Decizia nr. 1392/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cererea de chemare în judecată. Primul ciclu procesual Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, inițial, la data de 23.09.2016, pe rolul Tribunalului Prahova, sub nr. x/105/2016, reclamanta A SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Inspecția Fiscală, anularea Deciziei nr. 576 din 16.03.2016, Deciziei de impunere nr. FPH 24-28.01.2015, Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. 641 din 02.02.2015 cumulate cu Procesul-verbal nr. 1645 din 01.10.2014 și anularea Raportului de inspecție fiscală nr. FPH 22 din 28.01.2015. Prin Sentința civilă nr. 213 din 2 februarie 2017, Tribunalul a admis excepția necompetenței materiale ridicată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești – Secția de contencios administrativ și fiscal. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești la data de 07.02.2017, sub nr. x/42/2017. Prin Sentința civilă nr. 119 din 30 mai 2017, Curtea a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere privind anularea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. 641/ 2.02.2015 și a respins, ca inadmisibil, acest capăt de cerere. A respins, în rest, acțiunea formulată de reclamanta S.C. A SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe, reclamanta a formulat recurs, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare sau, în subsidiar, admiterea acțiunii, cu cheltuieli de judecată. Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal la data de 01.09.2017. Prin Decizia nr. 5025 din 8 octombrie 2020, Înalta Curte a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A SRL, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Înalta Curte a ridicat din oficiu și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., apreciind că de vreme ce unele dintre actele atacate de reclamantă au fost emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova (Decizia de impunere nr. FPH 24-28.01.2015 și Raportul de inspecție fiscală nr. FPH 22 din 28.01.2015), potrivit art. 161 din Legea nr. 554/2004, se impunea citarea în cauză și a acestei autorități. A mai reținut instanța de control judiciar că este incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva nerespectării dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ.

Al doilea ciclu procesual Cauza a fost înregistrată în rejudecare după casare pe rolul Curții de Apel Ploiești – Secția de contencios administrativ și fiscal la data de 14.01.2021, sub nr.x/42/2021. Prin Sentința civilă nr. 51 din 17 martie 2022, Curtea a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova, a anulat în parte Decizia nr.576/16.03.2016 privind soluționarea contestației, a anulat în parte Decizia de impunere nr. F-PH 24/ 28.01.2015 și Raportul de inspecție fiscală nr. F-PH 22/28.01.2015, emise de DGRFP - Prahova, în sensul că a înlăturat obligația fiscală, reprezentând impozit pe profit în cuantum de 462.441 lei și accesoriile aferente, obligația fiscală reprezentând accize 759.633 lei și accesoriile aferente. A menținut în parte obligația fiscală de plată, reprezentând TVA, în cuantum de 297.726 lei și accesorii în cuantum de 25.011 lei și a respins în rest acțiunea, majorând onorariul de expert cu 4.400 lei. Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs reclamanta A SRL și pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova în nume propriu și în numele Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Ploiești, ambele recurente invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Recursurile au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal la data de 27.06.2022. Prin Decizia nr. 5416 din 16 noiembrie 2023, Înalta Curte a admis recursurile, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. A apreciat Înalta Curte că hotărârea recurată nu cuprinde elementele logico-juridice care au condus instanța la soluția pronunțată, considerentele acesteia reprezentând o redare a concluziilor expertului desemnat, preluate selectiv din raportul de expertiză contabilitate-fiscalitate efectuat în cauză. Instanța de control judiciar a avut în vedere și dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 79 din 05 decembrie 2022 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit cu care în cazul în care în al doilea ciclu procesual se admite recursul, casându-se decizia atacată, Înalta Curte de Casație și Justiție va reține cauza spre judecare în fond numai atunci când nu ar fi pusă în situația de a proceda la analizarea stării de fapt prin recalificarea faptelor sau prin completarea sau readministrarea probatoriului, în caz contrar, cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare la instanța de apel sau, după caz, la prima instanță.

Al treilea ciclu procesual. Hotărârea ce face obiectul prezentului recurs Cauza a fost reînregistrată după casare cu rejudecare pe rolul Curții de Apel Ploiești – Secția de contencios administrativ și fiscal la data de 17.01.2024, sub nr. x/42/2021*. Prin Sentința civilă nr. 177 din 16 aprilie 2024, Curtea a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs Împotriva acestei hotărâri, reclamanta S.C. A SRL a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei la instanța de fond în vederea motivării prin raportare la ultima decizie de casare sau, în subisdiar, casarea în tot a sentinței recurate cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată. 4.1. Incidența disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Recurenta-reclamantă susține faptul că, prin hotărârea pronunțată, prima instanță a preluat apărările intimatei din recursul formulat de aceasta în al doilea ciclu de judecată, fără efectuarea niciunei analize concrete asupra documentelor contabile depuse de societate, cu înlăturarea totală a opiniei de specialitate a expertului desemnat în cauză. Astfel, hotărârea recurată conține simple prezumții ale unor pretinse nereguli sau comportamente fiscale inadecvate ale furnizorilor reclamantei, nedovedite de organul fiscal. Instanța de fond apreciază că reclamanta ar fi trebuit să aducă dovezi ce pot fi regăsite în contabilitatea furnizorilor săi, dar și înscrisuri suplimentare pentru dovedirea realității tranzacțiilor. De asemenea, nu a fost respectată Decizia de casare nr. 5416/ 16.11.2023, prin care s-a stabilit analiza documentelor în concordanță cu jurisprudența CJUE, aceasta fiind ignorată (cauzele C-438/09 și C-409/04). În atare condiții, recurenta-reclamantă susține nemotivarea hotărârii instanței de fond, sub aceste aspecte. 4.2. Nulitatea sentinței recurate în raport cu disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În privința impozitului pe profit, instanța de fond a aplicat greșit normele de drept material, când a considerat că organele fiscale în mod corect nu au luat în considerare tranzacțiile cu combustibilul ușor derulate de societate în anul 2011 cu furnizori care au demonstrat un comportament fiscal neadecvat, astfel încât facturile emise de către aceștia nu au putut fi considerate documente justificative. Cu privire la facturile emise de furnizorii recurentei-reclamante, din interpretarea prevederilor art. 155 alin. (5) C.fisc., se susține că factura este suficientă din punct de vedere fiscal și contabil pentru a dovedi existența unei tranzacții. Cât privește eventuala necesitate a menționării și a altor elemente pe factură, cu titlu excepțional, o astfel de situație există în materie de accize. Potrivit disp. art. 192 art. 166 art. 168 și art. 195 alin. (2) lit. b C.fisc., numai pentru produsele livrate dintr-un antrepozit este necesară evidențierea separată a accizei pe factură. Per a contrario, pentru bunurile accizabile eliberate deja spre consum și pentru care acciza a fost plătită la momentul ieșirii din antrepozit, nu mai este necesară evidențierea separată a acesteia pe factură. Cât privește necesitatea existenței și a unui aviz de însoțire a mărfii, a cărei lipsă, în unele situații a fost imputată de organele fiscale, dacă transportul se face pe baza unei facturi, nu mai este necesar avizul. Cu privire la comportamentul fiscal neadecvat al furnizorilor recurentei-reclamante, se susține că nu există o răspundere solidară prevăzută de lege, întrucât societatea a achitat prețul către furnizori prin intermediul băncii, răspunderea fiscală este personală și nu există nicio faptă ilicită săvârșită de aceasta. Impunerea în sarcina societății a unor condiții suplimentare pentru probarea caracterului licit al livrărilor de bunuri reprezintă o adăugare la lege, recurenta-reclamantă nu avea obligația și nici mijloacele necesare să facă verificări suplimentare pe circuitul comercial pentru a sesiza eventuale nereguli ale furnizorilor săi, reiterându-se aspecte ce privesc situația de fapt. Cu privire la acciză, recurenta-reclamantă susține că societatea B SRL era activă la data relației comerciale, iar verificarea furnizorilor acesteia nu intră în atribuțiile fiscale și legale ale sale. Obligația revine utilizatorului final al produselor petroliere folosite pentru uz industrial (ardere), iar societatea a plătit acciza. Furnizorul S.C. C SRL are atestat pentru comercializare en gros produse energetice și cod accize ce atestă obligația de plată a accizei de către această societate, iar furnizorii săi nu sunt și furnizorii recurentei-reclamante. În privința furnizorului S.C. D SRL, acesta era activ la data relației comerciale, organele fiscale nu au reținut ca motiv de refuz al deducerii aspectul erorii din factură (numărul mașinii și numele delegatului), ci comportamentul inadecvat al furnizorului. La dosar există copia care atestă plata accizei la data de 24.07.2013 de către Societatea D, ceea ce dovedește obligația acesteia la plata accizei. Simplul fapt că recurenta-reclamantă nu deține ordinele de plată ale antrepozitarului, nu poate conduce la concluzia că acciza nu a fost plătită, astfel cum în mod greșit susține instanța de fond. În condițiile în care este evident că prin menționarea unor ordine de plată în cuprinsul facturilor de achiziție, o entitate s-a obligat la plata accizei, iar dovada plății a fost atașată la factură, sunt aplicabile disp. art. 206 ind. 9 alin. (1) pct. 2 C.fisc. și nu cele ale art. 206 alin. (2) cum reține prima instanță. Nefondate sunt și susținerile organelor fiscale cu privire la imposibilitatea identificării provenienței produselor achiziționate de la S.C. D SRL, deoarece se poate face dovada prin copii ale unor documente de primire că antrepozitul fiscal autorizat pentru producție este S.C. E SRL – Ghighiu – Prahova, documentele regăsindu-se la antrepozitar. Aprecierea instanței de fond în sensul că rapoartele de încărcare nu sunt relevante pentru produsele energetice în litigiu, întrucât nu este posibil să se stabilească o legătură cu acestea, este neîntemeiată. Dovada utilizării produsului CLU (combustibil lichid ușor) în scop industrial (pentru ardere) o face utilizatorul final și nu intermediarul din lanțul economic desfășurat. De asemenea, verificarea documentelor emise de către S.C. E SRL nu intră în atribuția recurentei-reclamante, aceasta fiind cumpărător de bună-credință. Simplul fapt că recurentei-reclamante i s-au stabilit accize în sarcină demonstrează că operațiunile au fost reale, iar marfa a provenit dintr-un antrepozit fiscal. Recurenta-reclamantă invocă hotărârea CJUE în cauza C-355/14 Polihim-SS EOOD, prin care s-a stabilit momentul exigibilității accizei la data ieșirii bunurilor din antrepozitul fiscal, iar plata accizei revine antrepozitarului, produsele fiind achiziționate de la un comerciant obișnuit și nu de la antrepozitar. În privința accesoriilor calculate la acciza stabilită suplimentar, recurenta-reclamantă susține incidența Normelor metodologice date în aplicarea art. 178 C.fisc. (par. 2111 pct. 7 alin. (4), în sensul că și accesoriile sunt datorate „în termen de cinci zile de la data la care s-a făcut constatarea” și nu retroactiv, de la data la care s-au efectuat operațiunile presupus purtătoare de accize. Cu privire la TVA, stabilită suplimentar, se susține preluarea de către prima instanță a susținerilor organelor fiscale, fără să se facă nicio referire concretă asupra constatărilor reținute în actele administrativ-fiscale atacate. În mod greșit a apreciat judecătorul fondului că nu s-a criticat și modalitatea de stabilire a TVA de plată suplimentar la acciza recalculată, în raport de produsul energetic – motorină, deși rezultă chiar din petitul acțiunii introductive această împrejurare. Câtă vreme s-a contestat obligarea la plata accizei în cuantum de 759.633 lei și accesoriile acesteia, societatea a contestat inclusiv suma de 182.312 lei reprezentând TVA de plată, nedatorată, motivat de faptul că nu este datorată nici acciza ce a fost achitată deja de antrepozitar. Faptul că partenerii recurentei-reclamante nu au achitat la rândul lor TVA, nu are drept consecință obligarea acesteia încă o dată la plata TVA în solidar cu aceștia. TVA a fost achitată prin bancă, alături de preț, furnizorii societății nu erau inactivi, fiind respectate disp. art. 146 alin. (1) lit. c și art. 155 alin. (5) C.fisc.. Pentru deducerea TVA nu este necesar să se facă dovada că bunurile provin dintr-un antrepozit fiscal, ci numai deținerea unei facturi care să cuprindă mențiunile prevăzute de lege, aspect îndeplinit în cauză. Este incidentă hotărârea CJUE din cauza C-438/09 B.J. Dankoswki, astfel că este greșită aprecierea instanței de fond în sensul că se impunea ca reclamantă să prezinte și alte documente în afara facturii fiscale, în situația existenței unui comportament inadecvat al furnizorilor săi, comportament pe care nu avea cum să-l cunoască. Nu există nicio dovadă în sensul participării recurentei-reclamante la vreo fraudă fiscală, iar suspiciunile referitoare la facturile în cuprinsul cărora a fost trecut numele delegatului facturii fiscale și a mașinii cu care acesta a adus facturile sunt lipsite de orice relevanță, întrucât organul fiscal nu a reținut ca motiv al refuzului de deducere a TVA, acest aspect, ci comportamentul inadecvat al furnizorului. În continuare, recurenta-reclamantă expune la paginile 33-37 din cererea de recurs situația celor cinci societăți comerciale, precum și documentele în baza cărora s-a solicitat deducerea TVA.

Apărările formulate Intimata-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția instanței de recurs 1. Analiza motivelor de casare Examinând hotărârea atacată, actele și lucrările dosarului, motivele invocate prin recurs și apărările intimatelor-pârâte, în raport cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Cu privire la motivele de nelegalitate întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct.6 C. proc. civ. Criticile recurentei-reclamante sunt nefondate, din considerentele expuse de judecătorul fondului reiese că au fost avute în vedere atât argumentele reclamantei, cât și cele ale organelor fiscale, precum și concluziile raportului de expertiză, s-au arătat motivele pentru care au fost înlăturate unele dintre acestea ori cele expuse în opinia de specialitate. Instanța de fond a arătat pentru fiecare tranzacție care sunt susținerile și apărările părților, dar și cele ale expertului desemnat, a analizat conținutul facturilor și situația plății accizei. De asemenea, au fost expuse prevederile legale incidente și a fost analizat comportamentul contribuabilului în sensul respectării/ încălcării acestora. În ceea ce privește TVA în sumă de 182.312 lei, instanța de fond a considerat că reclamanta a criticat exclusiv stabilirea accizei și nu modalitatea de stabilire a TVA suplimentară la accize recalculată în raport de produsul energetic – motorină. Referitor la neluarea în considerare a jurisprudenței CJUE, critica urmează să fie analizată cu ocazia expunerii considerentelor ce privesc motivul de casare întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În concluzie, în cauză nu se poate vorbi de o nemotivare a sentinței atacate, recurenta-reclamantă expunând mai degrabă o nemulțumire legată de soluția pronunțată de către prima instanță. Cu privire la motivele de nelegalitate întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Impozitul pe profit Referitor la impozitul pe profit stabilit suplimentar, prima instanță a arătat că acesta a rezultat din majorarea bazei impozabile cu cheltuielile considerate nedeductibile, cheltuieli aferente achizițiilor analizate în cauză. S-a mai arătat că au fost aplicate prevederile art. 21 alin. (4) C.fisc., conform cărora sunt nedeductibile cheltuielile înregistrate în contabilitate care nu au un document justificativ, potrivit legii, prin care să se facă dovada efectuării operațiunii sau intrării în gestiune, după caz. A mai reținut prima instanță că reclamanta nu a formulat critici distincte referitoare la modalitatea prin care a fost majorată baza impozabilă, iar cheltuielile nedeductibile din punct de vedere al TVA au același regim din punctul de vedere al impozitului pe profit. În privința obiectivului expertizei fiscale, acela de a se stabili dacă înregistrarea în balanța contabilă a provizionului pentru riscuri reprezintă cheltuială nedeductibilă la calculul impozitului pe profit, s-a constatat că nu a fost identificat un asemenea provizion. Sintetizând criticile formulate de recurenta-reclamantă în privința impozitului pe profit, se reține că partea a susținut că singurele mențiuni obligatorii a fi cuprinse în factură sunt cele prevăzute de disp. art. 155 alin. (5) C.fisc. și numai pentru produsele livrate dintr-un antrepozit este necesară evidențierea separată a accizei pe facturi, conform prevederilor art. 195 alin. (2) lit. b C.fisc. și paragraful 2231 pct. 19 alin. (2) din Normele metodologice date în aplicarea Codului fiscal. De asemenea, în legătură cu avizul de însoțire a mărfii sunt incidente disp. art. 195 alin. (2) lit. c C.fisc. Înalta Curte constată că instanța de fond a interpretat și aplicat corect dispozițiile legale sus-menționate, a analizat conținutul facturilor depuse la dosar, arătând care sunt neregulile pentru fiecare tranzacție în parte, precum și faptul că nu s-a dovedit în totalitate realitatea operațiunilor înscrise în facturile înregistrate de societate în evidența contabilă, furnizorii reclamantei având un comportament fiscal neadecvat. Prin urmare, solicitarea organului fiscal de prezentare și a altor documente legale alături de factură, în scopul determinării corecte a situației fiscale a contribuabilului, este permisă de disp. art. 6 alin. (1) din C. proc. fisc. Referitor la relația cu fiecare furnizor, prima instanță a constatat, din analiza probelor administrate în cauză, faptul că nu au fost depuse dovezi că B SRL este o societate plătitoare de accize, este antrepozitar autorizat de produse energetice, ori deține atestat de comercializare de produse energetice sau că a fost plătită o acciză la bugetul de stat de către furnizor sau reclamantă. În ceea ce privește situația furnizorului C SRL s-au constatat diferențe între notele de recepție, alte acte și facturile prezentate, de asemenea nu există dovada plății accizei. Cu privire la furnizorul D SRL, instanța de fond a reținut că în privința acestuia au fost emise acte administrativ-fiscale pentru recuperarea impozitului pe profit, TVA și accize aferente perioadei septembrie 2012 – septembrie 2013, iar facturile depuse în cauză, deși cuprind mențiunea „acciză achitată și inclusă în preț”, nu au condus la identificarea plății acesteia. În legătură cu susținerile recurentei-reclamante în sensul că nu există o răspundere solidară a sa cu cea a furnizorilor, deoarece prețul mărfurilor a fost achitat prin bancă, iar comportamentul neadecvat al acestora nu generează obligații fiscale în plus în sarcina ei, Înalta Curte constată că prima instanță a aplicat corect disp. art. 2066 din Legea nr. 571/2003, potrivit cărora accizele devin exigibile în momentul eliberării pentru consum, ce are înțelesul de deținere de produse accizabile în afara unui regim suspensiv de accize pentru care accizele nu au fost percepute în conformitate cu disp. art. 2067 alin. (2) din același act normativ. În acest sens, prima instanță a reținut în mod corect existența calității reclamantei de persoană obligată la plata accizelor, în conformitate cu disp. art. 2069 alin. (1) lit. b din Legea nr. 571/2003 privind C.fisc., aceasta fiind deținătoare de produse accizabile ori este implicată în deținerea acestora, având relevanță numai dovedirea plății accizei și nu existența unei mențiuni că accizele au fost achitate de furnizor ori sunt incluse în preț. Prin urmare, recurenta-reclamantă, în baza prevederilor legale sus-arătate, este obligată solidar cu furnizorii săi la plata accizei, iar reiterarea situației de fapt în cuprinsul motivelor de recurs întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct.8 C. proc. civ. nu poate conduce la reanalizarea acesteia sau a probelor administrate în dosar. Acciza – În cadrul acestui subcapitol din conținutul motivelor de recurs, recurenta-reclamantă reia situația de fapt referitoare la furnizorii B SRL, C SRL și D SRL, susținând că doar pentru produsele livrate dintr-un antrepozit fiscal este necesară evidențierea separată a accizei pe factură, nu și ulterior, când bunurile au fost deja eliberate spre consum. Recurentei-reclamante nu i s-a imputat neevidențierea separată a accizei pe factură, ci nedovedirea plății acesteia, fiind incidente dispozițiile legale menționate anterior, însă criticile potrivit cărora „instanța de fond nu arată în nicio modalitate cum a ajuns la concluzia că acciza nu a fost plătită de către antrepozitar”, reprezintă susținerea tezei reinterpretării probelor administrate de prima instanță în calea de atac a recursului, ceea ce este contrar dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. . A mai reținut recurenta-reclamantă că prima instanță nu a analizat tranzacția cu D SRL, din perspectiva hotărârii CJUE din Cauza C-430/09 privind livrările succesive care fac obiectul unui singur transport și că a fost validată o ipoteză pe care nici organul fiscal nu a reținut-o la momentul emiterii deciziei de impunere. Înalta Curte constată că cererea reclamantei a fost respinsă, avându-se în vedere că ordinul de plată nu este însoțit de referința plății, iar suma achitată în cuantum de 2.100 lei este inferioară accizei datorate pentru livrările efectuate de D SRL. În al doilea ciclu procesual a fost comunicat un răspuns al autorității de înmatriculare a autovehiculelor, prin care s-a arătat că auto cu nr. (...) este un (...), iar auto cu nr. (...) este un (...), autoturismele fiind improprii pentru transportul de produse energetice în cantități de peste 1000 kg., iar împrejurarea că acestea apar atât în factura de achiziție cât și în factura emisă de reclamantă nu a constituit un element decisiv pentru respingerea argumentelor reclamantei. Împrejurarea nedovedirii plății accizelor reprezintă argumentul în temeiul căruia s-a pronunțat instanța de fond prin aplicarea disp. art. 2066 art. 2067 alin. (2), art. 2069 alin. (1) lit. b din Legea nr. 571/2003 privind C.fisc. și pct. 75 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal. Jurisprudența CJUE din cauza C-430/09 Euro Tyre Holding BV nu este incidentă, întrucât se referă la situația livrărilor intracomunitare și nu la plata accizelor. În ceea ce privește jurisprudența CJUE din cauza C-355/145 Polihim-SS EOOD, prin hotărârea pronunțată se arată care este momentul în care intervine exigibilitatea accizei și acesta este cel al eliberării pentru consum a produsului supus accizelor, aceleași prevederi regăsindu-se și în conținutul legislației naționale, respectiv art. 2066 din C.fisc.. Referitor la accesoriile calculate la acciza stabilită suplimentar, instanța de fond a reținut că prevederile legale invocate de către reclamantă în sensul că accesoriile sunt datorate în termen de cinci zile de la data la care s-a făcut constatarea (art. 178 C.fisc.), nu mai erau în vigoare din anul 2009, termenul de plată al accizelor fiind până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care accizele devin exigibile (art. 206 C.fisc.), iar prin motivele de recurs s-au reiterat susținerile din acțiunea introductivă. Taxa pe valoarea adăugată – Din conținutul acțiunii introductive reiese că reclamanta a nominalizat și suma reprezentând TVA stabilită suplimentar, însă nu a adus niciun argument în motivarea cererii pentru anularea acesteia. Întrucât TVA suplimentară este datorată ca urmare a neplății accizei, Înalta Curte va constata că sunt incidente considerentele deja expuse la capitolul „Accize”, prin care s-a reținut legalitatea impunerii societății în privința accizei. De altfel, însăși recurenta-reclamantă consideră că întrucât nu datorează acciză, nu se poate calcula nici TVA suplimentar, arătând astfel legătura dintre plata/ neplata accizei și TVA suplimentară. Cu privire la dreptul de deducere a TVA, aferentă achiziției de bunuri (combustibil ușor, etc.), s-a ridicat o suspiciune rezonabilă referitoare la caracterul nereal al tranzacțiilor, astfel că i s-a cerut reclamantei prezentarea unui minim de dovezi referitoare la primirea produselor, ceea ce nu s-a întâmplat. Instanța de fond a arătat concret pentru fiecare tranzacție documentele pe care reclamanta avea obligația să le prezinte, în această situație existența numai a facturii nu mai era suficientă, aceasta neavând însușirea de a face și dovada existenței operațiunii în sine, iar prin motivele de recurs au fost reiterate elemente ale acțiunii, fără să existe o critică concretă a modului de interpretare și de aplicare a normelor de drept material incidente în cauză. Înalta Curte reține, față de dispoziția Deciziei de casare nr. 5416/ 16.11.2023 de a se proceda la analizarea documentelor depuse în vederea justificării deducerii TVA de plată în raport de jurisprudența CJUE, din cauzele C-48/09, C-430/09, C-273/11, C-184/05 și C-409/04, respectarea celor reținute prin aceste hotărâri. Astfel, în cauza C-48/09, X contra Skatteverket este în discuție caracterul intracomunitar al unei tranzacții, cauza C-430/09 a fost deja analizată de instanța de recurs, cauza C-184/05 Twoh International BV se referă la cooperarea administrativă în domeniul impozitării indirecte, C-409/04 Teleos are în vedere impozitul pe cifra de afaceri, iar cauza C-273/11 Mecsek-Gabona s-a preocupat de condițiile de scutire ale unei operațiuni intracomunitare, soluția pronunțată în prezenta cauză nefiind contrară jurisprudenței CJUE. Înalta Curte constată că în cauză este incidentă hotărârea CJUE din cauza C-430/ 19, S.C. F SRL împotriva AJFM și DGRFPC, potrivit căreia principiile care guvernează aplicarea de către statele membre a regimului comun al TVA trebuie interpretate în sensul că se opun ca, în prezența unei simple bănuieli nesusținute cu dovezi ale administrației fiscale naționale cu privire la realizarea efectivă a operațiunilor economice care au stat la baza emiterii unei facturi fiscale, persoanei impozabile destinatare a acestei facturi să i se refuze dreptul de deducere a TVA, dacă nu este în măsură să furnizeze în afara facturii menționate, alte elemente care să probeze realitatea operațiunilor economice realizate. A mai arătat instanța europeană faptul că determinarea măsurilor care într-o anumită cauză pot fi pretinse în mod rezonabil din partea unei persoane impozabile care dorește să exercite dreptul de deducere a TVA, depinde în mod esențial de circumstanțele fiecărei cauze. Or, în speță, nu este vorba despre „simple bănuieli nesusținute cu dovezi”, ci de nerespectarea de către însăși recurenta-reclamantă a disp. art. 145 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind C.fisc., împrejurare analizată de prima instanță și necombătută de recurenta-reclamantă prin motivele de recurs, aceasta arătând numai că factura este suficientă pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA. Față de acestea, nefiind întrunite motivele de nelegalitate invocate, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ., coroborate cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/ 2004, modificată și completată, recursul urmează a fi respins ca nefondat.