Decizia nr. 36/2025 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a civilă la data de 25.02.2022 sub nr. x/3/2022, reclamanții A și B au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Banca C S.A., adaptarea convenției de credit nr. 0167335/16.10.2008 în sensul împărțirii riscului valutar între părțile contractante, în mod egal, în procent de 50%-50%, după formula de calcul: CHF=[l/2 X (cursul CHF de la momentul plății - cursul CHF de la momentul contractării)] + cursul CHF de la momentul contractării, începând cu momentul apariției stării de impreviziune și intervenirii dezechilibrului contractual, respectiv luna martie a anului 2019; repunerea părților în situația anterioară apariției stării de impreviziune și intervenirii dezechilibrului contractual, respectiv anterior lunii martie a anului 2019, cu consecința: (i) restituirii către reclamanți a sumelor achitate excedentar față de cele calculate conform formulei de calcul indicate în primul capăt de cerere, începând cu luna martie a anului 2019 (ii) anulării sumelor accesorii calculate ulterior lunii martie 2019 și (iii) reluării plății ratelor în temeiul graficului de rambursare emis de pârâtă. Prin încheierea din data de 04.03.2022, Tribunalul București – Secția a IV-a civilă a admis excepția necompetenței materiale procesuale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București – Secția a VI-a civilă. La data de 11.04.2022, reclamanții A și B au depus cerere modificatoare, prin care au înțeles să modifice pct. ii din cererea de chemare în judecată, în sensul în care solicită anularea actelor prin care, ulterior lunii martie 2019, în temeiul convenției de credit, au fost calculate sume cu titlu de accesorii și restituirea către reclamanți a sumelor achitate cu acest titlu, începând cu luna martie a anului 2019.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 2537/28.10.2022, Tribunalul București – Secția a VI-a civilă a admis în parte cererea precizată, a dispus adaptarea convenției de credit bancar, în sensul că toate sumele datorate de reclamanți se vor calcula începând cu data de 8.11.2021 după formula CHF=[l/2 X (cursul CHF de la momentul plății - cursul CHF de la momentul contractării)] + cursul CHF de la momentul contractării; a respins petitul 2, astfel cum a fost precizat, ca neîntemeiat; a obligat pârâta la plata către reclamantul A a sumei de 18.107,35 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva sentinței civile nr. 2537/28.10.2022 pronunțate de Tribunalul București – Secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/3/2022* au declarat apel ambele părți. Prin decizia civilă nr. 309 din 22.02.2024, Curtea de Apel București – Secția a VI-a civilă a respins apelul formulat de apelanții-reclamanți A și B și apelul formulat de apelanta-pârâtă Banca C S.A., obligând apelanta pârâtă la plata către apelanții-reclamanți a sumei de 2.000 lei cheltuieli de judecată în apel.

Recursul formulat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la data de 08.07.2024, a declarat recurs principal pârâta Banca C S.A., iar la data de 29.08.2024, au declarat recurs incident reclamanții A și B. Recurenta pârâtă Banca C S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și rejudecarea în fond a cauzei în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.8 C. proc. civ., recurenta Banca C S.A. arătând că hotărârea instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, instanțele de fond neținând cont de faptul că, la momentul comunicării notificării de echilibrare, respectiv 08.11.2021, contractul era rezoluționat, ca urmare a nerespectării obligațiilor de plată, debitorii reclamanți aflându-se deja în procedura executării silite, conform cererii de executare silită nr. x din 28.07.2021, aferentă dosarului de executare nr. x/2012 al BEJ D. De asemenea, recurenta a arătat că instanța de fond și cea de apel s-a raportat la paragraful 49 din Decizia Curții Constituționale nr. 62/2017, care prevede că, în cazul constatării intervenirii impreviziunii, instanța are posibilitatea de a interveni asupra contractului în mod efectiv, fie în sensul dispunerii încetării executării sale, fie în sensul adaptării sale noilor condiții, cu efecte juridice doar pentru viitor, prestațiile deja executate rămânând câștigate contractului. Or, în prezenta speță, există un contract deja rezoluționat la momentul comunicării notificării, ca urmare a nerespectării obligațiilor de plată, debitorii fiind decăzuți din beneficiul termenului, neputând fi luată în discuție încetarea executării acestuia sau adaptarea pentru viitor. În plus, instanța de apel s-a raportat la prevederile Deciziei Curții Constituționale nr. 623/2016, ce fac referire la un contract în vigoare la momentul notificării de reechilibrare menționat. Un alt motiv invocat de recurenta pârâtă se referă la greșita aplicare a normelor de drept material cu privire la intervenirea impreviziunii, nefiind avut în vedere împărțirea riscului supraadăugat, ce a fost stabilit integral în sarcina băncii. A mai susținut recurenta pârâtă că soluția dispusă se raportează la cursul de schimb de la data încheierii contractului de credit și obliga la recalcularea ratelor de la data încheierii contractului, fiind evidentă retroactivarea impreviziunii invocate, soluție ce nu a ținut cont de derularea contractului, de obligativitatea acestuia și de buna credință a băncii. O altă critică se referă la faptul că hotărârile pronunțate în cauză sunt date cu aplicarea greșită a normelor de drept material și cu privire la intervenirea impreviziunii raportat la prevederile Legii nr. 72/2016, întrucât instanța de apel a păstrat formula de reechilibrare dispusă de instanța de fond, fără a ține cont de faptul că ceea ce se împarte între părți este riscul supraadăugat. Or, în formula dispusă de instanța de fond, riscul supraadăugat este suportat efectiv doar de pârâtă. Prin recursul incident declarat, reclamanții A și B au solicitat casarea în parte a deciziei civile nr. 309 din 22.02.2024 pronunțate de Curtea de Apel București, în ceea ce privește soluția pronunțată cu privire la stabilirea momentului la care a intervenit impreviziunea, urmând ca instanța să dispună stabilirea lunii martie a anului 2019 ca fiind momentul la care a intervenit impreviziunea și de la care se dispune adaptarea contractului de credit după formula stabilită de instanța de judecată și admiterea capătului 2 al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulat și precizat. Au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu privire la stabilirea momentului la care a intervenit impreviziunea, reclamanții apreciind că instanța de apel a încălcat prevederile art. 970 C. civ. de la 1864, care fundamentează teoria impreviziunii. Au precizat recurenții reclamanți că nu și-au fundamentat acțiunea ce formează obiectul dosarului exclusiv pe prevederile Legii nr. 77/2016, ci au invocat cu titlu de temei de drept principal dispozițiile art. 970 C. civ. de la 1864, aspecte reținute de instanțele fondului și necontestate de către intimata pârâtă. În opinia acestora, momentul la care survine impreviziunea este cel la care debitorul a adus la cunoștință această situație creditorului, fiind declanșată astfel obligația ambelor părți de a purta negocieri în vederea identificării unei soluții viabile pentru depășirea crizei. Astfel, deși impreviziunea a intervenit înainte de luna martie a anului 2019, a solicitat instanței constatarea ei de la momentul în care efectele intervenirii impreviziunii i-au pus în imposibilitatea plății în integralitate a ratelor. Pe cale de consecință, recurenții reclamanți au apreciat că soluția instanței de apel contravine modului în care trebuie interpretate și aplicate dispozițiile art. 970 C. civ. de la 1864, fiind astfel nelegală. Un alt motiv de recurs indicat de recurenții reclamanți, raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., se referă la nemotivarea hotărârii cu privire la petitul 2 al cererii. Recurenții au arătat că au susținut în fața instanței de apel faptul că, în realitate, capătul 2 al cererii reprezintă consecința firească a modificării obligațiilor contractuale de la momentul intervenirii impreviziunii, scopul solicitării fiind restituirea sumelor achitate, respectiv anularea sumelor pretinse dar neachitate, sume calculate în temeiul obligațiilor inițiale, în perioada cuprinsă între data intervenirii impreviziunii și data hotărârii judecătorești. În interpretarea recurenților, efectele juridice doar pentru viitor se aplică de la momentul în raport cu care se apreciază incidența impreviziunii, or, dacă după momentul intervenirii impreviziunii și până la data la care instanța a constatat incidența acesteia au fost achitate sume excedentare sau sume cu titlu de accesorii, este injust ca acestea să nu fie restituite având în vedere constatarea incidenței impreviziunii. Cu privire la capătul secundar de cerere, respectiv reluarea plății ratelor în temeiul graficului de rambursare emis de intimată, recurenții au arătat instanței de apel faptul că, deși instanța fondului a respins, ca neîntemeiat, în integralitate, capătul secund de cerere, această respingere nu a fost motivată sub niciun aspect, Curtea de Apel București ignorând această solicitare. Astfel, recurenții au subliniat că decizia instanței de apel nu conține motivele pentru care s-au respins solicitările acestora. Al treilea motiv de recurs indicat de recurenții reclamanți se referă la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material cu privire la petitul nr. 2 din cererea introductivă de instanță. Au susținut recurenții că argumentele Curții de Apel București, conform cărora declararea scadenței anticipate a contractului de credit împiedică obligarea recurentei la restituirea către aceștia a sumelor achitate excedentar, anularea și restituirea accesoriilor calculate, respectiv reluarea plății ratelor, în temeiul graficului de rambursare, contravin efectelor impreviziunii contractuale, astfel cum au fost acestea desprinse din art. 970 C. civ. de la 1864 și Decizia Curții Constituționale nr. 623/2016. Pentru ipoteza avansată în mod corect, în care impreviziunea a intervenit și trebuie constatată începând cu luna martie a anului 2019, adaptarea contractului dispunându-se pentru viitor din acel moment, se identifică o serie de prestații pe care banca le-a încasat în mod nedatorat. Stabilindu-se o formulă de calcul din aplicarea căreia rezultă o obligație principală într-un cuantum mai scăzut decât cel pretins sau achitat efectiv, nu mai subzistă temeiul juridic al excedentului sau al accesoriilor, care se impun a fi anulate sau restituite reclamanților. Corelativ celor de mai sus, devine incidentă și reluarea plății ratelor în temeiul graficului de rambursare emis de pârâtă, având în vedere că, în lipsa excedentului și a accesoriilor, reclamanții ar fi avut posibilitatea suportării ratelor și nu s-ar fi ajuns în ipoteza declarării scadenței anticipate.

Apărările formulate în cauză La data de 29.08.2024, intimații-reclamanți au depus la dosar întâmpinare, prin care au invocat excepția inadmisibilității recursului, raportat la dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., excepția nulității recursului, având în vedere că motivele invocate nu se încadrează în ipotezele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar pe fondul cauzei, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. De asemenea, la data de 09.10.2024, recurenta pârâtă a formulat întâmpinare la recursul incident solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 18.07.2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. x, astfel cum reiese din fișa Ecris. În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 ind. 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 23.10.2024, s-a fixat termen de judecată la data de 14.01.2025, în ședință publică, cu citarea părților. La termenul din 14.01.2025, după dezbateri contradictorii, instanța a rămas în pronunțare asupra excepției inadmisibilității recursului principal, invocată în cuprinsul întâmpinării. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul, sub aspect formal, din perspectiva excepției inadmisibilității, a cărei analiză este prioritară, în raport de prevederile art. 248 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Potrivit art. 129 din Constituția României, ,,Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”, iar, conform art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., ,,Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei”. În raport cu dispozițiile constituționale și legale citate, admisibilitatea unei căi de atac și provocarea controlului judiciar al unei hotărârii judecătorești sunt condiționate de exercitarea acesteia în condițiile legii. În cauză, Înalta Curte reține că obiectul recursului principal îl constituie decizia civilă nr. 309 din 22.02.2024, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VI civilă, în dosarul nr. x/3/2022*, obiectul cauzei vizând obligație de a face, respectiv adaptarea convenției de credit încheiate între părți prin raportare la dispozițiile Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, precum și la prevederile Codului civil de la 1864. Or, conform art. 27 C. proc. civ., „hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul”. În temeiul acestui text de lege, regimul juridic al căilor de atac este determinat de legea în vigoare la data începerii procesului. Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată (25.02.2022), sunt supuse recursului ,,hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege”. Alin (2) al aceluiași text, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, prevede, printre altele, că nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile, în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite. Dispozițiile legale anterior evocate reglementează litigiile în care este suprimat dreptul la recurs, după criteriul materiei în care a fost pronunțată hotărârea instanței de apel. Așa cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, prezentul litigiu este unul având ca obiect adaptarea convenției de credit în temeiul dispozițiilor Legii nr. 77/2016, coroborate cu prevederile Codului civil de la 1864. Or, în acest context, rezultă că hotărârea pronunțată în apel de către Curtea de Apel București este definitivă, întrucât, prevederile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. înlătură expres posibilitatea atacării cu recurs a hotărârilor pronunțate în cereri ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite. Calea de atac astfel declarată, câtă vreme este exclusă în mod expres de către legiuitor, este inadmisibilă, pârâta și reclamanții, în cauză, neavând deschisă calea procesuală a recursului pe care au înțeles să o folosească. Se mai reține că instanța nu are posibilitatea de a considera ca admisibilă orice cale de atac promovată, chiar dacă hotărârea atacată ar fi considerată de părți netemeinică sau nelegală, și chiar dacă hotărârea pronunțată menționează posibilitatea exercitării căii de atac, ci are obligația de a analiza căile de atac în limitele și cu respectarea condițiilor impuse de lege în respectarea principiului preeminenței dreptului, recunoscut în preambulul Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și, implicit, a principiului securității raporturilor juridice, conform căruia o hotărâre definitivă nu mai poate forma obiectul controlului de legalitate, în afara căilor extraordinare de atac expres și limitativ stabilite de lege. Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești. Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii. Recunoașterea unei căii de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenței atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii. Pentru considerentele prezentate, constatându-se că excepția inadmisibilității este întemeiată, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., văzând și dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte o va admite și va respinge, ca inadmisibil, recursul principal declarat de pârâta Banca C S.A. împotriva deciziei civile nr. 309 din 22.02.2024, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VI-civilă, în dosarul nr. x/3/2022*. Pe cale de consecință, în temeiul art. 491 C. proc. civ., raportat la art. 472 alin. (2) C. proc. civ., ținând seama de soluția pronunțată asupra recursului principal, respins ca inadmisibil, Înalta Curte va constata ca rămas fără efect recursul incident declarat de recurenții reclamanți A și B împotriva deciziei civile nr. 309 din 22.02.2024, pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2022*. Totodată, în conformitate cu art. 453 C. proc. civ., instanța de recurs va respinge, ca neîntemeiată, cererea recurenților reclamanți de acordare a cheltuielilor de judecată, având în vedere faptul că aceștia nu au obținut câștig de cauză în propria cale de atac exercitată și nici nu au administrat dovezi care să permită determinarea întinderii sumelor cheltuite în combaterea recursului principal, în condițiile în care factura fiscală nr. 15828/13.01.2025 și extrasul de cont din data de 10.01.2025 fac referire la plata unui onorariu anual aferent perioadei decembrie 2024 - noiembrie 2025.