ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5416/2023

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 septembrie 2016 pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Inspecția Fiscală, a solicitat anularea Deciziei nr. 576 din 16.03.2016, a Deciziei de impunere nr. FPH 24-28.01.2015, a Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. 641 din 02 februarie 2015, a procesului-verbal nr. x din 01 octombrie 2014, precum și a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 28 ianuarie 2015.

La termenul de judecată din data de 2 februarie 2017, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale și prin sentința nr. 213 din data de 2 februarie 2017 a admis această excepție și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2017.

Prin sentința civilă nr. 119 din 30 mai 2017, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere privind anularea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/2.02.2015 și a respins, ca inadmisibil, acest capăt de cerere; a respins în rest acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 119 din 30 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, admiterea acțiunii formulate și acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 5025 din 08 octombrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 119 din 30 mai 2017, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Urmare casării și trimiterii cauzei spre rejudecare, aceasta a fost înregistrată sub nr. x/2021 la data de 14 ianuarie 2021, pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, iar prin încheierea de ședință din 17 februarie 2021, față de considerentele deciziei de casare, s-a dispus introducerea în cauză a Administrației Județene a Finanțelor Publice Prahova, în calitate de pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 51 din 17 martie 2022, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova;

- a anulat în parte Decizia nr. 576/16.03.2016 privind soluționarea contestației;

- a anulat în parte Decizia de impunere nr. x/28 ianuarie 2015, precum și Raportul de inspecție fiscală nr. x/28.01.2015, emise de DGRFP-Prahova, în sensul că înlătură obligația fiscală, reprezentând impozit pe profit în cuantum de 462 441 RON și accesoriile aferente, obligația fiscală reprezentând accize 759.633 și accesoriile aferente;

- a menținut în parte obligația fiscală de plată, reprezentând TVA, în cuantum de 297.726 RON și accesorii în cuantum de 25.011 RON și a respins în rest acțiunea, majorând onorariu expert cu 4.400 RON.

Împotriva sentinței civile nr. 51 din 17 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanta A. S.R.L. și pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova, în nume propriu și în numele Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Ploiești.

5.1. Reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea în parte a sentinței recurate, cu consecința admiterii în tot a contestației formulate.

Printr-un prim set de critici, recurenta-reclamantă a susținut că din răspunsul la obiectiuni rezultă faptul că poziția expertului, însușită integral de instanța de fond, a fost raportată strict la Instructiunile din 2006 emise de Ministerul Finanțelor Publice, însă aceasta a solicitat instanței de judecată să ia act de faptul că o lacună a legislației de la acel moment nu poate fi imputabilă societății comerciale, câtă vreme există la dosarul cauzei toate documentele justificative necesare pentru deducerea TVA de plată.

Deși a formulat obiecțiuni la expertiza întocmită în cauză cu privire la acest aspect și că, deși inclusiv concluziile orale au fost foarte ample raportat la această situație, în hotărârea recurată nu se regăsește nici măcar un singur argument pentru care s-ar fi făcut vinovată pentru faptul că a transportat aceste sape de foraj cu autoturismul propriu și nu cu un alt transportator care să îi emită CMR.

Așadar, nu este în măsură să se apere și să poată critica aceasta concluzie a instanței de fond, atâta vreme cât nu există nici măcar o propoziție din care să reiasă raționamentul instanței de judecată cu privire la această situație concretă cu care se confruntă.

Recurenta-reclamantă a apreciat, totodată, că prin însușirea punctului de vedere al expertului desemnat, instanța de judecată a fondului a făcut și aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 143 și art. 133 din Codul fiscal cu completările și modificările ulterioare, precum și o interpretare contrară principiului legalității prevăzut de art. 4 din Codul de procedura fiscală, precum și principiului bunei credințe prevăzut de art. 12 alin. (4) din același act normativ.

În acest sens, recurenta-reclamantă a învederat și jurisprudența constantă a CJUE potrivit căreia dreptul persoanelor impozabile de a deduce TVA-ul pe care îl datorează constituie un principiu fundamental al sistemului comun al TVA-ului instituit de legislația Uniunii.

Combaterea fraudei, a evaziunii fiscale și a eventualelor abuzuri este un obiectiv recunoscut și încurajat de Directiva TVA, iar Curtea a statuat în mod repetat că justițiabilii nu se pot prevala în mod fraudulos sau abuziv de normele dreptului Uniunii. În consecință, revine autorităților și instanțelor naționale sarcina de a refuza acordarea dreptului de deducere dacă se stabilește, având în vedere elemente obiective, că acest drept este invocat în mod fraudulos sau abuziv [Hotărârea din 16 octombrie 2019, Glencore Agriculture Hungary, C-189/18, EU:C:2019:861, punctul 34).

În opinia sa, beneficiul dreptului de deducere nu poate fi refuzat unei persoane impozabile decât dacă se stabilește, având în vedere elemente obiective, că această persoană impozabilă, căreia i-au fost livrate bunurile sau i-au fost prestate serviciile care servesc drept temei pentru a justifica dreptul de deducere, știa sau ar fi trebuit să știe că prin achiziționarea acestor bunuri sau a acestor servicii, participa la o operațiune implicată într-o fraudă privind TVA-ul săvârșită de furnizor sau de un alt operator care a intervenit în amonte sau în aval în lanțul acestor livrări sau al acestor prestări [Hotărârea din 16 octombrie 2019, Glencore Agriculture Hungary, C-189/18, EU:C:2019:86i, punctul35).

Este sarcina administrației fiscale naționale competente să stabilească, având în vedere elemente obiective și fără a solicita din partea destinatarului facturii verificări a căror sarcina nu îi revine, ca acest destinatar știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă privind TVA-ul, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere [a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 octombrie 2015, PPUH Stehcemp, C-277/14, EU:C:2015:719, punctul 50).

În aceste condiții, rezultă că principiile care guvernează aplicarea de către statele membre a regimului comun al TVA-ului, în special cele ale neutralității fiscale și securității juridice, trebuie interpretate în sensul că se opun ca, în prezența unor simple bănuieli nesusținute cu dovezi ale administrației fiscale naționale cu privire la realizarea efectivă a operațiunilor economice care au stat la baza emiterii unei facturi fiscale, persoanei impozabile destinatare a acestei facturi să i se refuze dreptul de deducere a TVA-ului dacă nu este în măsură să furnizeze, în afara facturii menționate, alte elemente care sa probeze realitatea operațiunilor economice realizate.

Or, a învederat recurenta-reclamantă că i s-a refuzat dreptul de deducere al TVA fără a exista nici măcar un singur indiciu cu privire la o eventuală fraudă fiscală și fără să existe nici măcar un singur indiciu în sensul că tranzacția efectuată cu partenerul intracomunitar nu ar fi una reală.

Transportul cu autoturismul propriu este dovedit cu contractul de comodat pentru autoturismul folosit, bonuri de benzină și facturile fiscale în care este menționat numărul de înmatriculare al mijlocului de transport.

Nu în ultimul rând, există procesele-verbale de predare primire în care se menționează locul și ora livrării, context în care a apreciat că în mod greșit instanța de judecată a fondului și-a însușit punctul de vedere exprimat de expertul desemnat în cauză, procedând pe cale de consecință și la greșita aplicare a normelor de drept material.

5.2. Pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova, în nume propriu și în numele Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Ploiești, a a declarat recurs în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Recurentele-pârâte au învederat, în esență, că sentința recurată nu este motivată conform exigențelor impuse de dispozițiile art. 425 C. proc. civ., ale art. 21 alin. (3) din Constituția României și ale art. 6 alin. (1) din CEDO și, prin urmare, consecința firescă este casarea acesteia.

Astfel, considerentele hotărârii sunt reluări ale concluziilor expertului contabil, concluzii pe care le-a atacat prin obiecțiunile formulate.

Soluția de admitere a acțiunii pentru suma de 462.441 RON, reprezentând impozit pe profit și suma de 759.633 RON, reprezentând accize, este motivată în cea mai mare parte prin repetarea concluziilor expertului și nu prin opinia proprie a instanței, absolutizarea opiniilor expertului și reluarea acestora de către instanță echivalând cu o lipsă de motivare a hotărârii, cu atât mai mult cu cât concluziile expertizei sunt total incorecte, așa cum a indicat inclusiv în obiecțiunile formulate.

Așadar, în opinia recurentelor-pârâte, prima instanță a apreciat în mod eronat, raportându-se exclusiv la concluziile expertizei contabile întocmită în cauză și la jurisprudența CJUE, că dreptul de deducere a TVA nu poate fi refuzat dacă beneficiarul achiziției nu deține documente suplimentare în afară de factură, doar în baza unor simple bănuieli de fraudă din partea administrației fiscale, nesusținute de dovezi.

Recurentele-pârâte au apreciat, în esență, că instanța de fond a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material din Codul de procedură fiscală referitoare la dreptul de apreciere al organului fiscal precum și la forța probantă a documentelor justificative, respectiv art. 6 alin. (1) și art. 72 din Codul de procedură fiscală.

Astfel, în efectuarea inspecției fiscale, pe lângă documentele de evidență contabilă aparținând societății, organul fiscal este obligat să ia în considerare toate circumstanțele edificatoare fiecărui caz în parte și alte mijloace de probă prevăzute de lege.

Recurentele-pârâte au susținut că din coroborarea articolelor de lege invocate se reține că legiuitorul a înțeles să condiționeze deductibilitatea cheltuielilor înregistrate în contabilitate, cât și deductibilitatea taxei pe valoarea adăugată, de documente justificative care să îndeplinească condițiile impuse de legislația în vigoare, respectiv să furnizeze date exacte despre funizori și despre operațiunile economice înscrise în acestea. Legalitatea exercitării dreptului de deducere, atât pentru cheltuieli, cât și pentru TVA deductibilă aferentă, impune îndeplinirea concomitent a doua condiții: de fond și de formă.

Or, în cazul de față, referitor la tranzacțiile derulate de A. S.R.L., asa cum s-a menționat și în raportul de inspecție fiscală, societatea nu deținea în totalitatea cazurilor și alte documente justificative prevăzute pentru tranzacțiile derulate, în speță, note de recepție, documente de transport de la furnizor la beneficiar, documente de proveniență, garanție, calitate etc, alte documente care însoțesc bunurile pentru a putea fi identificate.

Totodată, au existat situații în care societatea a înregistrat în evidența contabilă facturi emise de contribuabili inactivi, documente pe baza cărora a evidențiat cheltuieli deductibile și a dedus TVA, încălcând astfel prevederile art. 11 alin. (7) din Codul fiscal.

Având în vedere că Registrul contribuabililor inactivi este publicat pe site-ul ANAF, societățile au obligativitatea de a-si verifica partenerii cu care colaborează, în raport de prevederile art. 6 alin. (2) din Legea contabilității nr. 82/1991.

Recurentele-pârâte au mai arătat și că, din punct de vedere fiscal, nu este suficientă înregistrarea în evidența contabilă și declararea operațiunilor economice pe baza unor facturi, ci trebuie dovedită si proveniența bunurilor înscrise în factură, cu toate documentele de proveniență prevăzute de lege.

Stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare în sarcina acestui contribuabil a avut drept cauză faptul că nu s-a dovedit în totalitate realitatea operațiunilor înscrise în facturile înregistrate de societate în evidența contabilă.

În jurisprudența europeană (Cazul C-255/02 - Halifax & others) orice artificiu care are ca scop esențial obținerea de avantaje fiscale, în cazul de față diminuarea bazei impozabile cu cheltuieli nedeductibile, concomitent cu diminuarea TVA de plată datorată bugetului de stat, prin operațiuni ce nu au conținut economic, va fi ignorat, iar operațiunile vor fi reîncadrate din punct de vedere fiscal.

Jurisprudenta Curții Europene de Justiție recunoaște statelor membre dreptul de a solicita dovezi pentru demonstrarea posibilității contribuabililor de exercitare a dreptului de deducere a TVA. În acest sens, legislația comunitară dă statelor membre puterea de a stabili regulile pentru supravegherea exercitării dreptului de deducere a TVA, în special în modul în care persoanele impozabile urmează să își stabilească acest drept (Cazul C-85/95 John Reisdorf - paragraful 29).

Astfel, în susținerea constatărilor s-a avut în vedere atât prevalența conținutului economic al situațiilor relevante din punct de vedere fiscal, respectiv art. 14 alin. (1) și alin. (2) Codul de procedură fiscală, cât și prevederile art. 15 și cele ale art. 55 privind mijloacele de probă.

În concluzie, recurentele-pârâte au considerat că atât expertul contabil, cât și instanța de fond au făcut o interpretare și o aplicare greșită a tuturor textelor de lege anterior menționate, împrejurare care se circumscrie motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 21 iulie 2022, recurentele-pârâte au solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă, ca neîntemeiat, reiterând, în esență, apărările susținute în fața instanței de fond.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 21 iulie 2022, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea recursului declarat de recurentele-pârâte, ca neîntemeiat, reiterând, în esență, apărările susținute în fața instanței de fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Criticile formulate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. și de recurenta-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova, în nume propriu și în numele Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Ploiești, subsumate motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., sunt întemeiate.

Examinând hotărârea recurată din perspectiva acestui motiv de casare, Înalta Curte constată că, în speță, considerentele hotărârii recurate reprezintă o redare a concluziilor expertului desemnat, preluate selectiv din raportul de expertiză contabilitate/fiscalitate efectuat în cauză, instanța omițând să răspundă în mod efectiv susținerilor din cererea de chemare în judecată și apărărilor formulate pe cale de întâmpinare.

Procedând de o asemenea manieră, instanța de fond nu a respectat nici dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare pronunțate în primul ciclu procesual, respectiv de a proceda la o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor și propunerilor de dovezi ale părților, în raport cu normele de drept aplicabile, pentru a da posibilitatea instanței de control judiciar să verifice legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate în primă instanță și pentru a crea premisele unui recurs efectiv la care partea are dreptul.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în considerentele sentinței recurate nu se regăsesc argumente care să susțină soluția pronunțată.

Cu alte cuvinte, hotărârea recurată nu cuprinde elementele logico-juridice ce au condus instanța la soluția pronunțată și care să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea pronunțată de prima instanță va cuprinde:

"b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Motivarea hotărârii judecătorești, respectiv a soluțiilor pronunțate, trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, fiind indispensabilă pentru exercitarea controlului judiciar de către instanța ierarhic superioară și constituie o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile în proces, întrucât le furnizează dovada, pe de o parte, că solicitările și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de instanță, dar și că soluțiile adoptate de către instanțele judecătorești se întemeiază pe un raționament logico-juridic menit să confere certitudinea că instanța a pronunțat o soluție justă, în raport cu împrejurările de fapt ale cauzei și temeiurile de drept aplicabile.

Întrucât legiuitorul prevede cu titlu imperativ obligația motivării hotărârilor judecătorești într-un mod care să corespundă exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum și exigențelor art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și care să facă posibil controlul de legalitate a hotărârii recurate de către instanța de recurs, Înalta Curte constată că, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și asigurarea tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în primă instanță le conferă părților, se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant în jurisprudența sa că "dreptul la un proces echitabil nu poate trece drept efectiv, decât dacă cererile și observațiile părților sunt cu adevărat studiate adică examinate de către tribunalul sesizat", iar art. 6 din C.E.D.O. impune în sarcina instanței obligația de a proceda la o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor și propunerilor de dovezi ale părților, în raport cu normele de drept aplicabile, pentru a da posibilitatea instanței de control judiciar să verifice legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate în primă instanță și pentru a crea premisele unui recurs efectiv la care partea are dreptul.

Or, preluarea în considerentele hotărârii recurate doar a concluziilor expertului desemnat din raportul de expertiză întocmit în cauză, fără prezentarea raționamentului propriu, respectiv a considerentelor logice și juridice ce au fundamentat soluția din dispozitivul hotărârii, nu poate fi considerată că răspunde cerinței privind motivarea soluțiilor pronunțate de către instanțele judecătorești, în condițiile în care aceasta nu poate răspunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum și ale art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru se impune casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Raportul de expertiză fiscal-contabilă efectuat în temeiul art. 336 din C. proc. civ. conține numai o opinie de specialitate a expertului asupra aspectelor fiscal contabile ale cauzei, opinie pe care instanța trebuia să o examineze în raport cu toate elementele probatorii și cu toate circumstanțele cauzei pentru a le da încadrarea juridică, în caz contrar neputându-se vorbi despre o cercetare judecătorească efectivă a fondului raportului juridic litigios.

Constată instanța de control judiciar că o asemenea modalitate de abordare a motivării unei sentințe echivalează cu necercetarea fondului cauzei, ceea ce impune trimiterea cauzei spre rejudecare.

În acest sens, se au în vedere și dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 79 din 05 decembrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit cu care în cazul în care în al doilea ciclu procesual se admite recursul, casându-se decizia atacată, Înalta Curte de Casație și Justiție va reține cauza spre judecare în fond numai atunci când nu ar fi pusă în situația de a proceda la analizarea stării de fapt prin recalificarea faptelor sau prin completarea sau readministrarea probatoriului, în caz contrar cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare la instanța de apel sau, după caz, la prima instanță.

În raport cu această soluție nu se mai impune analizarea criticilor din cererile de recurs care se circumscriu motivului de casare întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., aceste critici urmând a fi examinate de către prima instanță cu ocazia rejudecării cauzei.

Totodată, cu ocazia rejudecării, instanța de fond va proceda la analizarea documentelor depuse în vederea justificării deducerii TVA de plată în raport de jurisprudența Curții de Justiției a Uniunii Europene în materie, respectiv hotărârile pronunțate în Cauza C-84/09, Cauza C-430/09, Cauza C-273/11 - Mecsek-Gabona, Cauza C-184/05 - Twoh International și Cauza C-409/04.

Pentru considerentele expuse, constatând incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursurilor declarate de reclamanta A. S.R.L. și de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova, în nume propriu și în numele Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Ploiești împotriva sentinței civile nr. 51 din 17 martie 2022 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. și de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova, în nume propriu și în numele Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Ploiești împotriva sentinței civile nr. 51 din 17 martie 2022 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 16 noiembrie 2023.