ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 299/2025

Circumstanțele cauzei Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2024 la data de 25.01.2024, reclamanții A. și S.C. B. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe au formulat contestație împotriva formularului standard de notificare și motivare a refuzului unei vize eliberate de România nr. C59-23-5573/06.10.2023 emis de către Ambasada României în Pakistan, solicitând, în principal, anularea formularului standard emis de către pârât și obligarea acestuia de a soluționa favorabil cererea reclamantului A. de eliberare a vizei de lungă ședere, iar în subsidiar, obligarea pârâtului de a restitui către reclamanta S.C. B. S.R.L. sumele achitate cu titlu de taxe și alte cheltuieli pentru cetățeanul pakistanez în vederea obținerii vizei de lungă durată pe teritoriul României.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 189 din 19 martie 2024, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții A. și S.C. B. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe.

Recursul exercitat în cauză Recurenții-reclamanți A. și S.C. B. S.R.L. au declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 189 din 19 martie 2024 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal. Apreciază recurenții-reclamanți că hotărârea pronunțată de către Curtea de Apel Timișoara se subscrie motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. respectiv: Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalilate: 8. când hotărârea a fost data cu inculcarea sau aplicarea greșita a normelor de drept material. Motivul pentru care consideră recurenții că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material îl reprezintă interpretarea instanței de fond cu privire la neindeplinirea de către reclamant a condițiilor generale și speciale de acordare a vizei de intrare pe teritoriul României, raportat la toate înscrisurile depuse la dosarul cauzei în vederea soluționării prezentului dosar. În opinia recurenților-reclamanți prima instanță în mod eronat a reținut că reclamantul cetățean străin ar fi fost în imposibilitatea contestării actului prin nemotivarea acestuia de către instituția emitentă. Menționează recurenții-reclamanți că intimatul-pârât în mod eronat susține că formularul prin care s-a respins solicitarea de viză nu întrunește condițiile esențiale pentru a fi un veritabil act administrativ și pentru a putea fi contestat în temeiul Legii nr. 554/2004, însă în acest formular care face obiectul prezentului dosar, însăși instituția emitentă a formularului care este Ambasada României in Republica India indică la finalul formularului faptul că se poate exercita o cale de atac împotriva refuzului vizei de lungă ședere în România în conformitate cu prevederile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ cu modificările și completările ulterioare. În ceea ce privește cel de-al doilea petit subsidiar al cererii introductive prin care societatea comercială angajatoare B. S.R.L. a solicitat restituirea sumelor de bani în cuantum total de 3582 RON reprezentând taxe pe care aceasta le-a plătit pentru recrutarea străinului, precizează recurenții-reclamanți că această solicitare este întemeiată pe dispozițiile art. 18. alin. (3) din Legea nr. 554/2004, instanța având posibilitatea de a se pronunța în cadrul procesului privind anularea actului si asupra despăbubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate si ca atare apreciază faptul că este întemeiată cererea privind restituirea acestor sume de bani plătite de către angajatorul persoană juridică română unde străinul urma să își desfășoare activitatea lucrativă pe teritoriul României.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Externe a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: În cauză de față, recurentul-reclamant A., cetățean pakistanez, a depus la Ambasada României în Pakistan, o cerere de acordare a vizei române de lungă ședere pentru angajare în muncă (tip D/AM). Instanța de fond a reținut în mod corect în cuprinsul hotărârii atacate faptul că motivele care au stat la baza refuzului de acordare a vizei se regăsesc în înscrisul comunicat recurentului, fiind detaliat faptul că observațiile rezultate în urma interviului consular au indicat un comportament ezitant al solicitantului, acesta nereușind să inspire suficientă încredere prin declarațiile date, fapt pentru care s-au conturat suspiciuni justificate cu privire la existența unei intenții de migrație ilegală. În ceea ce privește viza română de lungă ședere pentru angajare în muncă (tip D/AM), prevederile art. 44 din O.U.G. nr. 194/2002 stipulează care sunt condițiile speciale pentru eliberarea acestui tip de viză, astfel:,,(1) Viza de lungă ședere pentru angajare în muncă se acordă străinilor în scopul încadrării în muncă pe teritoriul României la un angajator. (2) Solicitarea de viză trebuie să fie însoțită de următoarele documente: a) copia avizului de angajare eliberat în condițiile legislației speciale privind încadrarea în muncă și detașarea străinilor pe teritoriul României sau, după caz, documente prin care să se facă dovada că solicitantul se încadrează în categoriile prevăzute la alin. (3); b) dovada mijloacelor de întreținere la nivelul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată pentru întreaga perioadă înscrisă în viză; c) certificat de cazier judiciar sau alt document cu aceeași valoare juridică, eliberat de autoritățile din statul de domiciliu ori de reședință; d) asigurarea medicală pe perioada valabilității vizei." Prin urmare, împrejurarea că solicitantul vizei a obținut avizul de angajare nu atrage obligativitatea acordării vizei, în contextul în care este necesară îndeplinirea mai multor cerințe generale pentru eliberarea vizei, printre care se numără și cerința inexistenței unei îndoieli întemeiate cu privire la autenticitatea documentelor justificative înaintate de către solicitant sau cu privire la veridicitatea datelor pe care acestea le cuprind, la gradul de încredere care poate fi acordat declarațiilor solicitantului, aspecte care, de regulă, se constată în cadrul interviului consular, etapă ulterioară obținerii avizului de angajare, astfel cum prevăd dispozițiile art. 29 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002:,,(3) La depunerea cererii de acordare a vizei române, solicitantul este, de regulă, chemat la interviu." Mai mult, raportat la aceste condiții prevăzute de dispozițiile art. 27 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002, și de condițiile speciale stabilite de cadrul normativ aplicabil procedurii de acordare a fiecărui tip de viză (dispozițiile art. 44 din O.U.G. nr. 194/2002, în cazul vizei de lungă ședere pentru angajare în muncă), Înalta Curte apreciază că acordarea vizei române nu reprezintă o obligație de drept instituită de lege în ipoteza îndeplinirii condițiilor legale, ci doar o vocație. Înalta Curte reiterează faptul că acordarea vizei, prin care este permisă intrarea în tară a cetățenilor străini încorporează expresia suveranității statului, motiv pentru care, sub rezerva unor instrumente juridice internaționale care să impună contrariul, orice stat poate refuza intrarea pe teritoriul său a cetățenilor străini. Contrar susținerilor recurenților obținerea avizului de muncă reprezintă doar una dintre condițiile speciale prevăzute de lege pentru acordarea vizei române pentru angajare în muncă, pentru eliberarea vizei fiind necesară îndeplinirea cumulativă atât a condițiilor generale cât și a celor speciale prevăzute de O.U.G nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, cu modificările și completările ulterioare, aceste condiții fiind expres prevzute în art. 27, respectiv art. 44 din O.U.G. anterior menționat. Prin urmare, simpla obținere a avizului de angajare nu atrage obligativitatea acordării vizei. Analiza Inspectoratului General pentru Imigrări se rezumă la analizarea unor documente, fără a avea o interacțiune directă cu cetățeanul străin. Prin urmare, a invoca avizul de angajare emis de IGI ca element de garanție al inexistenței riscului de migrație ilegală este nefondat, întrucât acesta nu analizează riscul de migrație ilegală la emiterea avizului de angajare și nu interacționează direct cu cetățeanul străin. În acord și cu practica constantă a C.J.U.E, Înalta Curte reține că autoritățile naționale dispun de o marjă de apreciere în a determina eligibilitatea unui individ pentru a obține o viză. Astfel, solicitantul trebuie să parcurgă o verificare complexă, bazată și pe personalitatea sa, precum și pe eventuala amenințare pe care ar reprezenta-o venirea acestuia pentru ordinea publică, siguranța internă și relațiile internaționale ale unuia din statele membre. Astfel, autoritățile din statele membre nu sunt obligate să furnizeze o prezentare exhaustivă a motivelor deciziei de respingere a vizei, fiind suficientă menționarea unui minim de informații în cuprinsul formularului. Mai mult decât atât, în acord și cu motivarea instanței de fond, viza nu este concepută ca un drept, ci ca o obligație impusă celui care dorește să intre pe teritoriul unui stat, deci o condiție prealabilă intrării pe teritoriul statului, aceasta fiind un instrument de control al intrărilor și, prin urmare al fluxurilor migratorii, precum și un instrument de politică extemă și de securitate. În concluzie, în ceea ce privește fondul motivului de respingere a solicitării de viză, Înalta Curte reține, referitor la condiția prevăzută de art. 27 alin. (2) lit. i) din O.U.G. nr. 194/2002, că este una esențială, fiind suficient să existe o îndoială întemeiată cu privire la gradul de încredere care poate fi acordat declarațiilor solicitantului vizei (nefiind necesară o certitudine în acest sens), aspecte care se constată în urma interacțiunii directe și nemijlocite dintre solicitant și funcționari în cadrul interviului consular și care țin de puterea de apreciere a autorităților competente în examinarea cererilor de viză. În ceea ce privește criticile referitoare la obligarea M.A.I. la plata sumelor de bani achitate de societatea recurentă cu titlu de taxe, Înalta Curte reține că sunt neîntemeiate, astfel că în mod corect a respins instanța de fond și acest capăt de cerere accesoriu. De altfel, recurenta nu a precizat care este temeiul de drept în baza căruia intimatul-pârât ar fi obligat să-i restituie eventualele cheltuieli efectuate pentru obținerea vizei, neexistând nicio dispoziție legală în cuprinsul O.U.G. nr. 194/2002 care să prevadă că, în ipoteza respingerii cererii de viză, autoritatea ar fi obligată să restituie eventualele cheltuieli efectuate în scopul eliberării vizei. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 189 din 19 martie 2024 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.