ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1708/2024
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1708/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)
Ședința publică din data de 8 octombrie 2024
Deliberând asupra cererii de revizuire constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu, secția Civilă la 18.02.2019 sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L., prin administrator special B. și administrator judiciar C.., a chemat în judecată pârâta D. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta să-i plătească suma de 237.740,05 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor prestate, a daunelor moratorii în cuantumul prevăzut de lege, calculate de la scadență până la plata debitului, precum și cheltuieli de judecată.
La 22.03.2019, pârâta a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea în parte a pretențiilor reclamantei și compensarea valorii serviciilor prestate de aceasta cu contravaloarea stocului de marfă pe care îl deține pârâta, urmând să achite reclamantei diferența rezultată în urma compensării; la termenul din 08.02.2021, pârâta a precizat că solicitarea sa privind compensarea are valențele unei cereri reconvenționale.
Prin sentința civilă nr. 7 din 16.02.2022, Tribunalul Giurgiu, secția Civilă a admis acțiunea, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 237.740,05 RON, reprezentând valoarea serviciilor prestate și dobânda legală penalizatoare, calculată de la scadența fiecărei facturi până la achitarea integrală a debitului și a respins cererea reconvențională ca neîntemeiată.
Apelul pârâtei D. S.R.L., a fost admis de către Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 185A din 10 februarie 2023.
Instanța de apel a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a admis în parte acțiunea, a respins ca neîntemeiate pretențiile reclamantei vizând obligarea pârâtei la plata sumei de 49.617,05 RON, reprezentând contravaloarea facturii nr. x/31.08.2018, precum și a dobânzii legale aferente acestei facturi și a menținut, în rest, dispozițiile sentinței atacate; a obligat intimata-reclamantă să plătească apelantei-pârâte suma de 3.137,85 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, corespunzător pretențiilor admise.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta D. S.R.L., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Prin decizia nr. 2269 din 1 noiembrie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în temeiul prevederilor art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, a dispus încetarea judecății recursului dată fiind rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de insolvență a societății reclamante A. S.R.L.
Împotriva acestei decizii, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a formulat cerere de revizuire pârâta D. S.R.L., solicitând desființarea hotărârii atacate și soluționarea recursului său, precum și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
În susținerea cererii de revizuire s-a arătat că textul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 se referă numai la acele demersuri judiciare sau de executare silită începute anterior deschiderii procedurii de insolvență.
Revizuenta a învederat că, în cauză, acțiunea reclamantei A. S.R.L. și cererea reconvențională a D. S.R.L. au fost formulate după deschiderea procedurii de insolvență și nu anterior acesteia, nefiind astfel incidente dispozițiile art. 75 alin. (1) teza finală, cum greșit a reținut instanța de recurs.
În opinia titularei căii extraordinare de atac, analiza art. 75 trebuie privită în integralitatea textului de lege, întrucât acesta se referă la acțiunile și executările deschise anterior deschiderii procedurii insolvenței și suspendate după deschiderea acesteia, numai acestea încetând la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii.
Făcând trimitere la prevederile art. 75 alin. (3) și art. 90 din Legea nr. 85/2015, revizuenta a susținut că pretențiile reclamantei A. S.R.L. sunt născute ulterior deschiderii procedurii, iar invocarea compensării s-a făcut în raport cu aceste pretenții conform contractului încheiat între părți, așa cum s-a arătat și în fazele procesuale anterioare.
Potrivit revizuentei, sintagma "care evocă fondul" din cuprinsul art. 509 alin. (1) C. proc. civ. implică fie stabilirea unei alte stări de fapt decât cea care fusese reținută în fazele anterioare de judecată, fie aplicarea altor dispoziții legale la împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite, în oricare dintre aceste ipoteze urmând a se da o altă dezlegare raportului juridic dedus judecății.
S-a mai arătat că prin decizia atacată s-a creat o situație mai grea societății pârâte, instanța de recurs nepronunțându-se asupra unui lucru cerut. De asemenea, a mai adăugat revizuenta că, dacă instanțele de fond au soluționat cererea reconvențională cu încălcarea competenței judecătorului-sindic, ar fi fost incidentă o eventuală excepție de necompetență materială.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 29 mai 2024 sub nr. x/2024, fiind fixat termen de judecată în ședință publică la 8 octombrie 2024, cu citarea părților.
Cererea de revizuire a fost comunicată intimatei A. S.R.L., prin lichidator judiciar E.., care nu a uzat de dreptul de a formula întâmpinare.
Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:
Cererea de revizuire este îndreptată împotriva deciziei nr. 2269 din 1 noiembrie 2023 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, prin care s-a dispus încetarea judecății recursului declarat de pârâta D. S.R.L.
Invocând dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., revizuenta a susținut că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unui lucrului cerut, ci a făcut aplicarea dispozițiilor art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, deși atât acțiunea reclamantei A. S.R.L., cât și cererea reconvențională a societății D. S.R.L. au fost formulate după deschiderea procedurii de insolvență a debitorei și nu anterior acesteia, putând opera eventual o declinare a competenței în favoarea judecătorului sindic.
Potrivit textului de lege evocat în susținerea cererii de revizuire, pentru a se putea solicita retractarea unei hotărâri pronunțate de o instanță de recurs, legiuitorul a impus condiția ca această instanță să fi evocat fondul.
Analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că cerința impusă de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. nu este întrunită, deoarece prin hotărârea împotriva căreia s-a formulat cererea de revizuire nu s-a evocat fondul cauzei.
Astfel, prin decizia nr. 2269 din 1 noiembrie 2023 Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut incidența dispozițiilor art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 și a dispus încetarea judecății recursului declarat de pârâtă împotriva dezlegării date de instanța de apel cererii reconvenționale, justificat de faptul că pretențiile formulate pe calea cererii reconvenționale erau îndreptate împotriva unei societăți intrate în insolvență înainte de învestirea primei instanțe, dreptul de creanță pretins urmând a fi valorificat în cadrul procedurii de insolvență, cu respectarea exigențelor legii speciale.
Or, hotărârea prin care instanța de judecată dispune, după rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de insolvență a unei societăți, încetarea acțiunii judiciare îndreptate împotriva acesteia, nu este de natură să determine o reexaminare a cauzei pe fond, pentru se putea solicita revizuirea hotărârii.
Susținerile revizuentei vizând evocarea fondului de către instanța de recurs, care a aplicat alte dispoziții legale privitoare la modalitatea de soluționare a cererii reconvenționale nu pot fi primite, de vreme ce instanța de control judiciar a reținut incidența în cauză a dispozițiilor speciale și imperative ale art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, care se aplică în mod automat în vederea asigurării unității, echității și eficienței procedurilor de insolvență, protejând patrimoniul debitorului și interesele colective ale creditorilor.
Prin urmare, întrucât hotărârea instanței de recurs nu a implicat o evocare a fondului, revizuirea exercitată împotriva acesteia nu întrunește condiția de admisibilitate impusă de art. 509 alin. (1) C. proc. civ. privind obiectul căii extraordinare de atac.
În aplicarea dispozițiilor legale mai sus menționate se constată că împotriva deciziei nr. 2269 din 1 noiembrie 2023 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, nu poate fi exercitată calea de atac a revizuirii întemeiate pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.. În caz contrar, ar fi încălcat principiul legalității căii de atac, prevăzut de art. 457 din același act normativ, potrivit căruia căile de atac pot fi exercitate doar dacă sunt prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta.
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 513 C. proc. civ. va respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta D. S.R.L.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta D. S.R.L. împotriva deciziei nr. 2269 din 1 noiembrie 2023 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 octombrie 2024.