ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4446/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara – Secția contencios administrativ și fiscal, la data de 21.12.2023, sub nr. x/59/2023, reclamanții A și S.C. B S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, a formulat contestație împotriva formularului standard de notificare și motivare a refuzului unei vize eliberate de România, nr. C86-23-3613/04.10.2023 emis de către Ambasada României în Republica India, solicitând, în principal, anularea formularului standard emis de către pârât și obligarea acestuia de a soluționa favorabil cererea reclamantului A de eliberare a vizei de lungă ședere, iar în subsidiar, obligarea pârâtului de a restitui către reclamanta S.C. B S.R.L. sumele achitate cu titlu de taxe și alte cheltuieli pentru cetățeanul nepalez în vederea obținerii vizei de lungă durată pe teritoriul României. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 166 din 12 martie 2024, Curtea de Apel Timișoara– Secția contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanții A, cetățean al statului Nepal, și B, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe reclamanții au declarat recurs reclamanții care au invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea recurată este netemeinică și nelegală având în vedere faptul că nu au fost avute în vedere toate actele existente la dosarul cauzei. În esență, au solicitat anularea actului contestat deoarece prin acest refuz de viză care nu a fost motivat corespunzător și a cărui motivare nu corespunde realității, reclamantului cetățean străin i s-a adus o vătămare în sensul că s-a aflat în imposibilitatea de a intra în România pentru a presta activități lucrative în vederea obținerii de surse financiare pentru a putea să își întrețină familia din țara de origine. A mai arătat că pârâtul se contrazice în susținerile formulate în apărare și că acesta nu a mai atașat în probațiune niciun alt înscris care să probeze argumentele din întâmpinarea depusă la dosarul cauzei. Făcând referire la rigoarea cu care Inspectoratul General pentru Imigrări acordă avize de angajare a cetățenilor străini, recurenții-reclamanți au precizat că, în speța de față, Inspectoratul a acordat aviz de angajare pentru cetățeanul străin considerând că nu pune problema existenței vreunui risc de migrație ilegală. În ce privește cel de-al doilea petit subsidiar al cererii introductive, au arătat că solicitarea este întemeiată pe dispozițiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, instanța având posibilitatea de a se pronunța în cadrul procesului privind anularea actului și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate și, ca atare, au apreciat că cererea privind restituirea sumelor de bani plătite de angajator este întemeiată. 1.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Externe a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței pronunțate de prima instanță ca fiind temeinică și legală. 1.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 10 octombrie 2024, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs 2.1. Cu titlu preliminar, Înalta Curte urmează să respingă excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Externe, constatând că recurenții-reclamanți au formulat argumente de ordin critic care pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ. 2.2. Argumentele de fapt și de drept relevante Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanți este nefondat, pentru considerentele care vor fi arătate în continuare. Reține Înalta Curte că prin cererea de recurs, recurenții-reclamanți au reluat succint criticile de nelegalitate ale actului contestat făcând referire la trei aspecte: nemotivarea corespunzătoare a deciziei prin care s-a respins cererea de acordare a vizei de lungă ședere, lipsa altor probe/înscrisuri care să susțină argumentele prezentate de pârât în întâmpinarea de la fondul cauzei și faptul că Inspectoratul General pentru Imigrări a acordat aviz de angajare pentru cetățeanul străin considerând că nu pune problema existenței vreunui risc de migrație ilegală. Deși prin cererea introductivă reclamantul a invocat că prin nemotivarea formularului standard i s-a creat o vătămare constând în imposibilitatea contestării acestuia în fața instanței de contencios administrativ, aspect care a fost analizat de instanța de fond, prin cererea de recurs a susținut că reclamantului cetățean străin i s-a adus o vătămare în sensul că s-a aflat în imposibilitatea de a intra în România pentru a presta activități lucrative în vederea obținerii de surse financiare pentru a putea să își întrețină familia din țara de origine. Înalta Curte reține că vătămarea invocată în recurs ține de analiza legalității fondului deciziei de respingere în care se verifică dacă limitele marjei de apreciere exercitate de administrație, pentru a determina eligibilitatea solicitantului pentru a obține o viză de lungă ședere pentru angajare în muncă, au fost sau nu depășite și nu de situația în care refuzul de viză nu a fost motivat, așa cum susțin recurenții-reclamanți. Motivarea reprezintă un element esențial pentru formarea convingerii cu privire la legalitatea și oportunitatea actului administrativ, constituind, totodată, o garanție a alegerii soluției optime de către organul de decizie. Amploarea și detalierea motivării depind însă de natura actului adoptat, iar cerințele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanțele fiecărui caz. Așadar, deși motivarea reprezintă o obligație generală, aplicabilă oricărui act administrativ, ea face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia și contextul adoptării sale, prin prisma obiectivul său, care este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului. În speță, Înalta Curtea constată că formularul standard cuprinde rubrici predefinite, care nu acoperă toate ipotezele reglementate de art. 27 alin. (2) din OUG nr. 194/2002 în care poate fi refuzată acordarea vizei de lungă ședere, dar și o rubrică distinctă intitulată „Observații/alte motive” în care a fost menționat motivul neacordării vizei române, cererea fiind respinsă în baza art. 27 alin. (2) lit. i din O.U.G. nr. 194/2002. Așadar, față de specificul procedurii de soluționare a cererilor de acordare a vizelor de lungă ședere pe teritoriul României care presupune desfășurarea de activități în locuri situate la distanțe foarte mari, prin intermediul bazei de date naționale cu privire la străini, aferentă sistemului naționale de informații privind vizele, în care, din rațiuni evidente de operare eficientă, se trec doar elementele esențiale și rezultatele activităților desfășurate, instanța de control judiciar reține, în acord cu judecătorul fondului, că actul contestat respectă exigențele motivării, în cuprinsul acestuia regăsindu-se motivele care au stat la baza refuzului acordării vizei solicitate. Referitor la critica recurenților-reclamanți cu privire la lipsa altor probe/înscrisuri care să susțină argumentele prezentate de intimatul-pârât în întâmpinarea de la fondul cauzei, respectiv existența unor îndoieli întemeiate cu privire la gradul de încredere care poate fi acordat declarațiilor solicitantului din prezenta cauză, Înalta Curte reține că, așa cum este reglementată de art. 27 alin. (2) lit. i din OUG nr. 194/2002, această condiție de acordare a vizelor ține de marja de apreciere a autorității competente și se verifică în cadrul interviului consular, în urma unei interacțiuni directe și nemijlocite dintre solicitant și funcționarii consulari, nefiind necesar să fie demonstrată cu certitudine și prin mijlocirea altor probe. Prin urmare, faptul că intimatul-pârât nu a depus și alte documente care, în opinia recurenților-reclamanți, ar fi probat neîndeplinirea acestei condiții, nu este de natură să atragă nelegalitatea actului contestat. În continuare, Înalta Curte va analiza relevanța pe care o reprezintă pentru soluționarea cererii de acordare a vizei române împrejurarea că, în speță, Inspectoratul General pentru Imigrări a acordat aviz de angajare pentru cetățeanul străin A. Potrivit art. 44 alin. (1) din OUG nr. 194/2002: „Viza de lungă ședere pentru angajare în muncă se acordă străinilor în scopul încadrării în muncă pe teritoriul României la un angajator.” Totodată, dispozițiile art. 29 din același act normativ prevăd la alin. (1) că: „Cererea de acordare a vizei trebuie să fie însoțită de documentul de trecere a frontierei de stat, valabil potrivit art. 28 în care să poată fi aplicată viza, de documente care să justifice scopul și condițiile călătoriei, precum și de dovada că posedă mijloace de întreținere pe timpul șederii în România și pentru a părăsi teritoriul României.”, iar la alin. (3) se prevede că „La depunerea cererii de acordare a vizei române, solicitantul este, de regulă, chemat la interviu.” Din interpretarea acestor dispoziții legale, reiese că avizul de angajare este un document care poate justifica scopul și condițiile călătoriei, astfel că obținerea acestuia este necesară anterior solicitării vizei de lungă ședere pentru angajare în muncă (tip D/AM) și trebuie să însoțească chiar cererea de acordare a vizei. Cu alte cuvinte, chiar dacă avizul de angajare eliberat în condițiile legislației speciale privind încadrarea în muncă și detașarea străinilor pe teritoriul României reprezintă o condiție specială prevăzută pentru eliberarea vizei de lungă ședere pentru angajare în muncă (tip D/AM), fiind prevăzut în mod expres la art. 44 alin. (2) lit. a din OUG nr. 194/2002, Înalta Curte reține că în analiza unei cereri de acordare a vizei române, autoritățile competente vor verifica atât îndeplinirea condițiilor generale reglementate de art. 27 din OUG nr. 194/2002, cât și îndeplinirea unor condiții speciale în funcție de tipul de viză care se solicită. Prin urmare, împrejurarea că solicitantul vizei a obținut avizul de angajare nu atrage obligativitatea acordării vizei, cum eronat susțin recurenții-reclamanți, în contextul în care este necesară și îndeplinirea mai multor cerințe generale pentru eliberarea vizei, printre care se numără cerința inexistenței unei îndoieli întemeiate cu privire la autenticitatea documentelor justificative înaintate de către solicitant sau cu privire la veridicitatea datelor pe care acestea le cuprind, la gradul de încredere care poate fi acordat declarațiilor solicitantului, aspecte care, de regulă, se constată în cadrul interviului consular, astfel cum s-a arătat prin considerentele anterioare. Cât privește petitul subsidiar al cererii introductive, prin care s-a solicitat obligarea pârâtului să restituie reclamantei S.C. B S.R.L. sumele achitate reprezentând taxele și alte cheltuieli pentru cetățeanul nepalez în vederea obținerii vizei de lungă durată pe teritoriul României, întemeiat pe dispozițiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte amintește că acțiunea vizând plata despăgubirilor nu poate avea decât un caracter accesoriu în raport de capătul principal de cerere, fiind o consecință a înlăturării actului administrativ nelegal, potrivit art. 8 alin. (1) coroborat cu art. 18 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004. Cum, în speță, criticile formulate de recurenți-reclamanți nu sunt în măsură să atragă casarea sentinței recurate, prima instanță făcând o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt, reținând în mod just legalitatea actului contestat, instanța de control judiciar reține că este neîntemeiat și capătul accesoriu de cerere. 2.3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, DECIDE: Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Externe. Respinge recursul formulat de reclamanții A și S.C. B S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 166 din 12 martie 2024 a Curții de Apel Timișoara – Secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată astăzi, 10 octombrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.