ÎCCJ, Decizia nr. 13/2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov la data de 05.04.2023, sub nr. x/62/2023, reclamanta societatea A SRL a chemat în judecată pe pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, în nume propriu și pentru Serviciul Fiscal Municipal Făgăraș, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtelor, fiecare în măsura competențelor care le-au fost încredințate prin lege, de a proceda la îndreptarea erorii materiale din decontul de TVA- D300 nr. FBVFAGA -17231-2014 și corectarea, în consecință, a valorii evidențiate în Fișa sintetică totală a contribuabilului, la nr. crt.9 alin. (5) col.11.

Prin Sentința civilă nr.790/CA din 12 octombrie 2023, Tribunalul Brașov – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtă. A respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta societatea A SRL, în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov în nume propriu și pentru Serviciul Fiscal Municipal Făgăraș.

Prin Decizia nr. 94/R/2024 din 20 februarie 2024 a Curții de Apel Brașov – Secția contencios administrativ și fiscal, pronunțate în dosarul nr. x/62/2023, s-a respins cererea de recurs formulată de recurenta pârâtă A SRL, împotriva sentinței civile nr. 790/CA/12.10.2023 pronunțată de Tribunalul Brașov – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, care a fost menținută.

Cererea de revizuire

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, sub număr de dosar x/1/2024, revizuenta A SRL a solicitat revizuirea Deciziei nr. 94/R/2024 din 20 februarie 2024 a Curții de Apel Brașov – Secția contencios administrativ și fiscal, pronunțate în dosarul nr. x/62/2023, invocând dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ca fiind contrară cu Decizia civilă nr. 3731/02.10.2017 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/3/2014.

Decizia recurată

Prin Decizia nr. 2625 din 16 mai 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de revizuire formulată de A SRL împotriva Deciziei nr. 94/R din 20 februarie 2024 a Curții de Apel Brașov – Secția contencios administrativ și fiscal, pronunțate în dosarul nr. x/62/2023, ca nefondată.

În motivare, s-a arătat că deși formal cererea se încadrează în prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi reținută autoritatea de lucru judecat în sensul invocat de revizuentă.

Aceasta deoarece, a arătat instanța, verificând cele două decizii, a constatat că nu există identitate de părți și că nici identitatea de obiect nu se identifică în speță, chestiunea litigioasă dezlegată în dosarul nr. x/3/2014 nefiind identică cu cea din dosarul nr. x/62/2023.

Recursul

Împotriva acestei decizii, revizuenta a formulat recurs, întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A susținut că instanța de revizuire a analizat doar tangențial cadrul procesual din ambele litigii, aceasta fiind singura explicație pentru soluția pronunțată.

Revizuenta susține că sunt pe deplin îndeplinite prevederile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ..

Astfel, atât în dosarul nr. x/3/2014, cât și în dosarul nr. y/62/2023 a fost judecată una și aceeași chestiune de drept, respectiv stabilirea drepturilor și obligațiilor fiscale reprezentând taxă pe valoare adăugată aferentă uneia și aceleași facturi fiscale, respectiv factura fiscală cu nr. 721/2010

Revizuenta a detaliat parcursul ambelor procese, concluzionând că efectele juridice ale acestora, definitive, au tranșat diferit situația fiscală pe linie de TVA a facturii mai sus indicate.

În felul acesta, efectele juridice ale deciziilor încalcă în mod inadmisibil dispozițiile imperative cuprinse în art. 431 alin. (2) C. proc. civ., revizuenta susținând că această situație este dovedită cu înscrisurile atașate la dosarele vizate prin cererea de revizuire.

În final, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, precizat și dovedit, casarea în tot a hotărârii atacate și rejudecarea cauzei pe fondul cererii de revizuire în raport de prevederile ar 497 C. proc. civ.̆, în sensul anulării deciziilor care încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei 3731/2017

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători

Asupra excepției nulității recursului, invocată de intimată prin întâmpinare, Înalta Curte reține următoarele:

Memoriul de recurs a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținându-se că au fost greșit aplicate prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că analiza acestora se va face din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., întrucât se susține că instanța de revizuire a aplicat/interpretat greșit cerințele de admisibilitate a cererii de revizuire privind efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Cu această motivare, constatând că susținerile recurentului pot fi încadrate în motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția nulității cererii recursului.

Asupra fondului recursului, se constată următoarele:

Înalta Curte reține că cererea de revizuire a fost întemeiată pe motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care reglementează ipoteza existenței unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Astfel, potrivit dispozițiilor invocate, „Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri”.

Invocarea normei de drept menționate presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unor hotărâri judecătorești definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile să fie date de instanțe de același grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre să fie pronunțată cu nesocotirea autorității de lucru judecat; hotărârile să fie date în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, deoarece aceasta a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat.

Conform art. 430 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este reglementată astfel: ,,(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestația în anulare sau revizuire își păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre”.

Prin norma citată s-a urmărit înlăturarea încălcării autorității de lucru judecat, atunci când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, atât în ceea ce privește efectul negativ, cât și cel pozitiv, astfel cum reiese din interpretarea prevederilor art. 431 C. proc. civ.

Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., ,,Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă”.

În acest context, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun dezlegările anterioare ale instanței, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care oprește o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), în măsura în care există tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză).

Conform art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Așadar, autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale, și anume aceea de excepție procesuală (conform art. 431 alin. (1) C. proc. civ.) și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți (conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ.).

Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. (obiect, părți, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit. Această reglementare a autorității de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure - din nevoia de ordine și stabilitate juridică - evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești.

Aplicând aceste considerente teoretice cauzei, se constată că prin cererea de revizuire, s-a susținut că Decizia nr. 94/R/2024 din 20 februarie 2024 a Curții de Apel Brașov – Secția contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/62/2023, prin care se validează o stare vădita de nelegalitate, este contrară Deciziei nr. 3731/02.10.2017 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/3/2014, întrucât prin dispozitivul ultimei hotărâri se confirma caracterul definitiv al Deciziei de impunere nr. F-S2-271/04.12.2013, ca act administrativ fiscal principal, care materializează concluziile inspecției fiscale finalizate prin Raportul de inspecție fiscala nr. F-S2-239/04.12.2013.

Înalta Curte reține că dosarul nr. x/62/2023 a avut ca obiect cererea formulată de reclamanta societatea A SRL a chemat în judecată pe pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, în nume propriu și pentru Serviciul Fiscal Municipal Făgăraș, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtelor, fiecare în măsura competențelor care le-au fost încredințate prin lege, de a proceda la îndreptarea erorii materiale din decontul de TVA- D300 nr. FBVFAGA -17231-2014 și corectarea, în consecință, a valorii evidențiate în Fișa sintetică totală a contribuabilului, la nr. crt.9 alin. (5) col.11.

Prin sentința nr. 790/CA/12.10.2023 pronunțată de Tribunalul Brașov – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtă și a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta societatea A SRL, ca nefondată.

Prin Decizia nr. 94/R/2024 din 20 februarie 2024 a Curții de Apel Brașov – Secția contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea de recurs formulată de recurenta A SRL împotriva Sentinței civile nr. 790/CA/12.10.2023 pronunțată de Tribunalul Brașov – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, care a fost menținută, respectiv în sensul respingerii excepției inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtă și a respingerii, ca nefondată, a acțiunii formulată de reclamanta societatea A SRL, în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov în nume propriu și pentru Serviciul Fiscal Municipal Făgăraș.

La rândul său, dosarul nr. x/3/2014 a avut ca obiect acțiunea formulată la 15 decembrie 2014 de reclamanta S.C. B SRL în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova și Administrația Finanțelor Publice Sector 2 București, solicitând obligarea acestora să îndeplinească toate procedurile necesare, fiecare în raport cu competențele funcționale în baza cărora își desfășoară activitatea, pentru soluționarea în termeni legali a contestației nr. 1291/09.12.2013 îndreptate împotriva R.I.F. nr. F-S2 - 239/04.12.2013, Fișa privind obligațiile suplimentare nr. F-S2 - 271/04.12.2013 și Decizia de impunere nr. F-S2-271/04.12.2013 întocmite de A.F.P. Sector 2 București, cu valoare contestată în sumă de 980.074 lei reprezentând T.V.A. de rambursat; să clarifice în termeni concreți temeiul de fapt și de drept al punctului 2 din decizia nr. 481/21.07.2014 a D.G.R.F.P. Craiova privind respingerea parțială a contestației; să suporte consecințele și sancțiunea legii pentru întârzierea și tergiversarea nejustificată a soluționării contestației nr. 1291/09.12.2013 îndreptate împotriva actelor administrative fiscale; plata despăgubirilor egale cu dobânda legală aplicată la suma 980.074 lei revendicată prin contestație, pentru întreaga perioadă de timp scursă de la depunerea contestației până la soluționarea ei efectivă, în sumă de 143.090 lei calculată până la data de 10.12.2014, precum și daune morale în sumă de 100.000 de euro.

Prin sentința nr. 5928/24.10.2016 pronunțată în dosarul nr. x/3/2014, Tribunalul București-Secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. B S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Administrația Sector 2 a Finanțelor Publice, a anulat decizia nr. 481/21.07.2014 privind soluționarea contestației, a admis contestația fiscală și a anulat decizia de impunere nr. F-S2 271/04.12.2013 și raportul de inspecție fiscală nr. F-S2 239/04.12.2013 în ceea ce privește TVA stabilită suplimentar la plată, în sumă de 60.441 lei și 19.355 lei, aferentă facturilor fiscale seria DON F nr. 599/10.09.2009 și nr. 197/01.04.2009, precum și accesoriile aferente acestora, a respins în rest acțiunea, a obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 3.350 lei cheltuieli de judecată.

Însă, prin Decizia nr. 3731 din 2 octombrie 2017 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/3/2014, prin care s-a soluționat în mod definitiv această cauză și în raport de care s-a invocat contrarietatea de hotărâri, s-au admis recursurile declarate de recurentele-pârâte Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în nume propriu și în reprezentarea Administrației Sector 2 a Finanțelor Publice, împotriva sentinței nr. 5928/24.10.2016 pronunțate de Tribunalul București-Secția a II-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/3/2014, în contradictoriu cu intimata-reclamanta S.C. B S.R.L., a fost casată sentința recurată și, rejudecând, a fost admisă în parte acțiunea, a fost anulată în parte decizia privind soluționarea contestației nr. 481/21.07.2014, respectiv în ceea ce privește măsura de la pct. 1 al dispozitivului acestei decizii, și a fost obligată pârâta D.G.R.F.P. Craiova să soluționeze contestația formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere nr. F-S2271/04.12.2013; s-a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată.

Prin cererea de recurs, revizuenta a arătat că soluția instanței de revizuire este greșită, pentru că cele doua litigii anterior evocate ar fi soluționat contradictoriu chestiunea litigioasă în sarcina cui rămâne de plată TVA (taxa pe valoare adăugată).

Din analiza acestor hotărâri judecătorești, Înalta Curte desprinde aceeași concluzie ca și instanța de revizuire, în sensul că în dosarul nr. x/3/2014 instanța nu a analizat legalitatea deciziei de impunere nr. F-S2271/04.12.2013, ci doar a obligat pârâta să soluționeze contestația formulată împotriva acestei decizii de impunere.

În deplin acord cu instanța de revizuire, Înalta Curte constată că este legală interpretarea dată prevederilor art. 430 C. proc. civ., întrucât în cele două dosare invocate de revizuentă nu a fost tranșată diferit aceeași chestiune litigioasă, a legalității deciziei de impunere.

Din această perspectivă, nu se poate reține încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, fiind nefondate criticile recurentei pe aceste aspecte, câtă vreme cele două hotărâri nu au analizat diferit legalitatea deciziei de impunere.

În concluzie, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători constată că este legală concluzia instanței de revizuire, în sensul că nu sunt îndeplinite condițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., neexistând o chestiune litigioasă, interpretată diferit de cele două instanțe de judecată și care să necesite retractarea în temeiul salvgardării prezumției de lucru judecat .

Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători reține că, din această perspectivă, este edificatoare jurisprudența CEDO în care s-a arătat, cu referire la cererea de revizuire, că „unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Brumărescu, citată mai sus, § 61).

Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei.

Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat […].

O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.855 din 21 decembrie 2010)”.

Ca urmare, se observă că în mod corect instanța de revizuire, în cadrul analizei realizate în temeiul art. 513 alin. (3) C. proc. civ., a constatat că, în raport cu circumstanțele cauzei, nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a revizuirii formulate în temeiul art. 509 alin. (1) pct.8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste argumente, nefiind identificate motive de reformare a hotărârii atacate din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate, urmează a fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimata Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A SRL împotriva Deciziei nr. 2625 din 16 mai 2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/1/2024.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 ianuarie 2025.