ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4339/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, reclamantul A a chemat în judecată Administrației Fondului pentru Mediu, solicitând următoarele: - admiterea cererii ce face obiectul Dosarului nr. RO x, prin care a solicitat Administrației Fondului pentru Mediu, în cadrul Programului privind instalarea sistemelor de panouri fotovoltaice pentru producerea de energie electrică în vederea acoperirii necesarului de consum și livrării surplusului în rețeaua națională, finanțarea celor 20.000 lei, dosar depus prin intermediul instalatorului validat S.C. B S.R.L. - anularea ca nefondată a Deciziei Comitetului de avizare transmisa prin Proces de avizare nr. 51/03.11.2022, precum și a Deciziei de avizare transmisă prin Procesul de avizare nr. 0120/29.03.2023, emise de Administrația Fondului pentru Mediu. - admiterea contestației la Decizia Comitetului de avizare, depusa sub nr. 00877/11.11.2022, de asemenea, prin intermediul instalatorului validat S.C. B S.R.L. - obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauza. Cererea de completare dispozitiv Prin cererea înregistrată la data de 30 ianuarie 2024 pe rolul Curții de Apel Iași, petentul A, în contradictoriu cu intimata Administrația Fondului pentru Mediu, a solicitat instanței să se pronunțe cu privire la capătul de cerere având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin Sentința nr. 3 din 15 ianuarie 2024, Curtea de Apel Iași – Secția Contencios Administrativ și Fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu. A dispus anularea Deciziei Comitetului de avizare transmisă prin Procesul verbal de avizare nr. 51/03.11.2022 precum și a Deciziei de soluționare a contestației nr. 00877/11.11.2022 transmisă prin Procesul de avizare nr. 0120/29.03.2023. Totodată, a obligat pârâta Administrația Fondului pentru Mediu să analizeze pe fond cererea de finanțare depusă de reclamant care face obiectul dosarului nr. RO x. Prin hotărârea de completare dispozitiv, Sentința nr. 56 din 26 februarie 2024, Curtea de Apel Iași – Secția Contencios Administrativ și Fiscal, a admis cererea de completare formulată de reclamantul A și în consecință: A dispus completarea dispozitivului sentinței nr. 3 din 15 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Iași în dosarul nr. x/45/2023, în sensul că a obligat pârâta Agenția Fondului pentru Mediu să îi plătească reclamantului suma de 4000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză 3.1.Împotriva Sentinței nr. 3 din 15 ianuarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Iași – Secția Contencios Administrativ și Fiscal, pârâta Administrația Fondului pentru Mediu a declarat recurs, întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată. În motivarea căii de atac, în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că, deși a invocat prin întâmpinare excepția inadmisibilității capătului de cerere privind admiterea cererii care face dosarului nr. ROx, prima instanță nu s-a pronunțat asupra acestei excepții, dreptul său la apărare fiind vătămat. Totodată, a mai arătat că, fără să emită considerații proprii, temeinice și legale, care să constituie o motivare a judecătorului, instanța de fond s-a mulțumit exclusiv să preia apărările intimatului. Astfel, susține că în considerentele sentinței recurate, argumentând soluția de admitere a cererii de chemare în judecată, fără a analiza în mod real problemele deduse judecății, argumentele și susținerile recurentei-pârâte, prima instanță s-a rezumat la a prelua argumentele intimatului: „din extrasul de carte funciară depus odată cu cerera de finanțare (fila 42) reiese că imobilul construcție cu nr. cadastral (...), reprezintă o unitate individuală provenită din apartamentarea construcției (...), fără a avea însă spații de folosință comună”. În consecință, menționează că hotărârea instanței nu cuprinde niciun element care să ilustreze procesele logice de interpretare a legii pe care le presupune aplicarea acesteia la situații de fapt concrete. Prin criticile formulate în susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată, în esență, că instanța de fond a interpretat a aplicat și interpretat greșit dispozițiile Ghidului de finanțare aprobat prin Ordinul ministrului mediului nr. 1287/2018, iar analiza efectuată asupra modului în care a fost analizată cererea de finanțare depusă de intimatul-reclamant este viciată. Precizează că, preluând automat susținerile intimatului, prima instanță confundă „spațiile de folosință comună” cu „părțile comune” dintr-un condominiu la care fac referire prevederile art. 21 lit. e din Ordinul nr. 1287/2018 pentru aprobarea Ghidului de finanțare a Programuliu privind instalarea sistemelor de panouri fotovoltaice pentru producerea de energie electrică, în vederea acoperirii necesului de consum și livrării surplusului în rețeaua națională. Astfel, în categoria părților comune într-un condominiu se includ atât spațiile de folosință comună (terasele, scările și casa scărilor, holurile, pivnițele și ascensoarele etc.), dar și alte bunuri care sunt de folosință comună (fundația, structura de rezistență, pereții perimetrali și despărțitori, instalațiile de apă și canalizare, electrice, de telecomunicații, de încălzire și de gaze de la branșament/racord până la punctul de distribuție către părțile aflate în proprietate exclusivă, canalele pluviale, paratrăsnetele, antenele colective etc.). De altfel, chiar extrasul de carte funciară nr. (...)evidențiază distincția de mai sus, la rubrica părți comune neexistând mențiunea: „nu sunt spații folosință comună”, dar, întrucât suntem în prezența unui imobil format din apartamentarea construcției (...)-C1, este de puterea evidenței că există alte bunuri care se află în folosință comună a coproprietarilor (de exemplu, pereții perimetrali și despărțitori). Prin urmare, susține că potrivit art. 21 lit. g din Ghid, solicitantul avea obligația de a transmite copia cărții funciare colective, din care să rezulte maximum două unități individuale trecute pe aceeași carte funciară care adunate să fie egale cu 1(un) întreg. Conchide că imobilul, din care face parte unitatea individuală a intimatului, este compus din 2 unități individuale, astfel încât, consideră că nu sunt îndeplinite criteriile de eligibilitate prevăzute de art. 19 alin. (3) din Ghidul de finanțare. 3.2.Împotriva hotărârii de completare dispozitiv, Sentința nr. 56 din 26 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Iași – Secția Contencios Administrativ și Fiscal, a declarat recurs pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, respingerea în totalitate a cererii. În susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că, fără să emită considerații proprii, temeinice și legale, care să constituie o motivare a judecătorului, instanța de fond s-a mulțumit exclusiv să preia apărările intimatului. Mai arată că hotărârea instanței nu cuprinde niciun element care să ilustreze procesele logice de interpretare a legii pe care le presupune aplicarea acesteia la situații de fapt concrete. Prin criticile formulate în susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că hotărârea recurată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, în sensul că instanța de fond nu a avut în vedere prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., obligând în mod eronat pârâta la plata sumelor reprezentând cheltuielile de judecată. Dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., într-o formulare mai riguroasă decât cea anterioară, stabilește posibilitatea instanței, chiar și din oficiu, de a reduce motivat partea din cheltuilile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama de circumstanțele cauzei. Recurenta-pârâtă invocă cu titlu de practică Decizia nr. 1904 din 13 iunie 2014 pronunțată în recurs de Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în care s-a hotărât că se impune reducerea cheltuielilor de judecată, apreciind că suma de bani solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată este excesivă în raport de activitatea prestată de avocat. De asemenea, Înalta Curte a precizat că această apreciere nu reprezintă o cenzurare a onorariului de avoat stabilit între părțile contractului de asistență juridică, ci este consecința evaluării cheltuielilor de judecată, care trebuie să țină cont de proporția rezonabilă între suma de bani achitată cu titlu de onorariu de avocat și munca prestată de avocat, criteriu expres prevăzut de art. 451 alin. (2) C. proc. civ. Totodată, invocă și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului din care rezultă că în dreptul intern partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. Consideră sub acest aspect că, obligarea pârâtei la plata unor cheltuieli de judecată, prin raportarea strictă la activitatea desfășurată de avocatul reclamantului în cadrul prezentului litigiu, este nefondată. Prin urmare, apreciază că, instanța de fond, făcând aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., trebuia să procedeze în mod judicios la reducerea cheltuielilor de judecată.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât A a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat în cauză, ca nefondat.

Răspunsul la întâmpinare Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor intimatului-reclamant, reluând susținerile din recursul formulat de aceasta.

Procedura de soluționare a recursului În temeiul art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, din data de 23 septembrie 2024, s-a fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 08 octombrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, când Înalta Curte, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și de temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a dezbaterile închise, reținând cauza spre soluționare pe fondul recursurilor ce fac obiectul pricinii deduse judecății.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție 7.1. Examinând sentința atacată prin prisma criticilor de recurs formulate, a apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat împotriva sentinței nr. 3 din 15 ianuarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Iași – Secția contencios administrativ și fiscal este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. În ceea ce privește motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod de procedură civilă, Înalta Curte reține că, potrivit acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. După cum s-a arătat la pct. 3.1. din prezenta hotărâre, subsumat acestui motiv, recurenta-pârâtă a susținut că, deși prin întâmpinare a invocat excepția inadmisibilității capătului de cerere privind „admiterea cererii care face obiectul dosarului nr. ROx”, prima instanță nu s-a pronunțat asupra excepției invocate. Pe de altă parte, recurenta a invocat și faptul că hotărârea primei instanțe nu cuprinde niciun element care să ilustreze procesele logice de interpretare a legii, ci, fără să emită considerații proprii, care să constituie o motivare a judecătorului, instanța de fond s-a mulțumit să preia apărările intimatului. Conform art. 425 alin. (1) lit. b Cod de procedură civilă, considerentele hotărârii judecătorești trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Potrivit unei practici constante a Înaltei Curți, prevederile legale mai sus indicate nu obligă instanța să răspundă tuturor apărărilor avansate de parte, acestea putând fi analizate global, printr-un raționament juridic de sinteză ori luând în considerare un singur aspect considerat esențial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație nu constituie automat motiv de casare a sentinței. Pentru a avea această consecință, omisiunea trebuie să fie decisivă, să afecteze echitatea procedurii, să denote lipsa de „ascultare” a părții, ceea ce nu este cazul în speță. Observând sentința civilă atacată, Înalta Curte constată stabilirea în conținutul acesteia a situației de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor relevante ale părților, expunerea raționamentului logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată; în plus, considerentele dezvoltate sunt în legătură cu obiectul cererii de chemare în judecată și soluția pronunțată. Judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia admiterii acțiunii. Împrejurarea că argumentele expuse în considerentele sentinței corespund modului de interpretare și apreciere a dispozițiilor legale cuprinse în actele administrative contestate, precum și apărărilor formulate de reclamant, nu reprezintă o necercetare în sensul celor susținute de recurenta-pârâtă, în condițiile în care argumentele proprii judecătorului pot fi decelate cu ușurință. În consecință, considerentele sentinței recurate sunt detaliate în mod corespunzător obligației legale de motivare a hotărârii pronunțate și nu rezultă a cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei, astfel încât un astfel de motiv de casare/nelegalitate nu este incident. Simplul fapt că acele considerente expuse de prima instanță nu concordă modului în care apreciază partea recurentă că trebuia motivată hotărârea judecătorească în acest proces nu determină incidența motivului de casare în discuție, după cum acesta nu trebuie confundat nici cu motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin intermediul căruia se poate critica aplicarea de către prima instanță a dreptului material. În ceea ce privește critica referitoare la nesoluționarea de către instanța de fond a excepției inadmisibilității capătului de cerere privind admiterea cererii care face obiectul dosarului nr. ROx, invocată prin întâmpinare, instanța de recurs reține caracterul nefondat, din examinarea încheierii de ședință de la termenul din 13 noiembrie 2023 (fila 56 dosar fond) rezultă că prima instanță a constatat că excepția inadmisibilității a rămas fără obiect, motiv pentru care a respins-o, având în vedere că reclamantul și-a modificat cererea de chemare în judecată, solicitând să se constate că sunt îndeplinite condițiile de eligibilitate și obligarea pârâtei la analizarea cererii pe fond. Totodată, a precizat că nu solicită ca instanța să se substituie pârâtei. Pe cale de consecință, pretinsa deficiență în motivare imputată de partea recurentă sentinței recurate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reținută ca fiind fondată. În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că sentința atacată a fost pronunțată de către instanța de fond cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor legale în raport de care a fost respins dosarul de finanțare al reclamantului, criticând modalitatea de interpretare dată de prima instanță prevederilor Ghidului de finanțare aprobat prin Ordinul Ministrului Mediului nr. 1287/2018. În opinia recurentei-pârâte, prima instanță confundă „spațiile de folosință comună” cu „părțile comune” dintr-un condominiu la care fac referire prevederile art. 21 lit. e^1 din Ordinul nr. 1287/2018, iar extrasul de carte funciară depus de către intimat, este aferent unității individuale, proprietatea acestuia, dar din acest document nu se poate trage concluzia că imobilul C1 este compus din maxim două unități cum se solicită prin Ghidul de finanțare. Consideră recurenta-pârâtă că, potrivit art. 21 lit. g din Ghid, solicitantul avea obligația de a transmite copia cărții funciare colective, din care să rezulte maximum două unități individuale trecute pe aceeași carte funciară care adunate să fie egale cu 1 (un) întreg. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată, raportat la situația de fapt stabilită în cauză prin probatoriul administrat, că instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod corect dispozițiile legale incidente situației deduse judecății. Astfel, art. 19 din Ghidul de finanțare aprobat prin Ordinul Ministrului Mediului nr. 1287/2017 prevede că este considerat eligibil solicitantul care îndeplinește cumulativ următoarele condiții: „(...) b) este proprietar al imobilului pe care se amplasează sistemul de panouri fotovoltaice, astfel cum rezultă din extrasul de carte funciară; în cazul în care sistemul de panouri fotovoltaice care deservește construcția se amplasează pe teren, este proprietar/deține un drept de folosință și asupra imobilului-teren, astfel cum rezultă din extrasul de carte funciară; (...).”. În îndeplinirea acestei condiții, solicitantul are obligația, potrivit art. 21 lit. g din Ghidul de finanțare aprobat prin Ordinul Ministrului Mediului nr. 1287/2017, de a depune/transmite la instalatorul cu care AFM a încheiat contract de participare copia cărții funciare colective, din care să rezulte maximum două unități individuale trecute pe aceeași carte funciară care adunate să fie egale cu 1 (un) întreg, în cazul imobilelor-construcții, dintre care unele părți sunt comune, iar restul sunt proprietăți individuale, pentru care se întocmesc o carte funciară colectivă și câte o carte funciară individuală; în situația în care copia cărții funciare colective este obținută de solicitant pe cale electronică, se depune la instalatorul validat forma tipărită a acesteia. Se poate observa că obligația solicitantului de a depune copia cărții funciare colective este prevăzută doar în situația în care există două unități individuale trecute pe aceeași carte funciară care adunate să fie egale cu 1 (un) întreg, în cazul imobilelor-construcții, dintre care unele părți sunt comune, iar restul sunt proprietăți individuale. Potrivit extrasului de carte funciară depus de reclamant odată cu cererea de finanțare (fila 42 dosar fond) se constată că imobilul construcție cu nr. cadastral (...) reprezintă o unitate individuală rezultată din apartamentarea construcției cu nr. cadastral (...), fără a avea însă spații de folosință comună, împrejurare ce rezultă din Anexa nr. 1 a extrasului de carte funciară nr. (...) (fila 42 verso dosar fond). În acest context, în mod just instanța de fond a constatat că proprietatea reclamantului nu se încadrează în ipoteza prevăzută la art. 21 lit. g din Ghid, acesta nefiind obligat să prezinte copia unei cărți funciare colective, contrar opiniei exprimate în Decizia Comitetului de avizare nr. 51 din 03.11.2022. De altfel, prin decizia transmisă prin Procesul verbal de avizare nr. 0120/29.03.2023 (filele 17-18 dosar fond) prin care a fost respinsă contestația formulată pe cale administrativă de către reclamant împotriva deciziei Comitetului de avizare nr. 51 din 03.11.2022 motivele de respingere sunt diferite de cele din decizia comitetului de avizare, specificându-se că, din înscrisurile depuse de către solicitant, rezultă că imobilul este deținut în coproprietate, astfel că pentru a fi eligibil reclamantul trebuia să depună și acordul coproprietarului, precum și actul de identitate al acestuia, și nu copia cărții funciare colective. Prin urmare, Înalta Curte constată că, în cauză, susținerile și criticile recurentei sunt nefondate, iar dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente speței, nefiind incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 7.2. Examinând hotărârea de completare dispozitiv prin prisma criticilor de recurs formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat împotriva sentinței nr. 56 din 26 februarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Iași – Secția contencios administrativ și fiscal este, de asemenea, nefondat, pentru considerentele ce se vor succede. O primă critică de nelegalitate formulată în cadrul recursului pârâtei, privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Înalta Curte reține că în temeiul art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ., instanța este obligată să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată, arătând motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivarea este, așadar, un element esențial al hotărârii judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția Românie și art. 6 par. 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. În speță, Înalta Curte, analizând raționamentul juridic ce a stat la baza soluției pronunțate de către instanța de fond, prin raportare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constată că instanța de fond a avut în vedere la pronunțarea sentinței prevederile art. 444 alin. (1) C. proc. civ., care consfințesc procedura de soluționare a cererilor de completare a hotărârii și a efectuat o analiză a sentinței față de care s-a solicitat completarea din perspectiva acestor norme juridice. Or, în speță instanța de fond a respectat rigorile impuse de textul legal prevăzut de art. 425 C. proc. civ. oferind propriul raționament juridic față de soluția adoptată, considerente pentru care criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt neîntemeiate. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, apreciat de recurentă ca fiind încadrabil în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a arătat că hotărârea pronunțată de instanța de fond a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. care prevăd posibilitatea instanței de a reduce motivat, chiar și din oficiu, partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocațial. Pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este suficient să se facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluționată de instanța de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivele invocate să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia. Critica vizând cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul de avocat, nu reprezintă o critică de nelegalitate a sentinței, ci o critică de netemeinicie, întrucât vizează exercitarea dreptului de apreciere al instanței sub aspectul proporționalității cheltuielilor de judecată acordate în cauză. În acest sens, este relevantă Decizia nr. 3/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii prin care s-a statuat că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, s-a reținut la pct. 34 din considerente: „Or, stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. Dispozițiile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. prevăd că „Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său.” Este vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice. În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se în motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Având în vedere argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 496 C. proc. civ., va respinge recursurile formulate de recurenta-pârâtă Administrația Fondului pentru Mediu împotriva Sentinței nr. 3 din 15 ianuarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Iași – Secția Contencios Administrativ și Fiscal și Sentinței nr. 56 din 26 februarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Iași – Secția Contencios Administrativ și Fiscal, ca nefondate.