ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1535/2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 25 ianuarie 2024, pe rolul Curții de Apel Bacău – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul Cabinet Individual de Insolvență A, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de administrare Fiscală - Comisia de Selecție a Practicienilor în Insolvență („ANAF”), a solicitat anularea și suspendarea executării deciziei nr. 456/CSP/14.11.2023 privind rezultatul selecției ofertantului pentru susținerea acestuia în procedura de insolvență pentru debitorul S.C. B S.R.L.

Prin sentința civilă nr. 59 din 19 aprilie 2024, Curtea de Apel Bacău – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei de interes a cererii, ca neîntemeiată, și a respins cererea privind anularea și suspendarea deciziei nr. 456/CSP/14.11.2023 emisă de pârâtă, formulată de către reclamantul Cabinet Individual de Insolvență A, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Comisia de Selecție a Practicienilor în Insolvență, ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 59 din 19 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Bacău – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, recurentul-reclamant Cabinet Individual de Insolvență A a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac și casarea hotărârii atacate.

Circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant susține că instanța de fond nu a expus niciun raționament juridic, nu a indicat temeiurile de drept material și motivele de fapt și nu a analizat apărările sale.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant apreciază că instanța de fond a reținut greșit situația de fapt, nu a analizat temeinic probele administrate și apărările reclamantului și a aplicat greșit normele de drept material incidente cauzei.

Susține că prima instanță nu a avut în vedere că i s-a solicitat constatarea nulității organizării licitației de către ANAF după termenul stabilit de Ordinul nr. 1443/2019, interpretând greșit susținerile reclamantului ca referindu-se la confirmarea administratorului judiciar provizoriu. Instanța nu a ținut cont de considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 663/19.10.2021 și de faptul că votul privind prorogarea desemnării/confirmării administratorului judiciar este nelegal, această chestiune nefiind cuprinsă pe ordinea de zi a creditorilor.

Prin cel de-al doilea rând de motive, recurentul-reclamant prezintă argumente vizând nelegalitatea desemnării structurii asociative denumită „consorțiu”. În opinia sa, constituirea acestui consorțiu reprezintă o excepție de la prevederile art. 57 din Legea nr. 85/2014 și se aplică strict în ipoteza insolvenței grupului de societăți, nefiind cazul în speță.

Totodată, obligația de cooperare trebuie materializată într-un protocol de cooperare, care trebuie depus la dosar de insolvență și aprobat de judecătorul sindic. Sintagma „aprobat de către judecătorul sindic” prevăzută de art. 189 din Legea nr. 85/2014 are caracter imperativ, sancțiunea nedepunerii protocolului de cooperare fiind decăderea. Ordinul ANAF nr. 1443/2019 este o normă de rang inferior Legii nr. 85/2014, astfel că decizia de desemnare a unui consorțiu este lovită de nulitate absolută în absența unui protocol de colaborare aprobat de judecătorul sindic.

Mai arată că în speță s-a reținut greșit că practicianul în insolvență a fost desemnat în baza ordinului, el fiind desemnat în baza Legii nr. 85/2014.

Prin cel de-al treilea rând de motive, se susține că lipsa asigurării profesionale a consorțiului și neagrearea acestuia de ANAF ca structură de sine-stătătoare reprezintă motiv de nulitate absolută a desemnării consorțiului ca administrator judiciar. În acest sens, recurentul-reclamant reiterează temeiurile de drept expuse în fond și susține că Ordinul nr. 1443/2019 nu este normă de interpretare a Legii nr. 85/2014 sau a Codului civil, ci este subordonată acestor norme. În cuprinsul art. 11 alin. (11) din ordin se atestă că acest consorțiu este prin natura sa o asociere supusă reglementărilor normelor speciale din domeniul de activitate, astfel încât trebuie să existe o poliță de asigurare de răspundere profesională distinctă; totodată, dacă acest consorțiu este înscris ca persoană juridică distinctă în evidențele UNPIR, trebuia să fie agreată de ANAF și înscrisă în registrul specific.

Apreciază că instanța de fond a reținut greșit că este suficient ca fiecare dintre membrii consorțiului să aibă asigurare profesională, în condițiile în care, pentru agreere, art. 4 alin. (2) lit. d din Ordinul nr. 1443/2019 prevede obligativitatea depunerii poliție ofertantului, iar ofertantul este consorțiul. De asemenea, a reținut greșit și că lipsa de agreere a consorțiului nu conduce la nelegalitatea acestuia, câtă vreme toți membrii consorțiului sunt agreați de ANAF, omițând că ofertantul a fost consorțiul, iar nu fiecare membru al acestuia.

A mai susținut recurentul-reclamant că greșit s-a reținut că membrii consorțiului încheie un acord în vederea reprezentării ANAF în procedura insolvenței, întrucât practicianul în insolvență nu reprezintă ANAF sau orice alt creditor în această procedură.

Intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Comisia de Selecție a Practicienilor în Insolvență a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că niciuna dintre criticile formulate de recurentul-reclamant nu sunt fondate.

La termenul de judecată din 19 martie 2025, Înalta Curte a invocat, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., incidența motivului de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva stabilirii cadrului procesual în fața instanței de fond.

II. Soluția instanței de recurs

II.1. Referitor la excepția tardivității recursului declarat împotriva soluției de respingere a cererii de suspendare, Înalta Curte constată că recursul a fost formulat cu nerespectarea termenului prevăzut de lege, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, hotărârea prin care se pronunță suspendarea poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare, dispoziții aplicabile și în cazul cererii de suspendare întemeiată pe dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, astfel cum dispune art. 15 alin. (2) din acest act normativ.

Potrivit art. 185 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. „Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate absolută”.

Înalta Curte reține că sentința civilă nr. 59 din 19 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Bacău – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost comunicată recurentului-reclamant la data de 20.06.2024, conform dovezii de înmânare, aflată la fila 139 a dosarului instanței de fond.

Termenul de 5 zile, prevăzut de art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, înăuntrul căruia trebuia declarată calea de atac a recursului împotriva soluției dispuse asupra cererii de suspendare, a început să curgă de la acest moment și s-a împlinit la data de 26.06.2024, potrivit dispozițiilor art. 181 raportat la art. 183 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost depusă la data de 04.07.2024, în afara termenului legal stabilit pentru atacarea soluției pronunțate asupra cererii de suspendare, care, astfel cum s-a arătat anterior, s-a împlinit la data de 26.06.2024.

Pentru considerentele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 185 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția tardivității recursului declarat de recurentul-reclamant Cabinet Individual de Insolvență A împotriva sentinței civile nr. 59 din 19 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Bacău – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în ceea ce privește soluția dată asupra cererii de suspendare și, în consecință, va constata nul acest recurs.

II.2. Referitor la recursul declarat cu privire la soluția dată asupra cererii de anulare, Înalta Curte, analizând cu prioritate chestiunea referitoare la cadrul procesual subiectiv al cererii, pusă în discuția părților din oficiu de instanța de control judiciar la termenul de judecată din 19 martie 2025, constată următoarele:

În cauză, reclamantul Cabinet Individual de Insolvență A a învestit instanța de contencios administrativ cu acțiunea în anularea deciziei nr. 456/CSP/14.11.2023 privind rezultatul selecției ofertantului pentru susținerea desemnării acestuia în procedura de insolvență pentru debitorul S.C. B SRL, emisă de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Comisia de Selecție a Practicienilor în Insolvență (filele 12-15 dosar fond), prin care a fost declarată câștigătoare oferta depusă de Consorțiul C IPURL, D SPRL și LD E IPURL (actual SPRL).

Înalta Curte constată că, în cauză, reclamantul-recurent nu a chemat în judecată, în calitate de pârâți, și entitățile membre ale consorțiului desemnat câștigător, respectiv C IPURL, D SPRL și LD E SPRL, cadrul procesual subiectiv pasiv cuprinzând doar autoritatea emitentă a deciziei contestate.

Potrivit art. 59 și art. 78 alin. (2) C. proc. civ. „Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură”, respectiv „În materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecății o impune, judecătorul va pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părți nu solicită introducerea în cauză a terțului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluționată fără participarea terțului, va respinge cererea, fără a se pronunța pe fond”.

Acestor dispoziții din procedura civilă generală le corespund, în materia contenciosului administrativ, prevederile similare ale art. 161 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, potrivit cărora „Instanța de contencios administrativ poate introduce în cauză, la cerere, organismele sociale interesate sau poate pune în discuție, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a acestora, precum și a altor subiecte de drept”.

Fără a nega principiul disponibilității care guvernează procesul civil, reglementat de art. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că prevederile anterior citate reprezintă norme de procedură imperative, aplicabile în situațiile expres indicate, fiind și o expresie a principiului rolului activ al judecătorului, astfel cum este acesta definit prin dispozițiile art. 22 C. proc. civ.

În acest sens, analizând dispozițiile art. 78 C. proc. civ., Curtea Constituțională a reținut, prin decizia nr. 480/2016, următoarele: „...dispozițiile art. 78 alin. (2) teza finală C. proc. civ. nu pot fi apreciate ca fiind neconstituționale, deoarece refuzul introducerii în cauză a altor persoane este manifestat de chiar părțile din proces. Dispozițiile legale criticate nu înlătură posibilitatea persoanelor interesate de a se adresa justiției, ci au în vedere ipoteza în care judecătorul apreciază necesară introducerea în cauză a altor persoane, iar părțile refuză, astfel încât nu sunt afectate garanțiile unui proces echitabil și nici dreptul la apărare. Dispoziția legală criticată dă expresie principiului rolului activ al judecătorului, în virtutea căruia acesta poate propune lărgirea cadrului procesual în scopul asigurării unei soluționări juste și complete a cauzei, însă cu respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil, printre care și principiul disponibilității părților. Acest principiu este derivat din prevederile constituționale ale art. 124 alin. (2) care consacră trăsăturile pe care trebuie să le întrunească justiția într-un stat de drept. Pentru a putea fi unică, egală și imparțială, justiția trebuie administrată de judecători care să dispună de putere de apreciere asupra unor aspecte diverse, inclusiv în ceea ce privește depunerea tuturor diligențelor în vederea stabilirii corecte și cuprinzătoare a cadrului procesual.(...) Totodată, Curtea reține că, potrivit jurisprudenței sale, instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești este de competența exclusivă a legiuitorului, potrivit art. 126 alin. (2) și art. 129 din Constituție, legiuitorul putând institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, precum și modalitățile de exercitare a drepturilor procedurale”.

Așadar, judecătorul învestit cu judecarea cauzei este obligat să aibă în vedere principiul disponibilității, însă aplicarea acestui principiu nu poate conduce la încălcarea drepturilor fundamentale ale unor terțe subiecte de drept și la nesocotirea altor principii de bază ale procedurii civile, precum principiul contradictorialității sau principiul dreptului la apărare.

În situațiile în care mai multe persoane sunt părți ale raportului juridic dedus judecății, iar tranșarea litigiului afectează drepturile și obligațiile acestora, coparticiparea procesuală este obligatorie, necesară și de natură a condiționa însăși admisibilitatea acțiunii civile.

Aplicând aceste considerente de ordin teoretic și jurisprudențial la cauza de față, Înalta Curte constată că, pentru a statua jurisdicțional asupra conduitei unei autorități administrative, materializate în actul supus cenzurii pe calea contenciosului administrativ, instanța trebuie să ia în considerare și punctul de vedere al beneficiarilor respectivului act administrativ. Analiza legalității actului litigios, prin prisma consecințelor pe care le produce hotărârea judecătorească pronunțată, trebuie să aibă loc în contradictoriu atât cu emitentul, cât și cu beneficiarii actului, litisconsorțiul procesual pasiv fiind, în acest caz, obligatoriu.

Soluționarea litigiului doar în contradictoriu cu emitentul actului contestat încalcă atât principiul dreptului la apărare, consacrat de art. 13 C. proc. civ., cât și principiul contradictorialității, prevăzut de art. 14 C. proc. civ., beneficiarii actului neavând posibilitatea de a cunoaște pretențiile reclamantului și nici a de a formula apărări cu privire la legalitatea actului care le profită, în condițiile în care o eventuală soluție de anulare a actului respectiv generează efecte în patrimoniul și/sau în persoana acestora.

În condițiile în care reclamantul-recurent nu a înțeles să cheme în judecată, în calitate de pârâți, pe membrii consorțiului declarat câștigător al procedurii de selecție, instanța de fond trebuia să procedeze conform dispozițiilor art. 161 din Legea nr. 554/2004 și art. 78 C. proc. civ., respectiv să pună în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a acestora.

Verificarea cadrului procesual subiectiv ține de buna administrare a justiției și de îndeplinirea rolului activ al judecătorului, putând fi realizată atât de instanța de fond, cât și de instanța de control judiciar, din oficiu, în orice stare a pricinii.

Pentru aceste considerente, socotind neîntrunirea litisconsorțiului procesual obligatoriu drept motiv de ordine publică de reformare a hotărârii, circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte, în condițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va admite recursul, va casa în parte sentința civilă nr. 59 din 19 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Bacău – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în ceea ce privește soluția dată asupra cererii în anulare și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, urmând ca, în raport de prevederile art. 501 C. proc. civ., instanța de trimitere să pună în discuția părților necesitatea definirii cadrului procesual adecvat, prin introducerea în cauză a membrilor consorțiului, beneficiari ai actului administrativ contestat.

Soluția de casare va afecta doar parțial sentința recurată, câtă vreme soluția dată cererii de suspendare executare a fost menținută ca urmare a constatării tardivității recursului, iar soluția de respingere ca neîntemeiată a excepției lipsei de interes a cererii nu a făcut obiectul căii de atac, având caracter definitiv.

În raport de soluția de casare cu trimitere spre rejudecare și de motivul care a determinat-o, Înalta Curte constată că nu mai poate trece la analizarea motivelor de recurs formulate de recurentul-reclamant, instanței de fond revenindu-i, cu ocazia rejudecării, stabilirea cadrului procesual subiectiv pasiv, cu respectarea prevederilor art. 161 din Legea nr. 554/2004 și art. 78 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E :

Admite excepția tardivității recursului declarat de recurentul-reclamant Cabinet Individual de Insolvență A împotriva sentinței civile nr. 59 din 19 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Bacău – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în ceea ce privește soluția dată asupra cererii de suspendare și, în consecință, constată nul acest recurs.

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant Cabinet Individual de Insolvență A împotriva sentinței civile nr. 59 din 19 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Bacău – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în ceea ce privește soluția dată asupra cererii în anulare.

Casează în parte sentința recurată și trimite cauza aceleiași instanțe, în vederea rejudecării cererii în anulare.

Menține soluția de respingere ca neîntemeiată a excepției lipsei de interes a cererii.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 19 martie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.