ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1594/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 25.05.2022, sub nr.x/2/2022, reclamantul A a chemat în judecată pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând anularea Hotărârii nr. x din 06.04.2022 pronunțată în dosarul nr. x/2021, având în vedere că este netemeinică și nelegală. La termenul de judecată din data de 22.11.2022, prin raportare la dispozițiile art. 78 alin. (2) și 3 C. proc. civ., instanța a luat act de solicitarea reclamantului și a dispus introducerea în cauză a Curții de Apel Galați, în calitate de pârâtă.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 574 din 4 aprilie 2023, Curtea de Apel București a respins acțiunea formulată de reclamantul A în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Galați și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței de fond, reclamantul A a declarat recurs, apreciind în esență că este netemeinică și nelegală. Recurentul-reclamant arată că, prin acțiunea formulată a solicitat anularea Hotărârii CNCD nr. x/06.04.2022 pronunțată în dosarul nr. x/2021. Prin această hotărâre, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a apreciat că soluționarea cauzei este de competența Consiliului Superior al Magistraturii. În acest context, s-a adresat CSM – secția judecători, care i-a răspuns că împotriva judecătorilor se poate face plângere în termen de doi ani de la data comiterii faptei și că a intervenit prescripția. Or, în cererea formulată, nu a cerut tragerea la răspundere a judecătorilor, ci faptul că ar fi putut să îndrepte greșeala făcută în anul 1993 de către instanțele de judecată, astfel încât să obțină dreptul de a valorifica perioada de la 01.09.1991 la 10.05.1993, pentru că în această perioadă a lucrat efectiv, depunând la dosar acte din care rezultă acest lucru. Recurentul-reclamant consideră că instanța de fond – Curtea de Apel București – nu a analizat cererea pe care a adresat-o Consiliului Superior al Magistraturii și nici nu s-a referit la faptul că este profund vătămat în drepturile sale constituționale, câtă vreme a lucrat efectiv în perioada antemenționată. În opinia recurentului-reclamant, atât Curtea de Apel București cât și Înalta Curte de Casație și Justiție poate să îndrepte greșeala judecătorilor care au judecat cauza în anul 1993. În concluzie, solicită Înaltei Curți să îndrepte sentința civilă nr. 10043 pronunțată în data de 30.11.1993 în dosar nr. x/1993 al Judecătoriei Brăila, în sensul că a lucrat efectiv în perioada 01.09.1991 – 10.05.1993 și această perioadă trebuie valorificată la pensie.

Apărările formulate în recurs 4.1. Intimata-pârâtă Curtea de Apel Galați a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepției nulității recursului, întrucât motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat. 4.2. Legal citat, intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu a formulat întâmpinare față de recurs.

Cererea de repunere în termenul de motivare a recursului La data de 2 octombrie 2024, recurentul-reclamant A, prin avocat din oficiu B, a depus o cerere de repunere în termenul de motivare a recursului și judecarea recursului ținând cont de motivele de recurs formulate în această cerere, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. i. În susținerea cererii de repunere în termen, recurentul-reclamant arată că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 186 C. proc. civ., respectiv existența unor motive temeinic justificate care au determinat imposibilitatea respectării termenului legal pentru motivarea recursului. Astfel, precizează că în fața instanței de fond a formulat o cerere de acordare a ajutorului public judiciar, în vederea desemnării unui avocat din oficiu, care însă a fost respinsă prin încheierea din data de 17.01.2023. Imposibilitatea obiectivă de a respecta termenul procedural se datorează unor circumstanțe personale și medicale deosebite, respectiv: afecțiuni grave de sănătate, inclusiv un accident vascular cerebral, cu efecte semnificative și directe asupra capacității de a înțelege și valorifica dispozițiile legale incidente în cauză. Totodată, recurentul arată că nu deține pregătire juridică, fiind de profesie bucătar, și nu are resurse financiare pentru a apela la asistență juridică de specialitate. În contextul în care termenii și instituțiile juridice precum „casare”, „aplicarea greșită a normelor de drept material”, „nulitate” sau „competența materială” presupun cunoștințe avansate de drept, inaccesibile unei persoane fără pregătire juridică, consideră că lipsa motivării recursului în termen nu îi este imputabilă. De asemenea, recurentul subliniază că nu a stat în pasivitate, întrucât a depus solicitare de acordare a ajutorului public judiciar, a formulat recurs în termen legal și a efectuat demersurile pe care le-a considerat posibile raportat la nivelul său de cunoștințe. În considerarea celor prezentate, recurentul-reclamant solicită admiterea cererii de repunere în termen, în temeiul art. 186 C. proc. civ., având în vedere existența unor motive obiective și justificate care au împiedicat motivarea recursului în termenul legal prevăzut de lege. ii. În motivarea recursului, recurentul-reclamant susține, în esență, incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., întrucât: -instanța de fond a încălcat normele de procedură, a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, neexercitându-și rolul activ în analiza cererii; -normele de drept material au fost incorect interpretate și aplicate. Recurentul invocă faptul că, prin Hotărârea CNCD nr. x/06.04.2022, Consiliul a respins cererea sa, apreciind că nu ar avea competență materială de soluționare, aceasta aparținând Consiliului Superior al Magistraturii, fără însă a motiva în vreun fel această soluție. În acțiunea dedusă judecății, reclamantul a solicitat anularea hotărârii CNCD, solicitând Consiliului să analizeze existența unei discriminări bazate pe criterii de vârstă, profesie și experiență, în contextul aplicării discriminatorii a prevederilor legale de către Casa de Pensii Brăila, care a refuzat să-i recunoască drepturile de pensie pentru perioada 01.09.1991 – 30.11.1993. Recurentul susține că CNCD are competența legală de a analiza astfel de situații, chiar dacă nu a fost indicat în mod expres temeiul juridic al competenței. Instanța de fond avea obligația de a analiza cererea din perspectiva discriminării invocate, și nu să respingă acțiunea pentru lipsa precizării temeiului juridic. Mai mult, instanța de fond nu a analizat nici actul administrativ atacat, respectiv hotărârea CNCD, fără a observa lipsa motivării acestuia, aspect care atrage sancțiunea nulității absolute în temeiul art. 20 alin. (7) din OG nr. 137/2000. Întrucât nulitatea absolută poate fi invocată din oficiu, instanța era obligată să o constate, în temeiul art. 22 C. proc. civ., privind rolul activ al judecătorului. De asemenea, recurentul invocă și art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că CNCD era competent să analizeze sesizarea sa, conform dispozițiilor OG nr. 137/2000. Instanța nu putea suplini lipsa motivării hotărârii CNCD și nici să substituie raționamentul acestei autorități. Recurentul subliniază că instanța cunoștea obiectul cererii și ar fi putut, în temeiul art. 200 și 254 C. proc. civ., să solicite eventuale clarificări privind obiectul și temeiul juridic, mai ales având în vedere situația vulnerabilă a petentului și lipsa de asistență juridică calificată. În plus, instanța a respins în mod nejustificat cererea de acordare a ajutorului public judiciar, deși situația socială a reclamantului justifica acordarea acestuia. În concluzie, recurentul subliniază că obiectul cauzei nu privește analiza existenței unei discriminări, ci competența CNCD de a soluționa sesizarea reclamantului. Or, în temeiul art. 7 și art. 19 alin. (1) din OG nr. 137/2000, CNCD avea obligația de a analiza fondul cererii și de a motiva în mod corespunzător hotărârea adoptată. Având în vedere cele expuse, solicită admiterea recursului, casarea sentinței civile nr. 574/04.04.2023 și trimiterea cauzei spre rejudecare în temeiul art. 497 C. proc. civ., cu mențiunea expresă ca instanța de fond să analizeze toate aspectele invocate în cerere.

Apărările formulate față de cererea de repunere în termenul de motivare a recursului Intimata-pârâtă Curtea de Apel Galați a depus întâmpinare față de cererea de repunere în termenul de motivare a recursului, prin care a solicitat respingerea acestei cereri și implicit a recursului, pentru apărările dezvoltate la filele 103-104 verso recurs. II. Soluția instanței de recurs II.1. Analizând cererea recurentului-reclamant de repunere în termenul de motivare a recursului, Înalta Curte constată că este întemeiată, urmând să o admită pentru considerentele arătate în continuare. Înalta Curte reține că potrivit art. 186 alin. (1) C. proc. civ., partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate. Este de precizat că, potrivit art. 186 C. proc. civ., instituția de drept procesual a repunerii în termen constituie beneficiul acordat de lege titularului unui drept procesual, care din motive temeinic justificate nu și-a putut exercita dreptul înăuntrul termenului procedural imperativ. În lumina reglementărilor legale menționate anterior, este cert că intenția legiuitorului a fost aceea de a acorda acest beneficiu doar părții. Astfel, prin motive temeinic justificate, doctrina și jurisprudența arată că înțelege acele împrejurări care, fără a avea gravitatea forței majore, sunt exclusive de culpă, fiind piedici relative, iar nu absolute, precum forța majoră. În speță, recurentul a invocat existența unor circumstanțe personale și medicale excepționale, arătând că a suferit un accident vascular cerebral, care i-a afectat în mod semnificativ capacitatea de a înțelege și valorifica dispozițiile legale aplicabile în cauză. Totodată, a menționat că nu deține studii juridice, fiind de profesie bucătar, și nu a avut posibilitatea financiară de a beneficia de asistență juridică de specialitate. În acest context, recurentul a arătat că a formulat toate demersurile pe care, în mod obiectiv, le-a considerat posibile, raportat la nivelul său de pregătire, inclusiv solicitarea ajutorului public judiciar sub forma asistenței prin avocat – cerere care i-a fost respinsă. Față de complexitatea instituțiilor juridice incidente în materie procesual-civilă, precum noțiunile de „casare”, „aplicarea greșită a normelor de drept material”, „nulitate” sau „competență materială”, inaccesibile unei persoane fără pregătire juridică, recurentul a apreciat că imposibilitatea de a motiva în termen legal cererea de recurs nu îi poate fi imputabilă. În contextul prezentat, în conformitate cu dispozițiile enunțate în precedent, Înalta Curte apreciază că motivele invocate de acesta pentru repunerea în termenul de motivare a recursului pot reprezenta un caz temeinic justificat, în sensul ipotezei descrise de art. 186 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează instituția repunerii în termen. Având în vedere că recurentul nu a manifestat pasivitate în apărarea drepturilor sale și că imposibilitatea de formulare completă a recursului se datorează unor cauze obiective, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condițiile stipulate de prevederile art. 186 alin. (1) C. proc. civ., cererea de repunere în termenul de motivare a recursului fiind întemeiată. II.2. În ceea ce privește excepția nulității recursului Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (2) C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât Curtea de Apel Galați prin întâmpinarea depusă în cauză, Înalta Curte constată că este neîntemeiată și urmează să o respingă, întrucât, în raport cu dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d cu referire la art. 488 C. proc. civ., argumentele invocate de recurent se pot circumscrie motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 același Cod. II.3. În ceea ce privește fondul recursului Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante. După cum s-a arătat anterior la pct. II.2 din prezenta decizie, recursul declarat de reclamant cuprinde critici de nelegalitate încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 Cod de procedură civilă. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. (5) C. proc. civ. (“când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității”), Înalta Curte constată că acesta este nefondat. Acesta vizează neregularități de ordin procedural sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., care definește nulitatea ca fiind sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă, fiind absolută, atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public, și relativă, în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat. Concret, s-a imputat primei instanțe faptul că a încălcat normele de procedură prevăzute de art. 22 C. proc. civ., privind rolul activ al judecătorului prin aceea că nu a constatat din oficiu că hotărârea CNCD atacată nu este motivată, aspect care atrage sancțiunea nulității absolute în temeiul art. 20 alin. (7) din OG nr. 137/2000. Înalta Curte apreciază că nu au fost încălcate prevederile art. 22 C. proc. civ., în maniera în care a procedat prima instanță la soluționarea fondului cauzei cu privire la acest motiv de casare. Astfel, din considerentele hotărârii recurate, se observă că judecătorul fondului a reținut că motivele expuse în susținerea cererii de chemare în judecată vizează strict fondul pretinsei discriminări, fără însă a aduce vreo critică soluției pârâtului de respingere a cererii ca nefiind de competența sa. În acest context, se observă că judecătorul de fond și-a exercitat rolul activ, iar măsurile dispuse de acesta în cadrul procesului s-au întemeiat pe prevederile legale incidente, contrar susținerilor recurentului-reclamant. În consecință, Înalta Curte respinge motivul de casare circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ca nefondat, întrucât nu se poate concluziona că recurentului-reclamant i-a fost încălcat vreun drept procesual în maniera în care prima instanță a intrumentat dosarul sub aspectul invocat. În continuare, examinând sentința atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, întrucât instanța a aplicat judicios dispozițiile de drept substanțial, considerentele prezentate justificând soluția adoptată. Recurentul-reclamant a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ, pe calea prevăzută de art. 20 alin. (9) din OUG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea faptelor de discriminare, Hotărârea nr. x din 6.04.2022 prin care intimatul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a decis admiterea excepției necompetenței sale materiale, aceasta aparținând Consiliului Superior al Magistraturii. Soluționând acțiunea reclamantului instanța fondului a constatat că este neîntemeiată, reținând, că, de vreme ce reclamantul nu a expus considerente pentru care actul pârâtului, prin care acesta s-a declarat necompetent, ar fi nelegal, acesta nu a afirmat și implicit dovedit vătămarea ce i-a fost produsă prin manifestarea de voință a autorității pârâte, condiție esențială, de fond, pentu anularea actului contestat. Înalta Curte reține, contar susținerilor recurentului, că sunt fondate argumentele intimatului CNCD potrivit cărora aspectele semnalate prin petiție nu pot intra sub incidența OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea faptelor de discriminare, prin admiterea necompetenței materiale. Prin petiție s-a susținut că în perioada 1993 - 1994, recurentul-reclamant a fost discriminat de instanțele de apel și recurs deoarece acestea au menținut dispozițiile sentinței civile nr. 10043/30.11.1993 prin care a fost respinsă ca rămasă fără obiect contestația formulată de acesta împotriva deciziei de desfacere a contractului individual de muncă. Așadar, ceea ce a reclamat recurentul este o posibilă discriminare săvârșită de instanțele de judecată prin aceea că au validat desfacerea contractului de muncă începând cu 1991, deși decizia a fost emisă în 1993. Comportamentele discriminatorii la care se referă OG nr. 137/2000 nu provin din modalitatea diferită de interpretare și aplicare a unor prevederi legale, ci din raportarea la un criteriu concret de discriminare. Or, aspectele sesizate nu intră în atribuțiile Consiliului, ci sunt de competența instanțelor de judecată, respectiv a Consiliului Superior al Magistraturii, căci, potrivit art. 30 alin. (6) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii – forma în vigoare în perioada de referință –, (C)onsiliul Superior al Magistraturii asigură respectarea legii și a criteriilor de competență și etică profesională în desfășurarea carierei profesionale a judecătorilor și procurorilor. CNCD nu se putea subroga instanțelor de judecată pentru a da o dezlegare aspectelor de fond ale petiției care vizează modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale, precum și consecințele juridice ce decurg dintr-o asemenea interpretare. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile formulate de recurent sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală. 2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, DECIDE: Admite cererea de repunere în termenul de motivare a recursului. Respinge, ca neîntemeiată, excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât Curtea de Apel Galați. Respinge recursul declarat de A împotriva sentinței civile nr. 574 din data de 4 aprilie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței. Pronunțată astăzi, 20 martie 2025.