ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 543/2024

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3341/04.09.2023, Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă, în baza art. 139 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, a confirmat planul de reorganizare modificat al debitoarei A S.A. propus la data de 16.03.2023 de administratorul judiciar B S.P.R.L. – Filiala București, astfel cum a fost precizat.

Împotriva acestei sentințe civile, creditorii C, D, E și F au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate.

La 17.12.2023, C, D, E și F au formulat o cerere de sesizare a Curții Constituționale, cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor din Legea nr. 69/2000, cu modificările aduse prin Legea nr. 90/2018 pentru aprobarea O.U.G. nr. 38/2017, respectiv: art. 14 alin. (1 ind. 1) titlul II, capitolul IV, modificat de pct. 1 art. 1 din Legea nr. 90/2018; art. 14 alin. (2) pct. b titlul II, capitolul IV modificat de pct. 2 articol unic din O.U.G. nr. 38/2017; art. 14 alin. (3) titlul II, capitolul IV, abrogat de art. 1 pct. 2 din Legea nr. 90/2018; art. 14 ind.1 alin. (2) titlul II, capitolul IV completat de pct. 2 art. 1 din Legea nr. 90/2018; art. 14 a ind. 2 alin. (1) și (2) titlul II, capitolul IV completat de art. 1 pct. 2 din Legea nr. 90/2018 și art. 7 pct. 3 din Legea nr. 227/2015.

Prin decizia civilă nr. 60A/17.01.2024, Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale; a respins ca nefondate apelurile și a obligat apelanții să plătească intimatei G suma de 12.188 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, în ceea ce privește dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale a României, D, E și F au declarat recurs, solicitând casarea în parte a hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

În motivare, susținut că a fost făcută dovada îndeplinirii tuturor condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, fiind întrunită și cerința legăturii cu soluționarea cauzei, oricare ar fi obiectul litigiului; în acest context, au evidențiat disputa litigioasă referitoare la faptul că se încercă eliminarea de la masa credală a jucătorilor profesioniști de fotbal de către administratorul judiciar sub pretextul că aceștia ar fi creditori chirografari și nu salariați, în raport cu dispozițiile din Legea nr. 69/2000 și Codul fiscal, referitoare la contractul de activitate sportivă și veniturile din activități independente.

După prezentarea unui scurt istoric al cauzei, recurenții au evidențiat faptul că, prin hotărârea recurată, curtea de apel a soluționat atât cererea de sesizare a Curții Constituționale, cât și fondul cauzei, contrar art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care impune obligația instanței de a se pronunța asupra cererii de sesizare printr-o încheiere motivată. Prin pronunțarea într-o hotărâre unică, definitivă, instanța a încălcat acest cadru procedural, determinând recurenții să formuleze recurs împotriva întregii hotărâri definitive.

Recurenții au subliniat că această situație le-a afectat posibilitatea de a evalua legalitatea soluției din perspectiva condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege, având în vedere lipsa motivării încheierii, distincte, de hotărârea care a soluționat fondul cauzei, context în care au invocat încălcarea art. 29 alin. (1)-(4) din Legea nr. 47/1992.

În continuare, au mai prezentat aspecte de ordin procedural, referitoare la procedura de soluționare a recursului și de ordin constituțional, incluzând protecția drepturilor fundamentale ale omului, aplicabilitatea reglementărilor din Tratatele comunitare la care România este parte, precum și jurisprudența instanței de contencios constituționale și instanței supreme.

Prin concluziile scrise, depuse la termenul din 07.03.2024, recurenții au reiterat critica privind încălcarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, ca urmare a nesocotirii de către curte de apel a obligației de a se pronunța separat și printr-o încheiere motivată asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale, așa cum prevede acest articol.

Totodată, au criticat hotărârea curții de apel sub aspectul încălcării art. 634 C. proc. civ., susținând că prin nerespectarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 curtea de apel a generat un conflict normativ prin pronunțarea unei hotărâri definitive asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Recurenții au mai invocat încălcarea principiilor de drept civil și a normelor constituționale privind accesul liber la justiție, motivând că au fost obligați să achite taxa de timbru aferentă cererii de sesizare și să depună 106 exemplare ale cererii și înscrisurilor, ceea ce le-a impus presiuni financiare și condiționare la accesul efectiv la controlul constituțional.

Potrivit recurenților, curtea de apel a încălcat și art. 29 alin. (5) C. proc. civ., deoarece prin întârzierea înaintării a dosarului către instanța supremă, curtea de apel a nesocotit obligația legală de judecare a recursului în regim de urgență.

O altă critică invocată se referă la încălcarea art. 41 alin. (1) și art. 42 alin. (1), rap. la art. 45 C. proc. civ., în susținerea căreia recurenții au arătat că același complet de judecată a soluționat cererea de sesizare a Curții Constituționale, recursul împotriva dispoziției date de tribunal asupra cererii de sesizare și apelurile formulate împotriva sentinței tribunalului. De altfel, cazul de incompatibilitate a fost invocat explicit în fața curții de apel în ședința din 17.01.2024.

O ultimă critică se referă la încălcarea drepturilor fundamentale ale persoanelor și a principiilor constituționale, separarea puterilor în stat și rolul autorităților publice; sub acest aspect, au evidențiat că au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată în favoarea intimatei G, solicitare de cheltuieli ce aparține, în realitate, Ministerului de Interne, prin H București, fiind făcută împotriva unor persoane ale căror drepturi fundamentale sunt încălcate în procedura de insolvență a debitoarei considerată simulată.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține următoarele:

În speță, excepția de neconstituționalitate vizează dispozițiile din Legea nr. 69/2000, cu modificările aduse prin Legea nr. 90/2018 pentru aprobarea O.U.G. nr. 38/2017, respectiv art. 14 alin. (1 ind. 1), (2) pct. b, (3), art. 14 ind. 1 alin. (2), art. 14 ind. 2 alin. (1) și (2) titlul II, capitolul IV, precum și art. 7 pct. 3 din Legea nr. 227/2015, raportat la art. 1 alin. (3) și (5), art. 11, art. 16, art. 18 alin. (1), art. 20 alin. (2) și art. 41 alin. (2) din Constituția României.

Respingând cererea de sesizare a Curții Constituționale, curtea de apel a reținut că obiectul litigiului constă în soluționarea unei cereri de aprobare a unui plan de reorganizare modificat, formulată în carul unei proceduri de insolvență reglementate de Legea nr. 85/2014; în cadrul analizei efectuate, instanța a concluzionat că dispozițiile legale invocate ca pretins neconstituționale nu au legătură cu soluționarea cauzei, deoarece instanța învestită cu o astfel de cerere nu ar putea modifica vreunul dintre tabelele de creanță întocmite anterior în cauză, iar o eventuală modificare a tabelului de creanțe poate fi realizată exclusiv prin intermediul contestațiilor la tabel, conform normelor speciale din legislația insolvenței.

Prima critică privind nelegalitatea hotărârii, din perspectiva faptului că instanța a soluționat împreună cererea de sesizare a Curții Constituționale și fondul cauzei prin aceeași hotărâre, cu încălcarea prevederilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 și art. 634 C. proc. civ., este nefondată.

Articolul 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 prevede ca instanța să se pronunțe asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale printr-o încheiere motivată; însă, textul de lege nu exclude posibilitatea soluționării cererii de sesizare în cadrul unei hotărâri unice, definitive, iar o astfel de soluție procedurală nu afectează legalitatea hotărârii.

Înalta Curte notează că soluționarea într-un singur act procedural nu este, prin ea însăși, o încălcare a normelor legale, dacă aceasta este justificată de contextul procedural și de necesitatea finalizării unitare a cauzei.

Recurenții invocă o presupusă incompatibilitate cu art. 634 C. proc. civ., însă fără a demonstra concret modul în care această dispoziție a fost afectată; de asemenea, includerea soluției asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale în hotărârea definitivă dată asupra fondului nu a afectat caracterul acesteia, neexistând un viciu procedural.

Așadar, contrar susținerilor recurenților, faptul că soluția privind cererea de sesizare a fost integrată în hotărârea definitivă nu afectează dreptul de a evalua legalitatea acesteia, nefiind limitat accesul acestora la calea de cu recurs în condițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992.

Referitor la critica vizând încălcarea art. 29 alin. (5) C. proc. civ., din perspectiva întârzierii înaintării dosarului către instanța supremă, Înalta Curte notează că recurenții nu au făcut dovada existenței unui prejudiciu; în lipsa unei astfel de dovezi, critica nu poate fi susținută, iar simpla invocare a unei nerespectări formale a termenului nu constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil sau a principiului celerității.

Nici critica vizând încălcarea accesului liber la justiție, ca urmare a instituiri în sarcina autorilor de a depune un număr considerabil de exemplare ale cererii de sesizare a Curții Constituționale și a înscrisurilor pentru comunicare, nu este fondată.

Obligația de a depune în suficiente exemplare cererea de sesizare a Curții Constituționale și înscrisurile aferente, în vederea comunicării acestora către celelalte părți aflate în proces, nu poate fi interpretată ca o condiționare nejustificată a accesului la justiție; o astfel de obligație este în deplină conformitate cu principiul contradictorialității, astfel cum este consacrat de art. 14 C. proc. civ., care prevede la alin. (2) că „Părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, după caz, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza apărarea”, precum și asigurarea dreptului la apărare reglementat de art. 13 C. proc. civ.

Totodată, afirmația conform căreia instanța ar fi instituit în sarcina recurenților obligația de achitare a unei taxei de timbru aferente cererii de sesizare a Curții Constituționale nu este reală, acest aspect nefiind susținut de înscrisurile de la dosar.

Următoarea critică vizează încălcarea de către curtea de apel a dispozițiilor art. 41 alin. (1) și art. 42 alin. (1), raportat la art. 45 C. proc. civ., pe motiv că același complet de judecată a soluționat cererea de sesizare a Curții Constituționale, recursul împotriva dispoziției date de tribunal asupra cererii de sesizare formulate în fața primei instanțe și apelurile formulate împotriva sentinței tribunalului; critica nu poate fi reținută.

Cazurile de incompatibilitate reglementate de art. 41 alin. (1) și art. 42 alin. (1) C. proc. civ. se referă la situații expres prevăzute de lege, în care un judecător nu poate judeca aceeași pricină în apel, recurs, contestație în anulare sau revizuire și nici după trimiterea cauzei spre rejudecare, dacă a pronunțat anterior o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluționat cauza, cu excepția cazului în care este chemat să se pronunțe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanța de apel sau, după caz, de recurs, respectiv atunci când și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluție în cauza pe care a fost desemnat să o judece.

În cauză, situațiile invocate de recurenți nu intră sub incidența incompatibilităților prevăzute de art. 41 alin. (1) și art. 42 alin. (1) C. proc. civ.; mai mult, la termenul 17.01.2024, în fața curții de apel, recurenții au invocat prevederile art. 41 și art. 45 C. proc .civ., însă au precizat expres că nu formulează o cerere de recuzare.

Referitor la critica vizând nelegalitatea soluției date asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte notează că Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată prevede la art. 29 condițiile pe care o excepție de neconstituționalitate trebuie să le întrunească, pentru ca instanța de contencios constituțional să poată fi sesizată: excepția să aibă ca obiect o lege sau o ordonanță ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care să aibă legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia, excepția să fie ridicată în fața unei instanțe judecătorești ori arbitrale la cererea uneia din părți, din oficiu ori de către procuror, în cauzele în care acesta participă, iar prevederile atacate să nu fi fost declarate anterior ca neconstituționale printr-o decizie a Curții Constituționale.

Sub aspectul legăturii dintre excepția de neconstituționalitate și soluționarea cauzei, Curtea Constituțională a indicat în jurisprudența sa reperele „legăturii cu soluționarea cauzei”, subliniind că ele constau în aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății și în necesitatea invocării excepției, în scopul restabilirii stării de legalitate. În concret, Curtea a apreciat că incidența textului de lege criticat în soluționarea cauzei aflate pe rolul unei instanțe judecătorești nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității textului de lege criticat.

Prin urmare, excepția în dezbatere trebuie să se plaseze în paradigma unui control concret de constituționalitate, pentru că o eventuală decizie de constatare a neconstituționalității trebuie să producă un efect util și direct asupra cauzei.

Transpunând aceste exigențe în examenul deciziei atacate, în ceea ce privește dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte constată că lipsește cerința existenței unei legături a textelor de lege contestate și soluționarea cauzei, astfel cum în mod corect a reținut curtea de apel.

Din modul în care și-au expus raționamentul în memoriul de recurs, recurenții susțin că declararea neconstituționalității unor dispoziții privind contractul de activitate sportivă și veniturile din activități independente ar permite recunoașterea caracterului salarial al creanței lor, iar în acest context, creanța, înscrisă inițial ca fiind chirografară în tabelul definitiv al creanțelor debitoarei, nu ar mai fi supusă măsurii de excludere din planul de reorganizare.

Or, prin acțiunea promovată se tinde la aprobarea unui plan de reorganizare modificat în carul unei proceduri de insolvență reglementate de Legea nr. 85/2014, iar pretinsa neconstituționalitate a normelor legale invocate nu are legătură cu soluționarea cauzei, în condițiile în care instanța învestită cu o astfel de cerere nu ar putea modifica tabelele de creanță întocmite anterior; procedura insolvenței este guvernată de norme speciale care stabilesc un cadru riguros, iar modificarea tabelului de creanțe poate fi realizată doar în condițiile expres prevăzute de lege.

Reținând că nu se poate stabili legătura între textele de lege criticate și obiectul cauzei deduse judecății, Înalta Curte constată că nu este îndeplinită una dintre condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, soluția curții de apel de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale fiind legală și temeinică.

Chestiunea privind obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată depășește limitele recursului îndreptat împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, întrucât această obligație a fost stabilită prin soluția pronunțată asupra fondului litigiului, în temeiul art. 453 C. proc. civ., care prevede suportarea cheltuielilor de judecată de partea căzută în pretenții.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, va respinge ca nefondat recursul și, întrucât recurenții au pierdut procesul, aceștia urmează să fie obligați, la cererea intimatei G, la plata sumei de 6.094,06 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, în baza art. 451, art. 452 și 453 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții D, E și F împotriva deciziei civile nr. 60A/17.01.2024, în ceea ce privește dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale a României.

Obligă recurenții la plata sumei de 6.094,06 lei către intimata G.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 martie 2024.