ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4135/2024

Ședința publică din data de 26 septembrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal la data de 13.08.2023, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, a formulat contestație împotriva Deciziei de respingere a cererii de acordare a vizei FN din data de 25.05.2023, emisă de Ambasada României din Pakistan și a Adresei nr. x/28.07.2023.

Prin sentința civilă nr. 9 din 10 ianuarie 2024 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, și a fost anulată Decizia de respingere a cererii de acordare a vizei din data de 25.05.2023.

Împotriva sentinței civile nr. 9 din 10 ianuarie 2024 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, pârâtul Ministerul Afacerilor Externe a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul-pârât a susținut că art. 27 alin. (2) lit. i) din O.U.G nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că unul din elementele esențiale care este necesar a fi verificat și, în lipsa căruia nu se poate acorda viza română este gradul de încredere care poate fi acordat declarațiilor solicitantului de viză, motiv pentru care rezultatele interviului consular constituie un element fundamental în luarea unei decizii cu privire la fiecare solicitare de viză, dată fiind interacțiunea directă cu solicitantul acesteia.

A criticat opinia instanței privind nerespectarea principiului proporționalității, motivat de faptul că, pe de-o parte legea nu impune în sarcina recurentului obligația de a asigura un interpret în cadrul interviului consular și, pe de altă parte, motivat de faptul că acordarea vizei române nu reprezintă o obligație de drept instituită de lege, ci doar o vocație, atât timp cât sunt întrunite condițiile legale.

Principiul proporționalității vizează situația în care orice măsură luată trebuie să fie bine adaptată și studiată pentru a atinge scopurile pe care le urmărește, iar acestea nu trebuie să treacă dincolo de ce este strict necesar și nu trebuie să fie însoțite de o sancțiune disproporționată cu gravitatea încălcării.

Astfel, în acord de prevederile acestui principiu, Ambasada României este cea care apreciază în concret gradul de încredere al declarațiilor solicitantului de viză și propune acordarea sau respingerea vizei, ca măsură adaptată situației de fapt constatate, prin raportare la interacțiunea nemijlocită cu solicitantul de viză, în cadrul interviului consular.

Acordarea vizei, prin care este permisă intrarea în țară a cetățenilor străini încorporează expresia suveranității statului, motiv pentru care, sub rezerva unor instrumente juridice internaționale care să impună contrariul, orice stat poate refuza intrarea pe teritoriul său a cetățenilor străini.

Potrivit O.G. nr. 25/2014 privind încadrarea în muncă și detașarea străinilor pe teritoriul României și pentru modificarea și completarea unor acte normative privind regimul străinilor în România, unul dintre documentele necesare în vederea emiterii avizului de angajare în muncă îl constiuie o declarație pe propria răspundere de cunoaștere a unei limbi de circulație internațională, care să-i permită solicitantului de viză desfășurarea activităților la locul de muncă.

În speță, intimatul-reclamant a completat o astfel de declarație, prin care își asumă pe propria răspundere cunoașterea limbii engleze. Or, prin asumarea cunoașterii limbii, se prezumă că intimatul putea înțelege/răspunde la întrebările adresate în timpul interviului consular.

Or, având în vedere declarația dată pe propria răspundere de cetățeanul străin, prin care acesta și-a asumat cunoașterea limbii engleze, interviul consular s-a desfășurat exclusiv în limba engleză, pentru a proba veridicitatea respectivei declarații depuse în fața IGI în vederea emiterii avizului de angajare. Contrar opiniei instanței, solicitantul a avut, deci posibilitatea să-și facă cunoscute obiectivele urmărite prin solicitarea de viză.

In cadrul interviului consular, a rezultat, în mod neechivoc faptul că solicitantul vizei nu avea cunoștințele necesare de limbă engleză, în contradicție cu cele declarate, motiv pentru care CNV, în baza rezultatelor interviului consular transmise de AR Islamabad a luat decizia, în conformitate cu competențele legal atribuite în baza O.U.G. nr. 194/2002 de a respinge solicitarea de viză, fiind conturate suficiente îndoieli întemeiate, cu privire la gradul de încredere asupra documentelor și declarațiilor solicitantului de viză.

A menționat și faptul că IGI analizează, în vederea emiterii avizelor de muncă exclusiv documentația prezentată de către angajatorul din România, în lipsa unei interacțiuni directe cu persoana în numele căreia se emite avizul de angajare în muncă. Totodată, avizul de angajare eliberat de IGI este doar unul dintre documentele necesare în vederea obținerii unei vize de lungă ședere pentru angajare în muncă.

În contextul sus expus, nu se poate vorbi despre o încălcare a principiului proporționalității sau de o nerespectare a drepturilor omului, creată de lipsa asigurării unui interpret.

Mai mult decât atât, cetățeanul pakistanez nu ar fi avut posibilitatea concretă de a se încadra în mod optim la locul de muncă datorită barierei lingvistice, fapt dovedit în urma interviului consular, unde a rezultat neconcordanța între declarația dată pentru obținerea avizului de muncă și faptele constatate în timpul susținerii acestuia.

Cu privire la cele reținute de instanță în privința nemotivării situației intimatului-reclamant, a solicitat respingerea, întrucât, prin el însuși, art. 27 alin. (2) lit. i) prevede condițiile necesare, cumulative ce se analizează în vederea acordării vizei.

În speță, așa cum a arătat, motivul respingerii a constat în neconcordanța dintre declarațiile solicitantului și cele constatate în timpul interviului consular, ce a condus la îndoieli întemeiate cu privire la documentele și declarațiile acestuia.

Documentul a cărui anulare a fost solicitată de intimatul-reclamant, respectiv formularul de respingere a solicitării de viză, nu întrunește condițiile esențiale pentru a fi un veritabil act administrativ, condiții prevăzute de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Astfel, înscrisul sus menționat reprezintă, așa cum este și denumirea specifică, doar un formular tipizat, în care sunt menționate și motivate, prin raportare la prevederile legale, constatările funcționarilor consulari, rezultate în urma interviului consular, constatări producătoare de efecte juridice chiar de la momentul întocmirii. În cuprinsul formularului menționat se constată o stare de fapt, acesta reprezentând un mijloc de probă.

Prin urmare, documentul are doar rolul de informare și motivare în drept a refuzului. Amploarea și detalierea motivării depind de circumstanțele fiecărui caz. Decizia asupra permiterii sau nu a intrării pe teritoriul României în baza unei vize este evaluată, punctual, fără a oferi detalii solicitantului în vederea preconstituirii de probe la următoarea solicitare de viză. Cetățeanul străin nu are un drept ab inițio de a obține o viză, astfel încât refuzul vizei să fie motivat în toate elementele sale, acordarea vizei române nereprezentând o obligație de drept instituită de lege în favoarea solicitanților, ci doar o vocație.

În fine, recurentul a invocat eforturile naționale de combatere a migrației ilegale, a traficului de persoane/migranți și de prevenire a fenomenului terorist, fapt pentru care realizarea unor interviuri consulare aprofundate reprezintă o obligație legală și morală a autorităților naționale, proporțională din perspectiva respectării obligațiilor în materie de garantare a drepturilor omului, în vederea asigurării siguranței naționale, ordinii publice și de îndeplinire a diligentelor în vederea protejării cetățenilor statului român și al tuturor cetățenilor din Spațiul Comunitar Schengen.

În stadiul procesual al recursului nu s-a formulat întâmpinare.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea dosarului de recurs la data de 12 septembrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele instanței de recurs

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, a formulat contestație împotriva Deciziei de respingere a cererii de acordare a vizei FN din data de 25.05.2023, emisă de Ambasada României din Pakistan și a Adresei nr. x/28.07.2023.

Prin sentința recurată, acțiunea a fost admisă, pârâtul Ministerul Afacerilor Externe formulând recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a cărui incidență nu poate fi reținută în cauză.

Motivul de recurs prevăzut de acest text de lege vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară, criticile formulate de pârât fiind nefondate.

Astfel, faptul că acordarea unei vize de intrare pe teritoriul României reprezintă expresia suveranității statului, iar autoritatea publică competentă are o marjă de apreciere în ceea ce privește conferirea acestui drept nu înseamnă că recurentul poate dispune în mod arbitrar în această materie, ci conduita autorității publice trebuie să se înscrie în limitele și să respecte condițiile impuse de lege. În consecință, instanța de fond a procedat în mod corect atunci când a verificat respectarea de către autoritatea publică a acestor condiții, marja de apreciere a autorității publice emitente a actului contestat nefiind una nelimitată.

Or, impunând solicitantului de viză să susțină un interviu în limba română sau într-o limbă de circulație internațională, autoritatea publică pârâtă a impus, de facto, o condiție suplimentară pentru acordarea vizei, respectiv cunoașterea, la un nivel satisfăcător pentru derularea interviului, a unei astfel de limbi. Întrucât o astfel de condiție nu este prevăzută de legea națională, demersul autorității publice este în afara cadrului legal. Este nerelevant faptul că legea națională nu prevede, în mod explicit, obligația recurentului de a asigura interpret acest lucru decurgând, în mod implicit, din nereglementarea unei condiții de cunoaștere a unei limbi de circulație internațională pentru acordarea unei vize de intrare pe teritoriul României.

Afirmațiile recurentului potrivit cărora, prin realizarea interviului în limba engleză, s-a dorit verificarea unei declarații date de solicitant în fața Inspectoratului General pentru Imigrări cu ocazia obținerii avizului de muncă, prin care solicitantul afirma că cunoaște limba engleză, nu pot fi însușite de instanța de recurs întrucât nu au făcut obiectul dezbaterii în fața instanței de fond, fiind invocate pentru prima dată în cadrul recursului. Mai mult, prin aceste susțineri, recurentul face trimitere la probe care nu au fost solicitate și nu au fost administrate în fața instanței de fond.

Or, recurs este o cale extraordinară de atac care poate fi formulată doar pentru motivele de legalitate limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., stabilirea situației de fapt fiind apanajul instanței de fond.

În ceea ce privește obligația motivării refuzului de acordare a vizei, instanța de recurs constată că recurentul dispune de o marjă de apreciere în evaluarea unei solicitări de viză, dar, așa cum s-a menționat mai sus, exercitarea acestui drept nu trebuie să se facă în mod arbitrar. Or, condiția motivării actului se constituie ca o garanție împotriva arbitrariului autorității publice permițând atât destinatarului actului, cât și instanței de judecată, în caz de litigiu, să cunoască și să evalueze temeinicia argumentelor autorității publice. În lipsa obligației de motivare a actului, dreptul la apărare al destinatarului ar deveni iluzoriu, întrucât acesta nu ar fi în măsură să formuleze apărări în cunoștință de cauză, iar poziția autorității ar putea să se modifice pe parcursul procesului, așa cum, de altfel, s-a întâmplat în prezentul dosar unde, prin cererea de recurs, recurentul afirmă că derularea interviului în limba engleză a fost justificată de o declarație pe care solicitantul ar fi dat-o în fața Inspectoratului General pentru Imigrări, în sensul că cunoaște limba engleză, și a avut ca scop să verifice veridicitatea acestei declarații, în timp ce, în fața instanței de fond, a vorbit, la modul general, doar de imposibilitatea de a evalua riscul de imigrație ilegală și gradul de încredere care putea fi acordată petentului.

Argumentele recurentului, în sensul că formularul comunicat nu reprezintă un act administrativ, ci o simplă informare nu modifică considerentele de mai sus, existența unor garanții împotriva arbitrariului justificându-se și în situația unui refuz al autorității publice de soluționare a unei cereri referitoare la un drept sau la un interes legitim.

De asemenea, nu pot fi primite susținerile referitoare la faptul că o motivare mai detaliată ar permite solicitantului să își preconstituie probe pentru un demers ulterior. O astfel de posibilitate a autorității de a nu dezvălui unele informații care ar putea compromite corectitudinea unor evaluări viitoare ale cererii de acordare a vizei nu poate fi recunoscută la modul general, ci trebuie justificată de un motiv bine întemeiat. Or, în condițiile în care recurentul afirmă că refuzul de acordare a vizei a fost determinat de imposibilitatea realizării interviului în limba engleză, nu se poate vorbi de vreun risc de orice natură în situația furnizării acestor informații.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței civile nr. 9 din 10 ianuarie 2024 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 26 septembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.