeri pe verticală prin care se stabilesc în mod direct sau indirect prețurile de revânzare și înțelegeri prin care se împiedică concurența între distribuitori, prin limitarea comercializării, încălcând astfel dispozițiile art. 5 alin. 1 litera a) din Legea nr. 21/1996. Recurentul-pârât a criticat soluția primei instanțe, clamând prin cererea de recurs formulată incidența tuturor dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în special pct.4,5,6 și 8, întrucât fără a avea în vedere prevederile art. 7 din Legea concurenței (precizează că nu se aplică art. 5 alin. (1) tocmai când cota de piață a părților contractante este redusă, Curtea de Apel București a analizat contractul de distribuție dintre S.C. B și S.C. A din 2007 și a constatat, în mod eronat că: - prin contract se menționează "prețuri recomandate", dar acestea nu sunt doar orientative; - societatea B emite lunar o listă cu prețuri recomandate, dar își rezervă dreptul de a le modifica, punând la dispoziția cumpărătorului o variantă actualizată; - prin această practică, prețurile au fost de fapt fixate, ceea ce ar putea încălca art. 5 alin. 1 litera a) din Legea concurenței; - nu i s-a permis accesul la toate documentele ce au făcut obiectul investigației finalizate prin decizia atacată.. Înalta Curte precizează că deși reclamanta formulând prezentul recurs a invocat incidența tuturor dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în special pct.4,5,6 și 8, în realitate susținerile pot fi încadrate în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară. Astfel, prin Ordinul Președintelui Consiliului Concurenței nr. 715/ 22.10.2010 a fost declanșată din oficiu o investigație având ca obiect o posibilă încălcare a art. 5 alin. (1) din Legea Concurenței nr. 21/1996, republicată, de către S.C. B S.R.L. și 58 de distribuitori ai săi, între care și recurenta, pe piața distribuției centralelor termice și a accesoriilor pentru acestea. În cadrul investigației au fost analizate contractele, actele adiționale, anexele, acordurile încheiate, în perioada 2006 - 30.09.2014, între B și distribuitorii săi, precum și contractele, actele adiționale, anexele, acordurile încheiate, în perioada 2009-2012, între distribuitorii B și subdistribuitorii acestora. În cadrul investigației au fost identificate încălcări, ale art. 5 alin. (1) din Legea concurenței, materializate prin înțelegeri verticale încheiate, în perioada 2006 - 30.09.2014, între B și distribuitorii săi. Urmare a deliberării, Consiliul Concurenței a emis Decizia nr. X/17.12.2015 prin care a constatat că reclamanta A a încălcat dispozițiile art. 5 alin. (1) literele a) și b) din Legea Concurenței, iar în temeiul art. 53 alin. (1) litera a) a sancționat contravențional întreprinderea cu suma de 81.600 lei, reprezentând 0,585% din cifra de afaceri realizată în anul anterior sancționării (anul 2014). Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiate, susținerile recurentei-reclamante privind faptul că a respectat dispozițiile Legii nr. 21/1996, din perspectiva caracterului de adeziune al contractelor încheiate cu B S.A. Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a din Legea nr. 21/1996: „Sunt interzise orice înțelegeri între întreprinderi care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care: a) stabilesc direct sau indirect prețuri de cumpărare ori de vânzare sau orice alte condiții de tranzacționare”. Din textul de lege anterior citat, rezultă că Legea concurenței nr. 21/1996 interzice acele înțelegeri care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia, neexistând nicio dispoziție expresă care să excludă contractele de adeziune din categoria înțelegerilor anticoncurențiale. Astfel, prin încheierea contractului de distribuție cu B S.A., recurenta și-a manifestat consimțământul cu privire la conținutul clauzelor din cuprinsul acestuia, prezumându-se că acestea (inclusiv cele anticoncurențiale), chiar dacă nu au fost negociate, au fost acceptate ca atare de către reclamantă. Semnarea unui contract de adeziune nu constituie o cauză exoneratoare de răspundere, reclamanta având posibilitatea de a nu încheia contractul, în condițiile în care acesta cuprindea clauze anticoncurențiale. Neîntemeiate sunt și susținerile reclamantei privitoare la inexistența unor efecte produse de clauzele anticoncurențiale, ca urmare a nepunerii în executare a contractului de distribuție (vânzarea unui singur produs – centrală găsită de către entitatea ce a făcut verificarea sau nerealizarea vreunei vânzări a produselor ce fac obiectul contractului, neparticiparea reclamantei la licitații având ca obiect distribuirea produselor furnizate de B S.A., nesancționarea sa de către furnizor pentru încălcarea clauzelor). Prin prisma conținutului clauzelor cuprinse în contractul de distribuție încheiat cu B S.A. și a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a din Legea nr. 21/1996, în speță a fost reliefată existența unei înțelegeri anticoncurențiale prin obiect, constând în stabilirea prețurilor pentru cumpărătorul final, caz în care răspunderea contravențională intervine independent de efectul unei astfel de înțelegeri (efectul este prezumat de lege), fiind, astfel, irelevant dacă părțile au pus în aplicare sau nu dispozițiile contractuale incriminate. Împrejurarea că recurenta-reclamantă nu a executat întocmai prevederile contractuale, fără a fi considerată clauză exoneratoare de răspundere, a fost avută în vedere la individualizarea sancțiunii aplicate. După cum în mod corect s-a menționat și în considerentele sentinței recurate, obiectul și efectul anticoncurențial, astfel cum rezultă din legislația incidentă și din jurisprudență, reprezintă condiții alternative, iar nu cumulative, motiv pentru care, la stabilirea existenței unei fapte anticoncurențiale, în cazul unei înțelegeri prin obiect, este suficient ca autoritatea de concurență să dovedească faptul că înțelegerea anticoncurențială a avut ca obiect fixarea prețurilor, nefiind obligată să analizeze și potențialele efecte ale unor astfel de înțelegeri, întrucât se prezumă că ele afectează concurența prin simpla lor inserare în contracte. Conform Legii Concurenței, o înțelegere între două societăți care are un caracter vertical-adică între un importator și distribuitorii săi, cum este cazul relației dintre societatea B și distribuitorii săi-poate fi considerată gravă prin obiect, conform prevederilor legale. Această gravitate este determinată de natura restricțiilor impuse și nu de impactul economic al întreprinderilor implicate. Astfel, art. 5 alin. (1) din Legea Concurenței se aplică independent de pragul cotei de piață deținut de întreprindere, critică nefondată adusă sentinței de către societatea recurentă. Mai mult, nu este relevant dacă înțelegerea a fost pusă în practică. O înțelegere anticoncurențială este analizată prin obiect, ceea ce înseamnă că simpla existență a acordului este suficientă pentru a fi sancționată, fără a fi necesară demonstrarea efectelor sale asupra pieței. Aceste prevederi subliniază faptul că restricțiile verticale impuse printr-o înțelegere între importator și distribuitori pot fi considerate grave, iar autoritățile de concurență nu trebuie să analizeze cota de piață sau cifra de afaceri pentru a stabili caracterul anticoncurențial al acordului. Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate și susținerile recurentei-reclamante privitoare la voința reală a părților semnatare ale contractului de distribuție, precum și cele privitoare la caracterul recomandat, iar nu impus, al prețurilor de revânzare. Pe de-o parte, aceste susțineri nu țin seama de natura înțelegerii anticoncurențiale ce a fost constatată de către autoritatea de concurență, faptele reținute în sarcina reclamantei fiind sancționate atunci când se creează o situație de pericol asupra mediului concurențial, chiar în lipsa efectelor propriu-zise și independent de voința și scopul urmărit de părți prin semnarea convenției. Pe de altă parte, instanța de fond a reținut în mod corect, iar recurenta-reclamantă nu a prezentat contraargumente valide, că prețurile stabilite prin contractul încheiat cu furnizorul nu au caracter recomandat, ci impus, având în vedere faptul că părțile au prevăzut în cuprinsul contractului, și ulterior, prin actele adiționale, un mecanism de monitorizare de către furnizor a aplicării acestor clauze, precum și posibilitatea de sancționare a societății, în cazul nerespectării obligației de comercializare a produselor la prețurile din lista emisă de furnizor. Este evident că aceste clauze înlătură libertatea decizională a reclamantei, care este împiedicată să revândă produsele achiziționate de la B S.A. la un preț liber stabilit și să intre, astfel, în concurență chiar cu importatorul și susținerile în sens contrar nu pot fi luate în considerare, având în vedere contractul. Acceptând să revândă la preturile impuse de furnizor, reclamanta și-a limitat propria libertate de stabilire a prețurilor, acceptând, totodată, și riscul de a nu putea intra într-o competiție adecvată cu alți potențiali distribuitori ai acelorași produse. Este nefondată susținerea societății recurente în sensul că sunt aplicabile dispozițiile art. 7 din Legea concurenței, având în vedere în principal, cele menționate anterior, respectiv că este irelevantă cota de piață a distribuitorului, iar în secundar, înțelegerea a fost prin obiect și nu prin efect (cum corect a reținut și judecătorul fondului), aspect ce atrage prevederile alin. (4) lit. b ale art. 7 din Legea nr. 21/1996, în sensul sancționării recurentei. Cu privire la criticile vizând individualizarea sancțiunii, Înalta Curte consideră că încadrarea faptei anticoncurențiale analizate în categoria faptelor de gravitate medie este justificată, dată fiind perioada îndelungată de desfășurare a acestor înțelegeri. Conform dispozițiilor art. 53 alin. (1) lit. a din Legea concurenței, încălcarea art. 5 alin. (1) se sancționează cu amendă de la 0,5% până la 10 % din cifra de afaceri totală realizată de întreprinderile implicate în anul anterior sancționării. Or, societatea recurentă a fost sancționată cu amendă în cuantum de 81.600 lei, reprezentând 0,585% din cifra de afaceri realizată în anul anterior sancționării (anul 2014), neputându-se reține că, în aprecierea sa, Consiliul Concurenței a aplica o amendă exagerată. În ceea ce privește cererea vizând anularea Odinului nr.736/2015 și susținerea recurentei în sensul că i s-a încălcat dreptul la apărare, întrucât nu i s-a permis să studieze toate înscrisurile avute în vedere la emiterea deciziei nr.71/2015, Înalta Curte menționează că în mod legal și temeinic instituția pârâtă și instanța de fond au respins această cerere ca neîntemeiată. Astfel, instanța de recurs menționează că autoritatea de concurență nu este obligată să furnizeze toate documentele investigației, mai ales în cazul implicării mai multor întreprinderi, cu atât mai mult cu cât, în cauză nu era relevantă examinarea conduitei altor firme sau cota de piață a reclamantei (amenda fiind aplicată nominal pentru faptele săvârșite de fiecare societate în parte). De asemenea, anumite documente nu puteau fi arătate și studiate de societățile concurente, având în vedere caracterul lor confidențial. Astfel, refuzul Consiliului Concurenței nu a afectat dreptul reclamantei la apărare, deoarece aceasta a avut acces la dosar pe 24.11.2015, primind copii ale documentelor care o priveau în mod direct. În ceea ce privește criticile relative la modalitatea de interpretare a probatoriului administrat de către prima instanță, formal și forțat, în opinia recurentei reclamante, pe de o parte, Înalta Curte constată că astfel de susțineri au o componentă accentuată de netemeinicie, și nu de nelegalitate, singurul aspect care poate face obiectul unui recurs, iar pe de altă parte, prima instanță a procedat la o interpretare holistică a probatoriului, în ansamblul său, fără a acorda prevalență unei sau anumitor probe, chiar dacă acestea au fost propuse de una din părți. De altfel, prima instanță a analizat în mod just diferența dintre prețurile recomandate, orientative, susținută de reclamantă și prețurile impuse, aspect care a rezultat din interpretarea clauzelor contractuale și efectele acestora pe piață. Așa fiind, Înalta Curte constată că soluția adoptată a fost corect și amplu motivată, s-a fundamentat pe interpretarea probelor administrate raportat la prevederile legale aplicabile, astfel încât motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză. Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.