ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3703/2024

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal la data de 19.02.2021, sub nr. x/2/2021, reclamantul A, cetățean grec, în calitate de membru al Consiliului de Supraveghere al Societății B S.A., a chemat în judecată pe pârâta AUTORITATEA DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ (ASF) în temeiul prevederilor art. 165 alin. (1) din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea si supravegherea activității de asigurare si reasigurare si art. 7 alin. (1) si art. 213 din OUG 93/2012 privind înființarea, organizarea si funcționarea ASF, art. 8 din Legea contenciosului administrativ 554/2004, a formulat contestație împotriva Deciziei nr. x/25.01.2021 emisă de ASF (Decizia), prin care reclamantul a fost sancționat cu amenda in cuantum de 450.000, in conformitate cu prevederile art. 3 lit. d din OUG 93/2012 privind înființarea, organizarea si funcționarea ASF, aprobata prin Legea 113/2013, cu modificările si completările ulterioare, coroborate cu art. 163 alin. (1) lit. o raportat la art. 163 alin. (4) lit. b din Legea 237/2015 privind autorizarea si supravegherea activității de asigurare si reasigurare, solicitând instanței să dispună constatarea nulității Deciziei și anularea acesteia; în subsidiar solicită înlocuirea sancțiunii amenzii cu sancțiunea avertismentului; în subsidiar, în situația in care instanța va trece si peste capătul de cerere privind înlocuirea amenzii, solicită reducerea cuantumului amenzii de la 450.000 lei la nivelul minim de 10.000 lei prevăzut de art. 163 alin. (4) lit. b din Legea 237/2015; cu cheltuieli de judecată.

Soluția instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 1064 pronunțată în data de 2 iulie 2021, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a de Contencios Administrativ și Fiscal a admis în parte acțiunea, a anulat în parte Decizia nr. x/25.01.2021 emisă de ASF și a redus cuantumul amenzii aplicate reclamantului de la 450.000 lei la 4.500 lei, menținând în rest decizia de sancționare emisă de pârâtă; de asemenea, a respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată.

Cererile de recurs Împotriva acestei sentințe, au formulat recurs ambele părți. 3.1 Invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamantul A a solicitat casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. În susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod de procedură civilă, recurentul-reclamant susține că sentința a fost dată cu greșita aplicare a următoarelor norme de drept material: - art. 163 alin. (1) lit. o din Legea nr. 237/2015 și a art. 15 din Regulamentul ASF nr. 2/2016, raportat la art. 2 alin. (1) lit. t din Legea nr. 554/2004, în sensul că în mod greșit s-a reținut că reclamantul, în calitate de persoană fizică, poate avea calitatea de subiect activ al contravenției prevăzute de art. 163 alin. (1) lit. o din Legea nr. 237/2015; - art. 163 alin. (1) lit. o din Legea nr. 237/2015 și a art. 163 alin. (181) din aceeași lege, raportat la art. 2 alin. (1) lit. t din Legea nr. 554/2004, deoarece instanța a motivat într-o modalitate străină de fondul problemei apărarea recurentului întemeiată pe inexistența refuzului de a răspunde solicitărilor ASF; se susține că nu există nicio dovadă că reclamantul a intenționat să nu răspundă solicitărilor și că membrii Consiliului de Supraveghere al B nu au prerogative, specializări și competențele necesare pentru a răspunde ci pot doar să ceară Directoratului să răspundă, ceea ce s-a și făcut; - art. 8 alin. (4) coroborat cu art. 37 alin. (1) lit. a, pct. (ii) din Legea nr. 237/2015, raportat la art. 2 alin. (1) lit. t din Legea nr. 554/2004 deoarece instanța a apreciat eronat principiul proporționalității și a considerat greșit că ASF era îndrituită să solicite B S.A datele și informațiile pe care le-a solicitat; - art. 304 din Regulamentul delegat nr. 2015/35 de completare a Directivei 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind accesul la activitate și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare (Solvabilitate II), raportat la art. 2 alin. (1) lit. t din Legea nr. 554/2004; se susține că instanța a interpretat greșit acest text legal (din Regulament), considerând că ASF poate să solicite și alte informații decât cele din raportările periodice; recurentul consideră că ASF poate să ceară într-adevăr și alte informații (decât cele arătate la art. 304 alin. (1) din Regulament) dar numai sub condiția ca aceste informații să fie comunicate periodic. În susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod de procedură civilă, se arată că instanța de fond a motivat eronat respingerea argumentelor reclamantului întemeiate pe textele legale de mai sus. Distinct de acestea, se adaugă că instanța nu a analizat deloc argumentele reclamantului bazate pe greșita aplicare de către ASF a art. 163 alin. (1) lit. o din Legea nr. 237/2015, ceea reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ. Astfel, se arată că pentru existența contravenției, refuzul de a răspunde ASF trebuie să fie ”fără drept”, condiție nu era îndeplinită deoarece la data emiterii primei notificări (adresa ASF nr. SA-DSC x/10.11.2020) informațiile solicitate priveau chestiuni anterioare, stabilite prin Decizia ASF nr. x/06.04.2020, a cărei executare fusese suspendată de instanța de contencios administrativ. Instanța de fond nu a analizat, în opinia reclamantului, această apărare. 3.2 Invocând motivul de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta ASF a solicitat casarea în parte a sentinței recurate și respingerea în totalitate a acțiunii reclamantului. În motivarea recursului se arată în primul rând că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015 în ce privește criteriile de stabilire a cuantumului amenzii (principiul proporționalității și al raționamentului calificat, natura și gravitatea faptelor, etc). În al doilea rând, se susține că instanța a redus amenda sub minimul legal prevăzut de lege (minimul legal este de 10.000 lei iar amenda a fost redusă la 4.500 lei), încălcând astfel principiul legalității, dar și principiile disponibilității (reclamantul a cerut în subsidiar reducerea la minimul legal, nu sub acest minim) și contradictorialității (chestiunea reducerii sub minimul legal nu a fost pusă în discuția părților).

Apărările formulate în cauză Ambele părți au formulat întâmpinări. Reclamantul A a solicită respingerea recursului ASF ca neîntemeiat arătând că unele din faptele menționate în cererea de recurs sunt eronate. În ce privește criteriile de individualizare a sancțiunii susține că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015. Referitor la încălcarea principiului legalității, susține că instanța de fond a făcut probabil aplicarea legii contravenționale mai favorabile, respectiv a art. 215 din Legea nr. 147/2021. Adaugă că jurisprudența recentă a Înaltei Curți este în favoarea reducerii sancțiunilor aplicate de (din opt decizii de sancționare, toate contestate, în patru cazuri hotărârile judecătorești sunt definitive, iar în trei din acestea sancțiunea aplicată de ASF a fost redusă). Pârâta ASF a solicitat respingerea recursului reclamantului, în esență, pentru că acesta este răspunzător, alături de ceilalți membrii din conducerea B S.A sancționați, de refuzul nejustificat de a răspunde solicitării ASF și pentru că instanța de fond a respectat dispozițiile legale menționate în recursul reclamantului. Recurentul-reclamant A a răspuns la întâmpinarea intimatei ASF prin argumente care, în esență, reiau poziția procesuală antamată în propriul recurs și în propria întâmpinare.

Procedura de soluționare a recursurilor În această etapă s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 art. 490 C. proc. civ. În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. 2, coroborat cu art. 4711 și art. 201 alin. 5 și 6 C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, din data de 01.11.2023, a fost fixat primul termen pentru judecata celor două recursuri la data de 10.09.2024, în ședință publică, cu citarea părților, când Înalta Curte, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reținând cauza spre soluționare pe fondul recursurilor ce fac obiectul pricinii deduse judecății.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra celor două recursuri Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor și apărărilor părților, Înalta Curte constată următoarele: B SA este o societate de asigurare-reasigurare (SAR) a cărei activitate, la data faptelor, era supusă autorizării și supravegherii ASF în baza Legii nr. 237/2015. Prin Decizia ASF nr. /17.09.2021 s-a dispus retragerea autorizației de funcționare a societății, s-a constatat starea de insolvență și s-a dispus promovarea în instanță a cererii de deschidere a procedurii falimentului. În prezent, societatea este în faliment. Anterior retragerii autorizației, pentru exercitarea activității de supraveghere a unor operațiuni de reasigurare realizate în perioada 01.01.2019 – 30.09.2020, ASF a solicitat societății, la data de 10.11.2020, informații și documente apreciate ca necesare în activitatea de supraveghere, stabilind termen de transmitere cel târziu la 20.11.2020 (documentele sunt enumerate în cuprinsul sentinței la pag. 28-30). Așa cum rezultă din starea de fapt reținută de prima instanță, societatea nu s-a conformat. A fost transmis însă un răspuns la data 27.11.2020 (email-ul președintelui Directoratului societății, dl C) din care, în esență, rezultă că cerințele ASF nu se circumscriu, în opinia emitentului răspunsului, activității de supraveghere. Considerând răspunsul nesatisfăcător, ASF a declanșat procedura contravențională și a emis la data de 04.01.2021, în temeiul art. 163 alin. (181) din Legea nr. 237/2015, o notificare prin care a solicitat societății ca în termen de 7 zile de la primirea notificării să explice motivul neconformării sau să formuleze obiecțiuni. Societatea a răspuns la data de 11.01.2021, justificând neconformarea prin faptul că, în opinia sa, nu există deficiențe în întocmirea și transmiterea rapoartelor prevăzute de Norma ASF nr. 21/2016, că la momentul solicitării societatea făcea deja obiectul unui control și că datorită stării de pandemie care a generat un deficit de resurse umane nu poate pregăti rapoarte non-standard, așa cum este cel solicitat de ASF. Considerând că mai multe persoane din conducerea societății (Directorat și Consiliu de Supraveghere) sunt responsabile pentru neconformare, printre care și recurentul-reclamant A, membru în Consiliu de Supraveghere, ASF a aplicat acestora sancțiuni contravenționale. Recurentul-reclamant a fost sancționat prin Decizia ASF nr. x/25.01.2021 cu amendă de 450.000 lei pentru săvârșirea contravenției prevăzute de art. 163 alin. (1) lit. o din Legea nr. 237/2015. Potrivit acestor dispoziții legale, constituie contravenție împiedicarea fără drept a exercitării drepturilor conferite de către lege A.S.F., precum și refuzul nejustificat al oricărei persoane de a răspunde solicitărilor A.S.F. în exercitarea atribuțiilor care îi revin conform legii. Ulterior, la 29.01.2021 documentele au fost integral comunicate. Potrivit art. 163 alin. (4) din aceeași lege, pentru săvârșirea contravenției sancțiunile sunt avertismentul sau amenda de la 10.000 lei la 1.000.000 lei (în ce privește cuantumul amenzii se derogă expres de la prevederile art. 8 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare). Potrivit art. 163 alin. (19) din Legea nr. 237/2015, [î]n măsura în care prezenta lege nu dispune altfel, contravențiilor prevăzute la alin. (1) le sunt aplicabile dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare. Prima instanță a reținut că ASF era îndrituită ca în exercitarea activității de supraveghere să solicite societății documentele menționate în adresa din 10.11.2020, că societatea nu s-a conformat în mod nejustificat în termenul acordat, că reclamantul este membru în Consiliu de Supraveghere al societății și că, în această calitate, este una din persoanele responsabile pentru refuzul nejustificat de a răspunde solicitării ASF, motiv pentru care a săvârșit contravenția amintită. În ce privește sancțiunea aplicată, prima instanță a avut în vedere criteriile de individualizare enumerate de art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015 și de cele stabilite prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. (...)/23.06.2006 și, luând în considerare în special gradul de pericol social al faptei, împrejurările în care a fost săvârșită, circumstanțele personale și reale ale săvârșirii faptei și impactul abaterii, a redus amenda de la 450.000 lei la 4.500 lei. Reducerea amenzii sub minimul legal nu a fost motivată. În acest context, Înalta Curte reamintește părților că recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată exclusiv pentru motivele de nelegalitate limitativ enumerate de art. 488 alin. (1) Cod de procedură civilă. Potrivit art. 483 alin. (3) Cod de procedură civilă, recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Drept urmare, starea de fapt reținută de prima instanță nu face obiectul recursului. Ține de starea de fapt necesitatea verificării documentelor solicitate de ASF în exercitarea supravegherii activității de reasigurare (balanța de verificare, registrele jurnal, fișierul operativ de urmărire a soldurilor cu reasiguratorii, cont contabil 411, actele adiționale la tratatul de reasigurare încheiat de societate cu D, etc.). Într-adevăr, chestiunea este una de natură tehnică și poate fi verificată doar în condițiile administrării probei expertizei, în baza opiniilor exprimate de experți în domeniul asigurărilor-reasigurărilor. De asemenea, este un fapt reținut ca atare de prima instanță că documentele au fost transmise cu întârziere (29.01.2021, față de 20.11.2020, termenul limită până la care trebuia făcută comunicarea). În aceste limite, Înalta Curte va verifica apărările în drept formulate de părți. 6.1 Cu privire la recursul exercitat de reclamantul A 6.1.1 Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod de procedură civilă Potrivit acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În primul rând, recurentul-reclamant susține că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 163 alin. (1) lit. o din Legea nr. 237/2015 și a art. 15 din Regulamentul ASF nr. 2/2016, raportat la art. 2 alin. (1) lit. t din Legea nr. 554/2004, în sensul că în mod greșit s-a reținut că reclamantul poate avea calitatea de subiect activ al contravenției prevăzute de art. 163 alin. (1) lit. o din Legea nr. 237/2015. Așa cum s-a arătat, decizia de sancționare a cărei anulare se cere a fost emisă în procedură contravențională, procedură căreia îi sunt aplicabile dispozițiile legii generale (OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor) cu derogările și completările aduse de legea specială (Legea nr. 237/2015 privind autorizarea și supravegherea activității de asigurare și reasigurare). Cum procedura contravențională este distinctă de procedura contenciosului administrativ reglementată de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Înalta Curte constată că art. 2 alin. (1) lit. t din Legea nr. 554/2004 nu este incident în cauză; acest text definește noțiunea de ”cazuri bine justificate” și se aplică în situația acțiunilor privind suspendarea executării actelor administrative, chestiune care nu are legătură cu obiectul judecății. Remarca este valabilă pentru toate celelalte argumente avansate de recurentul-reclamant care fac trimitere la art. 2 alin. (1) lit. t din Legea nr. 554/2004. Apărarea este însă inteligibilă și fără referire la dispozițiile Legii nr. 554/2004 (la fel și celelalte apărări în care se face trimitere la această lege), motiv pentru care va fi analizată. Înalta Curte o va respinge în considerarea faptului că art. 163 alin. (1) lit. o din Legea nr. 237/2015, mai sus citat, se referă generic la orice persoană care refuză nejustificat să răspundă solicitărilor ASF în exercitarea atribuțiilor care îi revin conform legii. În acord cu prima instanță, Înalta Curte confirmă interpretarea ASF, contravenția fiind susceptibilă să fie săvârșită de orice persoană fizică care are atribuții în legătură cu refuzul nejustificat de a răspunde solicitării ASF în exercitarea atribuțiilor de supraveghere. Într-adevăr, potrivit art. 1539 din Legea societăților nr. 31/1990, Consiliul de supraveghere al B SA, printre ai cărui membrii se numără și recurentul-reclamant, are printre atribuțiile principale exercitarea controlului permanent asupra conducerii societății de către directorat, numirea și revocarea membrilor directoratului și verificarea conformității cu legea, cu actul constitutiv și cu hotărârile adunării generale a operațiunilor de conducere a societății (lit. a-c). Or, Directoratul, prin intermediul email-ului președintelui din 27.11.2020, a refuzat explicit să răspundă solicitării ASF și, în esență, a menținut refuzul și în răspunsul din 11.01.2021, iar Consiliul de supraveghere nu a folosit niciuna din atribuțiile legale amintitepentru ca societatea să se conformeze solicitării ASF. În ce privește art. 15 din Regulamentul nr. 2/2016 privind aplicarea principiilor de guvernanță corporativă de către entitățile autorizate, reglementate și supravegheate de ASF, Înalta Curte constată că potrivit acestuia Consiliul [Consiliul de supraveghere, în cazul sistemului dualist de administrare a B SA] are responsabilitatea de a se asigura că există un cadru adecvat de verificare a informațiilor transmise către A.S.F., la solicitarea acesteia, privind anumite acțiuni întreprinse de entitatea reglementată. Textul nu poate fi interpretat în sensul limitării atribuțiilor Consiliului de supraveghere ci el adaugă o atribuție în plus care, în speță, nu este incidentă deoarece, așa cum s-a arătat, în termenul acordat nu au fost trimise informațiile solicitate de ASF; în măsura în care s-ar fi răspuns solicitării ASF în termen, Consiliului de supraveghere i-ar fi revenit obligația să verifice informațiile transmise. În al doilea rând, recurentul-reclamant invocă interpretarea și aplicarea greșită de către Curtea de Apel București a art. 163 alin. (1) lit. o și art. 163 alin. (18 ind. 1) din Legea nr. 237/2015, în sensul că instanța a motivat într-o modalitate străină de fondul problemei apărarea recurentului întemeiată pe inexistența refuzului de a răspunde solicitărilor ASF; se susține că nu există nicio dovadă că reclamantul a intenționat să nu răspundă solicitărilor și că membrii Consiliului de supraveghere al B SA nu au prerogativele, specializările și competențele necesare pentru a răspunde ci pot doar să ceară directoratului să răspundă, ceea ce s-a și făcut. Apărarea va fi analizată și din punct de vedere al motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod de procedură civilă. Așa cum s-a arătat, necesitatea verificării de către ASF a documentelor solicitate societății, în exercitarea supravegherii activității de reasigurare (balanța de verificare, registrele jurnal, etc.) este o chestiune de fapt, care necesita opinia unor experți, și care nu face obiectul recursului. Reclamantul a contestat în fața primei instanțe necesitatea acestei verificări, considerând că ASF deține deja toate datele relevante în baza comunicărilor periodice anterioare, dar nu a dovedit cele afirmate, deși potrivit unei jurisprudențe constante întemeiată pe coroborarea dispozițiilor art. 47 din OG nr. 2/2001 și art. 249 Cod de procedură civilă, în procedura contravențională sarcina probei revine contravenientului care contestă faptele. În aceste condiții, Curtea de Apel București a procedat legal, soluționând cauza în considerarea faptului că ASF era îndrituită să solicite toate aceste documente. Or, în condițiile în care refuzul este nejustificat (deoarece nu s-a făcut dovada că verificarea documentelor solicitate excedează activității de verificare a ASF sau că verificarea este inutilă) iar documentele nu au fost comunicate, este cert că obligația nu a fost îndeplinită. În ce privește responsabilitatea pentru neîndeplinirea obligației, ASF a considerat că ea revine persoanelor din conducerea B, directorat și consiliului de supraveghere, iar sancționarea recurentului-reclamant s-a făcut în considerarea faptului că la data faptelor era membru în consiliu de supraveghere. În mod legal instanța de fond a confirmat această abordare. Într-adevăr, pentru motivele deja arătate, responsabilitatea reclamantului pentru neîndeplinirea obligației de comunicate își află temeiul în atribuțiile legale pe care le avea în calitate de membru în consiliu de supraveghere. Responsabilitatea contravențională poate fi înlăturată dacă se face dovada îndeplinirii obligației de supraveghere ce revine fiecărui membru al consiliului de supraveghere. În condițiile în care reclamantul nu a făcut această dovadă, în mod legal instanța de fond a reținut că este responsabil pentru necomunicarea documentelor. Faptul că s-a sugerat directoratului că ar fi bine să răspundă solicitării ASF nu reprezintă îndeplinirea obligației de supraveghere. Așadar, instanța a interpretat și aplicat corect norma de drept material cuprinsă în art. 163 alin. (1) lit. o din Legea nr. 237/2015, recurentul-reclamant fiind responsabil pentru refuzul nejustificat de a răspunde solicitărilor ASF în exercitarea atribuțiilor care îi revin conform legii. În ce privește art. 163 alin. (181) din lege (potrivit cărora ASF notifică societățile și/sau persoanele în cauză asupra nerespectării prevederilor legale, acestea având dreptul ca în termen de 7 zile de la primirea notificării să explice motivul nerespectării sau să formuleze obiecțiuni), textul legal conține o normă de procedură, nu de drept material, normă care de altfel a fost respectată. Așa fiind, criticile bazate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod de procedură civilă fiind neîntemeiate. De asemenea, sunt neîntemeiate și criticile referitoare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod de procedură civilă. Este adevărat că instanța de fond nu arată în mod explicit întregul raționament pentru care a reținut responsabilitatea reclamantului în săvârșirea faptei, dar expune totuși principalele motive pe care întemeiază soluția (refuzul nejustificat de răspuns și neîndeplinirea obligației de supraveghere). Or, pentru casarea hotărârii, este necesar ca hotărârea să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază, sau să cuprindă motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei. În al treilea rând, recurentul-reclamant invocă greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 8 alin. (4) coroborat cu art. 37 alin. (1) lit. a pct. (ii) din Legea nr. 237/2015 deoarece instanța a apreciat eronat principiul proporționalității și a considerat greșit că ASF era îndrituită să solicite B SA datele și informațiile pe care le-a solicitat. Art. 37 alin. (1) lit. a pct. (ii) din Legea nr. 237/2015 reglementează obligația societăților de asigurare și reasigurare de a transmite ASF informațiile necesare derulării procesului de supraveghere descris în capitolul IV secțiunea 3 din lege, pe baza cărora aceasta realizează evaluarea activităților desfășurate de respectivele societăți. Principiul proporționalității, definit de art. 1 alin. (2) pct. 39 din Legea nr. 237/2015 ca fiind principiu care are în vedere natura, amploarea și complexitatea riscurilor inerente activității desfășurate de societăți, trebuie să fie respectat în cazul solicitării de informații de către ASF (cf. art. 37 alin. (7) lit. a din lege). Verificarea respectării de către ASF a acestui principiu presupune, după cum deja s-a arătat, verificări de fapt care excedează obiectului recursului. Drept urmare, și această critică este neîntemeiată. Referitor la greșita interpretare și aplicare a art. 304 din Regulamentul delegat nr. 2015/35 de completare a Directivei 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind accesul la activitate și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare (Solvabilitate II), se constată că aceste dispoziții legale reglementează în alin. (1) elementele raportării periodice de supraveghere. Potrivit alin. (4), primul alin. nu aduce însă atingere competenței autorităților de supraveghere de a solicita întreprinderilor de asigurare și de reasigurare să comunice periodic alte informații elaborate sub responsabilitatea - sau la cererea - organului administrativ, de conducere sau de control al întreprinderilor respective. Înalta Curte confirmă interpretarea primei instanțe, ASF putând să solicite societăților de asigurare și reasigurare și alte informații decât cele arătate în primul alin., cu frecvența pe care o apreciază necesară. 6.1.2 Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod de procedură civilă Recurentul-reclamant susține că instanța de fond a motivat eronat respingerea argumentelor sale întemeiate pe textele legale menționate mai sus, la analiza primului motiv de nelegalitate. Se adaugă că instanța de fond nu a analizat deloc argumentele reclamantului bazate pe greșita aplicare de către ASF a art. 163 alin. (1) lit. o din Legea nr. 237/2015, respectiv împrejurarea că pentru existența contravenției refuzul de a răspunde ASF trebuie să fie ”fără drept”, condiție nu era îndeplinită deoarece la data emiterii primei notificări (adresa ASF nr. SA-DSC x/10.11.2020) informațiile solicitate priveau chestiuni anterioare, stabilite prin Decizia ASF nr. x/06.04.2020, a cărei executare fusese suspendată de instanța de contencios administrativ. Cu privire la prima critică, Înalta Curte constată că sentința respectă exigențele impuse de art. 425 alin. 1 lit. b C. proc, civ,, arătând motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și indicând într-o manieră suficientă argumentele pentru care au fost respinse apărările reclamantului. Potrivit unei jurisprudențe constante, aceste prevederi legale nu obligă instanța să răspundă tuturor apărărilor avansate de parte, ele putând fi analizate global, printr-un raționament juridic de sinteză ori luând în considerare un singur aspect considerat esențial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație nu constituie automat motiv de casare a sentinței. Pentru a avea această consecință, omisiunea trebuie să fie decisivă, să afecteze echitatea procedurii, să denote lipsa de „ascultare” a părții, ceea ce nu este cazul în speță. Cu privire la cea de-a doua critică, se constată că ea se întemeiază pe o argumentare vagă (nu se arată care documente ar fi fost solicitate în mod repetat, în ciuda suspendării executării primei decizii). De altfel, perioada verificată (01.01.2019 – 30.09.2020) este parțial ulterioară Deciziei ASF nr. x/06.04.2020. De asemenea, dacă executarea unui act administrativ este suspendată în condițiile art. 14 din Lege nr. 554/2004 iar autoritatea emite un nou act cu același conținut, cel de-al doilea act este suspendat de drept, în condițiile art. 14 alin. (5) din lege, fapt care se constată de instanța de contencios administrativ competentă. Or, recurentul-reclamant nu a făcut o astfel de dovadă. Așa fiind, Înalta Curte constată că și cel de-al doilea motiv de nelegalitate este neîntemeiat. 6.2 Cu privire la recursul exercitat de pârâtă ASF Recurenta-pârâtă ASF susține că sentința a fost dată cu încălcarea normelor de drept material aplicabile în ce privește sancțiunea, fapt de atrage casarea acesteia în condițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Se susține că în primul rând că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015 în ce privește criteriile de stabilire a cuantumului amenzii (principiul proporționalității și al raționamentului calificat, natura și gravitatea faptelor, etc). În al doilea rând, se arată că instanța a redus amenda sub minimul legal prevăzut de lege (minimul legal este de 10.000 lei iar amenda a fost redusă la 4.500 lei), încălcând astfel principiul legalității, dar și principiile disponibilității și contradictorialității; intimatul-reclamant s-a apărat față de acest din urmă argument arătând că instanța de fond a făcut probabil aplicarea legii contravenționale mai favorabile, respectiv a art. 215 din OUG nr. 93/2012 privind înființarea, organizarea și funcționarea ASF, introdus prin Legea nr. 147/2021 și că, mai mult decât atât, jurisprudența recentă a Înaltei Curți este în favoarea reducerii sancțiunilor aplicate de (din opt decizii de sancționare, toate contestate, în patru cazuri hotărârile judecătorești sunt definitive, iar în trei din acestea sancțiunea aplicată de ASF a fost redusă). Referitor la reducerea sancțiunii sub minimul legal, Înalta Curte constată că argumentul recurentei-pârâte este întemeiat. Într-adevăr, potrivit art. 163 alin. (2) lit. b din Legea 237/2015, în cazul sancțiunii amenzii minimul legal este de 10.000 lei iar amenda a fost redusă la 4.500 lei. Nu se poate susține că instanța a aplicat tacit o lege contravențională mai favorabilă deoarece art. 215 din OUG nr. 93/2012 sancționează încălcările dispozițiilor din această ordonanță de urgență, ceea ce nu este cazul în speță. Cazurile care cad sub incidența legislației care reglementează activitatea entităților prevăzute la art. 212 alin. (1), așa cum este cazul B SA, sunt expres exceptate de la aplicarea sancțiunilor reglementate de OUG nr. 92/2012. În consecință, prima instanță a adus atingere principiului legalității, așa cum corect susține recurenta-pârâtă, motiv pentru care sentința va fi casată sub acest aspect. În rejudecare, Înalta Curte, verificând modalitatea în care ASF a făcut aplicarea criteriilor de individualizare a sancțiunii reglementate de art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015, constată că abordarea a fost una formală, standardizată, motivarea fiind identică în cazul tuturor persoanelor sancționate (cf. deciziilor atașate primului dosar de fond), doar cuantumul sancțiunilor diferind. În aceste condiții, văzând și apărările recurentului-reclamant și luând în considerare jurisprudența instanței supreme în cazuri asemănătoare, apreciind echitabil în raport cu criteriile legale reglementate de art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015, Înalta Curte apreciază că amenda de 100.000 lei este îndestulătoare pentru sancționarea contravenientului și prevenirea săvârșirii de noi contravenții. 6.3 Soluția ce se va da recursurilor Pentru considerentele mai sus arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C.proc. civ., va respinge recursul reclamantului, va admite recursul pârâtei, va casa în parte sentința și va reduce sancțiunea amenzii aplicate reclamantului de la 450.000 lei la 100.000 lei; va menține în rest sentința recurată.