ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1542/2024

Ședința publică din data de 19 septembrie 2024

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 7.11-7.13 din contractul de leasing și art. 1271 C. civ. și Decretul nr. 195/2020

Prin sentința civilă nr. 6462 din 30.09.2020, Judecătoria Sectorul 1 București, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă cauza a fost înregistrată la data de 09 martie 2021, sub nr. x/2020.

Prin încheierea din 13.09.2021 s-a constatat că părțile sunt decăzute din dreptul de a mai formula obiecțiuni la raportul de expertiză având în vedere data depunerii raportului de expertiză și dispozițiile art. 337 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 3205 din 15.12.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.

De asemenea, a fost obligată reclamanta la plata sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată către pârâta C. și 1.500 RON către pârâta B. S.A., cu titlu de cheltuieli de judecată.

La data de 14.06.2023 a fost înregistrat și apelul incident formulat de pârâta B. S.A., prin care s-a solicitat, în principal, admiterea excepției lipsei calității procesuale active a apelantei reclamante A. S.R.L., întrucât aceasta nu deduce judecății un drept propriu și, în consecință, respingerea cererii de apel ca nefondată, iar în subsidiar, respingerea cererii de apel ca nefondată.

Prin încheierea de ședință din data de 20 octombrie 2023, instanța de apel a încuviințat proba cu înscrisuri și planșe foto și a respins proba testimonială și cu interogatoriul pârâtelor. În ceea ce privește proba cu expertiză tehnică auto curtea a reținut că pentru efectuarea unei noi expertize trebuie să aprecieze mai întâi asupra legalității primei expertize.

Prin decizia civilă nr. 1827 A din 29 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins apelul principal formulat de reclamantă împotriva încheierii din 13.09.2021 și a sentinței ca nefondat.

A fost admisă excepția lipsei de interes în formularea apelului incident, fiind respins apelul incident formulat de pârâta B. S.A. împotriva sentinței, ca lipsit de interes.

A fost obligată apelanta-pârâtă B. S.A. la plata către apelanta-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată aferente etapei apelului.

De asemenea, a fost obligată apelanta reclamantă A. S.R.L. la plata către intimata pârâtă C. a sumei de 7.378 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată aferente etapei apelului.

A fost respinsă cererea apelantei pârâte B. S.A. de recuperare a cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru aferentă apelului incident, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 336 alin. (1) și art. 337 C. proc. civ., precum și art. 180 alin. (1) și art. 185 alin. (1) din același cod, arătând că prima instanță a reținut în mod greșit, prin încheierea din 13 septembrie 2021, că partea ar fi fost decăzută din dreptul de a formula obiecțiuni la raportul de expertiză judiciară întocmit în cauză.

Sub acest aspect, recurenta a arătat că au fost încălcate și dispozițiile art. 13 alin. (1) și art. 20 și 22 C. proc. civ., întrucât nu a avut posibilitatea să ia cunoștință efectiv de conținutul raportului de expertiză.

În opinia recurentei, prin încheierea din 20 octombrie 2023 și prin decizia recurată, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 6, art. 13, art. 22 alin. (2), art. 237 alin. (1) și (2) pct. 7, art. 260, art. 392, art. 476 și art. 479 alin. (2) C. proc. civ., deoarece a respins în mod nelegal cererea de suplimentare a probatoriului. S-a susținut că instanța de apel avea posibilitatea de a dispune refacerea raportului de expertiză efectuat în primă instanță sau chiar o nouă expertiză, care să fie efectuată de către un expert cu dublă specializare, în vederea formulării unor concluzii unitare, în contextul în care au fost semnalate numeroase deficiențe ale primului raport de expertiză în cauză.

De asemenea, recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat decizia nr. 9/30.03.2020 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 470, art. 478 alin. (2) și a art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., prin raportare la art. 254 alin. (1) și (2) din C. proc. civ.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. 1527, art. 1528 alin. (1), art. 1530 și art. 1560 alin. (1) C. civ. și O.G. nr. 51/1997, deoarece a reținut în mod nelegal că reclamanta nu a dedus judecății un drept propriu împotriva asigurătorului.

De asemenea, în opinia recurentei instanța de apel a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. 14 alin. (1), art. 15, art. 1271 alin. (2) lit. a) și alin. (3), art. 1351 alin. (3), art. 1352, și art. 1517 C. civ., deoarece a reținut în mod nelegal neîndeplinirea condițiilor impreviziunii pentru adaptarea contractului de leasing.

Potrivit recurentei, nu avea nevoie de un temei contractual specific pentru a solicita adaptarea contractului de leasing, solicitarea fiind formulată în temeiul art. 1271 alin. (2) lit. a) C. civ.

În ceea ce privește prima condiție a impreviziunii, respectiv executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă și face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligației, recurenta susține că este îndeplinită, având în vedere că, deși a utilizat autovehiculul, obiect al contractului de leasing, timp de numai un an, este obligată să achite integral toate sumele stabilite contractului de leasing, deși nu mai poate utiliza bunul în vederea desfășurării activității.

În opinia recurentei, și ceea de a doua condiție a impreviziunii este îndeplinită, întrucât cauza care a determinat dezechilibrul dintre părți a fost reprezentată de schimbările excepționale ale împrejurărilor, constând în: incidentul din 02.12.2019, în urma căruia bunul nu a mai putut fi utilizat, conduita asigurătorului, care a refuzat să își execute obligațiile contractuale prin suportarea integrală a costurilor cu repararea bunului, conduita locatorului, care a refuzat să își exercite drepturile împotriva asigurătorului, împiedicând demersurile recurentei de diminuare a prejudiciului, precum și pandemia Covid-19, care au împiedicat-o pe recurentă să avanseze costurile pentru repararea bunului și să achite în continuare ratele de leasing, blocându-i activitatea economică.

În continuare, recurenta a arătat că a făcut dovada impactului evenimentelor imprevizibile prin situațiile financiare depuse la dosarul cauzei, care arată lipsa oricăror încasări în cadrul societății, cauzată de lipsirea de folosință a singurului mijloc de transport cu care recurenta își desfășura activitatea.

În aprecierea recurentei, instanța de apel nu-i poate opune culpa comună a asigurătorului și a locatorului pentru a-i fi negat dreptul la adaptarea contractului, a cărui executare a devenit excesiv de oneroasă. Din această perspectivă, recurenta susține că decizia recurată este contrară prevederilor art. 14 alin. (1), art. 15 și art. 1571 C. civ.

În opinia recurentei, instanța de apel în mod nelegal s-a raportat exclusiv la prevederile art. 10 lit. f) din O.G. nr. 51/1997 privind obligațiile utilizatorului, în condițiile în care locatorul avea propriile obligații, menite să asigure o protecție și utilizatorului.

Prin întâmpinarea formulată la 18 martie 2024, intimata B. S.A. a invocat excepțiile tardivității declarării recursului și a inadmisibilității acestuia, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Prin întâmpinarea formulată la data de 27 martie 2024, intimata D. S.A., fostă C., a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare și, pe fond, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Cauza a fost înregistrată la 15 februarie 2024 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, iar prin rezoluția din 25 aprilie 2024 s-a fixat termen de judecată la 19 septembrie 2024.

Prin raportare la petitul cererii de chemare în judecată, se constată că reclamanta a dedus judecății în prezentul dosar o acțiune având două capete de cerere principale, primul formulat în contradictoriu cu asigurătorul B. S.A., având ca obiect obligarea acestuia la includerea tuturor pieselor avariate în dosarul de daună nr. x/03.12.2019, la efectuarea reparațiilor la autovehiculul avariat și la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului rezultat din evenimentul rutier din 02 decembrie 2019, iar cel de-al doilea formulat în contradictoriu cu finanțatorul D. S.A. (fostă C.), având ca obiect adaptarea contractului de leasing nr. x/04.10.2018, în sensul suspendării plății ratelor până la reluarea activității.

Întrucât prima instanță a soluționat prin aceeași hotărâre ambele capete de cerere principale, iar acestea aveau un regim juridic diferit din perspectiva căii de atac incidente, Înalta Curte urmează a analiza admisibilitatea căii extraordinare de atac ce vizează petitul formulat în contradictoriu cu intimata B. S.A., prin prisma principiului legalității căii de atac, reglementat prin dispozițiile art. 457 C. proc. civ. și a regulilor în raport de care se determină căile de atac incidente în situația în care, prin aceeași hotărâre, au fost soluționate mai multe cereri principale sau incidentale, conform art. 460 C. proc. civ.

Astfel, principiul legalității căilor de atac consacrat la art. 457 C. proc. civ. semnifică faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege, în timp ce art. 460 C. proc. civ. reglementează soluții diferite, după cum unele cereri principale/incidentale sunt supuse apelului, iar altele recursului sau, dimpotrivă, hotărârea cu privire la o cerere principală sa incidentală nu este supusă nici apelului și nici recursului.

În acest sens, se constată că, pentru prima ipoteză, legiuitorul a stabilit că hotărârea în întregul ei este supusă apelului, iar hotărârea dată în apel este supusă recursului, în timp ce pentru cea de-a doua ipoteză, legiuitorul nu a extins exercițiul dreptului de exercitare a căilor de atac și în privința cererii principale/incidentale care nu este supusă nici apelului și nici recursului, ci a prevăzut expres că doar soluția cu privire la celelalte cereri va fi supusă căilor de atac în condițiile legii.

Pornind de la aceste coordonate, Înalta Curte reține că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 460 alin. (3) C. proc. civ., de care se prevalează recurenta pentru a susține posibilitatea de a critica prin recurs aspectele de nelegalitate a deciziei recurate în legătură cu cererea formulată în contradictoriu cu asigurătorul B. S.A, întrucât nu se verifică ipoteza pe care o reglementează textul de lege menționat, aceea ca prin hotărârea pronunțată să fie soluționate mai multe cereri principale, dintre care unele să fie supuse apelului, iar altele recursului.

Situația premisă din cauză este aceea că hotărârea pronunțată asupra cererii principale formulate în contradictoriu cu asigurătorul B. S.A. este supusă doar apelului, potrivit art. 483 alin. (2) teza I C. proc. civ., întrucât vizează o cerere în materia asigurărilor, în timp ce hotărârea asupra cererii de adaptare a contractului de leasing în temeiul impreviziunii, formulate în contradictoriu cu finanțatorul D. S.A., este supusă atât apelului, cât și recursului, în temeiul art. 483 alin. (1) C. proc. civ.

În absența unei soluții legale exprese pentru o astfel de situație, Înalta Curte apreciază că aceasta se impune a fi rezolvată prin aplicarea dispozițiilor legale privitoare la situația asemănătoare, conform art. 5 alin. (3) C. proc. civ., respectiv a celor cuprinse în art. 460 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia "dacă o hotărâre cu privire la o cerere principală sau incidentală nu este supusă nici apelului și nici recursului, soluția cu privire la celelalte cereri este supusă căilor de atac în condițiile legii".

Prin soluția legislativă pe care o conține textul prevăzut la art. 460 alin. (4) C. proc. civ. se reglementează concursul dintre principiul legalității căii de atac și principiul unicității căii de atac, dându-se prevalență celui dintâi, în sensul că unicitatea căii de atac are în vedere doar de căile de atac prevăzute de lege, nefiind posibil a se deschide căi de atac atunci când legea nu le recunoaște.

Drept urmare, potrivit dispozițiilor evocate, este supusă recursului doar soluția dată în calea de atac a apelului asupra cererii principale întemeiate pe dispozițiile art. 1271 C. civ., extinderea dreptului de exercitare a recursului și în privința hotărârii pronunțate asupra cererii din materia asigurărilor nefiind posibilă, întrucât contravine principiului legalității căii de atac, conform art. 457 raportat la art. 483 alin. (2) teza I C. proc. civ.

În considerarea celor evocate, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva încheierii de ședință din data de 20 octombrie 2023 și a deciziei civile nr. 1827 A din 29 noiembrie 2023, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata B. S.A.

Având în vedere că recursul formulat în contradictoriu cu intimata B. S.A. va fi respins ca inadmisibil, analiza excepției nulității se raportează exclusiv la recursul ce vizează soluția dată de instanța de apel cererii principale privind adaptarea contractului de leasing, formulate în contradictoriu cu D. S.A.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", iar potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, "sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ. reiese că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din același cod, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, întrucât este o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, părțile având la dispoziție o judecată în fond, în fața primei instanțe și a instanței de apel.

În prezenta cauză, recursul ce vizează soluția dată de instanța de apel asupra criticilor referitoare la solicitarea de adaptare a contractului de leasing e întemeiat doar formal pe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind relevate critici de nelegalitate cu privire la raționamentul expus de instanța de prim control judiciar în soluționarea apelului.

În cauză, se constată că reclamanta a solicitat adaptarea contractului de leasing în sensul suspendării plăților până la reluarea activității sale economice, invocând drept temei juridic art. 7.11-7.13 din contractul de leasing, art. 1271 C. civ. și Decretul nr. 195/2020. În acest sens, reclamanta a invocat două împrejurări care justificau, în opinia sa, adaptarea contractului, respectiv producerea accidentului din data de 02 decembrie 2019, precum și intervenirea pandemiei generate de COVID 19, susținând că cele două evenimente au condus la imposibilitatea de a-și desfășura activitatea.

Prin motivele de casare, recurenta reia situația de fapt și susține că nu avea nevoie de un temei contractual pentru a solicita adaptarea contractului de leasing, considerând că sunt întrunite toate condițiile pentru ca instanța să adapteze contractul de leasing, conform art. 1271 alin. (2) și (3) C. civ.

Sub acest aspect, recurenta a arătat că executarea contractului de leasing a devenit excesiv de oneroasă și a făcut vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligației, iar pe de altă parte, cu referire la cauza care a determinat dezechilibrul dintre părți, că aceasta a fost reprezentată de schimbările excepționale a împrejurărilor constând în incidentul din 02 decembrie 2019, conduita asigurătorului și a locatorului și pandemia Covid-19, care au împiedicat-o pe recurentă să avanseze costurile pentru repararea bunului și să achite în continuare ratele de leasing, blocând activitatea economică.

A mai precizat recurenta că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 14 alin. (1), art. 15 și art. 1571 C. civ., deoarece nu i se poate opune acesteia culpa comună a asigurătorului și a locatorului pentru a-i fi negat dreptul la adaptarea contractului, a cărui executare a devenit excesiv de oneroasă.

Verificând decizia recurată, se constată că instanța de apel a analizat condițiile impreviziunii prevăzute la art. 1271 C. civ. și a constatat că reclamanta nu a făcut dovada intervenirii unui caz de impreviziune, argumentele reținute de prima instanță privind incidența art. 16.30 din contractul de leasing și la inaplicabilitatea art. 7.11-7.13 din contractul de leasing fiind doar subsidiare.

În ceea ce privește accidentul din data de 02 decembrie 2019, care a dus la avarierea autocamionului, curtea de apel a constatat că acesta nu reprezintă o împrejurare excepțională care să nu fi putut fi prevăzută în mod rezonabil de către reclamantă, ci, dimpotrivă, a reprezentat o situație previzibilă, reglementată în cuprinsul contractului de leasing, apreciind astfel că nu se poate reține întrunirea condiției prevăzute de art. 1271 alin. (3) lit. b) C. civ.

Totodată, instanța de apel a reținut că nici condiția prevăzută de art. 1271 alin. (3) lit. c) C. civ. nu este îndeplinită, deoarece reclamanta și-a asumat riscul ca, inclusiv în ipoteza distrugerii sau avarierii bunului utilizat din cauze fortuite, aceasta să continue plata ratelor de leasing.

În ceea ce privește invocarea pandemiei de Covid 19, instanța de apel a reținut că reclamanta nu a făcut dovada în concret a legăturii de cauzalitate între intervenirea pandemiei și situația sa financiară.

Prin criticile prezentate prin cererea de recurs, recurenta pretinde îndeplinirea condițiilor de adaptare a contractului prin invocarea evenimentului rutier, fără a combate raționamentul instanței de apel, care a reținut că accidentul rutier reprezintă o situație previzibilă, fiind reglementată în cuprinsul contractului de leasing, pentru care reclamanta și-a asumat riscul ca, inclusiv în ipoteza distrugerii sau avarierii bunului utilizat din cauze fortuite, aceasta să continue plata ratelor de leasing.

De asemenea, nici prin invocarea efectelor pandemiei Covid 19, recurenta nu combate raționamentul instanței de apel, care a constatat că dispozițiile din O.G. nr. 37/2000 privind pandemia nu instituie un caz special de adaptare a contractului, ci numai o facilitate acordată de legiuitor, măsură care este distinctă de cea prevăzută de art. 1271 C. civ.

Înalta Curte constată că aceste critici evocate de recurentă au primit o soluționare din partea instanței de prim control judiciar și nu reprezintă o motivare a recursului, în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., nefiind relevate critici de nelegalitate punctuale împotriva hotărârii ce formează obiectul recursului, prin evocarea greșelilor de judecată săvârșite de instanța de apel, din perspectiva motivelor de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 alin. (1) din același cod.

În ceea ce privește critica recurentei privind încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 14 alin. (1), art. 15 și art. 1571 C. civ., deoarece nu i se poate opune acesteia culpa comună a asigurătorului și a locatorului pentru a-i fi negat dreptul la adaptarea contractului, Înalta Curte reține că a fost invocată direct în recurs, fără a fi relevată în calea de atac a apelului, cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Prevederile menționate reprezintă o aplicare a principiului înscris în art. 459 alin. (1) din același cod, conform căruia o cale extraordinară de atac nu poate fi exercitată omisso medio, cu excepțiile prevăzute de lege, în a căror ipoteză nu ne regăsim.

Prin urmare, critica privind privind încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 14 alin. (1), art. 15 și art. 1571 C. civ., nu va fi analizată.

Totodată, este de subliniat că prin criticile recurentei privind reanalizarea probatoriului administrat în dovedirea evenimentelor imprevizibile și solicitarea de reapreciere a situației de fapt sunt vizate aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a unei hotărâri, neputând face obiectul verificării în calea de atac a recursului, față de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În consecință, întrucât din motivele expuse prin memoriul de recurs nu poate fi identificată nicio critică îndreptată împotriva deciziei din apel, aptă să fie încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, intervine sancțiunea nulității recursului pentru motivarea necorespunzatoare, care nu constituie o motivare, în sens procedural, a recursului.

Se va avea în vedere că accesul la justiție presupune și respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Prin urmare, constatând că recurenta nu a indicat în mod efectiv în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. și nu au fost identificate nici motive de casare de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, se impune a fi aplicată sancțiunea nulității recursului.

Pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin (1) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva încheierii de ședință din data de 20 octombrie 2023 și a deciziei civile nr. 1827 A din 29 noiembrie 2023, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata D. S.A.

Având în vedere soluția de respingere a recursului declarat de reclamanta ca inadmisibil în contradictoriu cu asigurătorul și de anulare a acestuia în contradictoriu cu societatea de leasing, Înalta Curte constată că nu se mai impune a fi analizată excepției tardivității recursului.

Referitor la cererea intimatei D. S.A., privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că, în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la această dispoziție legală, aplicabilă și în recurs, Înalta Curte constată că intimata nu a depus la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatei privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva încheierii de ședință din data de 20 octombrie 2023 și a deciziei civile nr. 1827 A din 29 noiembrie 2023, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca inadmisibil în contradictoriu cu intimata B. S.A.

Anulează recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva acelorași hotărâri, în contradictoriu cu intimata D. S.A.

Respinge cererea privind cheltuielile de judecată formulată de intimata D. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 septembrie 2024.