ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 871/2021

Ședința publică din data de 6 aprilie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 4 ianuarie 2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A., constatarea nulității absolute a clauzelor de suportare și preluare a riscului valutar, prevăzute la art. 4.3. alineat ultim din Condițiile generale ale convenției de credit nr. x/22.11.2007 și la art. 4.5. din Condițiile generale ale convenției nr. x/10.06.2008, recalcularea ratelor achitate prin raportare la valoarea inițială a CHF astfel cum era la momentul încheierii contractului, respectiv la o valoare a francului de 1,977 RON, restituirea tuturor sumelor încasate de către pârâtă, în temeiul acestor clauze de suportare a riscului valutar, de la începutul derulării convențiilor de credit menționate, sume actualizate cu rata inflației, precum și dobânda legală aferentă acestor sume.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000.

Prin întâmpinare, pârâta, prin avocat, a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București, apreciind că, în speță, competența materială de soluționare a cauzei revine tribunalului.

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanții au achiesat la excepția necompetenței materiale a judecătoriei, invocată de pârâtă prin întâmpinare.

Prin încheierea din 28 iunie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Sectorului 2 București, secția Civilă a dispus disjungerea cauzei în ceea ce privește convenția nr. x/10.06.2008 cu formarea unui dosar distinct în ceea ce privește această convenție și, totodată, a prorogat discutarea excepției necompetenței materiale a instanței pentru termenul acordat în cauză.

Prin sentința civilă nr. 10216 din 12 septembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată de pârâtă și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A. și B. în favoarea Tribunalului București (în ce privește contractul de credit nr. x/22.11.2007).

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 19.10.2016, sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 3333 din 27 septembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții A. și B. au formulat apel, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii și constatării caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, iar, în subsidiar, anularea convenției de credit și repunerea parților în situația anterioară.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă la 27 februarie 2018, sub nr. unic de dosar x/2018

La data de 14.03.2018, intimata C. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității modificării acțiunii în calea de atac, iar, pe fond, respingerea apelului, ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată. În motivare, cu privire la excepția inadmisibilității, se arată că, prin motivele de apel, se invocă aspecte noi, care nu au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată, respectiv anularea convenției de credit și repunerea părților în situația anterioară. Așadar, intimata-pârâtă susține că apelanții își modifică cererea de chemare în judecată, cu toate că, în conformitate cu dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., în apel nu se pot face alte cereri noi.

Prin urmare, în considerarea faptului că, prin motivele de apel, se formulează pretenții noi, care nu au făcut obiectul cererii de chemare în judecată, intimata-pârâtă a solicitat admiterea excepției.

La data de 02.04.2018, apelanții-reclamanți au depus răspuns la întâmpinarea intimatei. În susținere, au arătat că excepția invocată este nefondată, întrucât, prin cererea introductivă, au solicitat anularea convențiilor de credit nr. x/22.11.2007 și y/10.06.2008, cu repunerea părților în situația anterioară. Pe fond, au solicitat respingerea apărărilor intimatei.

Prin încheierea din 8 iunie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a pus în discuție excepția inadmisibilității invocată prin întâmpinare de către intimată și a apreciat că aceasta nu este o veritabilă excepție procesuală, ci mijloc de apărare în legătură cu cererea formulată de apelanți sub aspectul soluției pe capătul privind nulitatea convenției și repunerea părților în situația anterioară, urmând a o analiza dacă reprezintă o pretenție nouă sau nu, cu ocazia examinării întregului apel.

Prin decizia nr. 1283 A din 18 iunie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 3333 din 27 septembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata C. S.A.

La 19 octombrie 2018, recurenții-reclamanți A. și B. au declarat recurs împotriva deciziei nr. 1283 A din 18 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe pentru a se pronunța și asupra capătului de cerere neanalizat, respectiv cel prin care reclamanții au solicitat anularea convenției de credit nr. x/22.11.2007.

Recurenții-reclamanți au invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au susținut că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii evidente atunci când analizează aplicabilitatea în speță a dispozițiilor imperative ale Legii nr. 193/2000, prin modul în care se raportează la aplicabilitatea în speță a Directivei 93/13/CE, precum și a Deciziei nr. 623/2016 a Curții Constituționale.

Astfel, deși recunoaște incidența în speță a Deciziei nr. 623/2016 a Curții Constituționale privind aplicarea teoriei impreviziunii și în cazul contractelor încheiate sub imperiul vechiul C. civ., în a doua jumătate a paginii 16 din decizia recurată, reținând că o instanță judecătorească are competența și obligația să aplice impreviziunea atunci când intervine un risc supra-adăugat, care nu a putut face obiectul in concreto a unei previzionări de către niciuna dintre părți, instanța de apel consideră în mod nejustificat că reclamanții nu au făcut dovada îndeplinirii condițiilor impreviziunii.

Recurenții consideră că această concluzie a instanței de apel este în contradicție cu expunerea și concluziile de la punctul 1 al deciziei recurate, unde se spune că, indiferent cât de inechitabilă și cât de mult dezechilibru ar provoca între drepturile și obligațiile părților o clauză contractuală, chiar dacă ar fi contrară bunei credințe, atunci aceasta este exclusă de la cercetarea caracterului abuziv, dacă este vorba despre modul în care este prevăzută suportarea riscului valutar într-un contract de credit, întrucât aceasta se reflectă într-un act normativ, mai precis principiul nominalismului din vechiul C. civ.

Arată că instanța de apel a reținut că echitatea este corolar al bunei-credințe ce guvernează contractul civil, de la nașterea până la epuizarea tuturor efectelor, cu toate că mai întâi a susținut că o clauză contractuală, chiar dacă ar fi contrară bunei-credințe, este exclusă de la cercetarea caracterului abuziv, dacă este vorba despre modul în care este prevăzută suportarea riscului valutar într-un contract de credit.

Referitor la dovada îndeplinirii condițiilor impreviziunii, recurenții arată că, la pagina 17 a deciziei recurate, instanța de apel a făcut referire la paragraful 117 al considerentelor Deciziei Curții Constituționale nr. 623/2016.

Prin urmare, recurenții susțin că instanța de apel, deși recunoaște în hipervalorizarea CHF existența evenimentului exterior și imprevizibil, reține că reclamanții nu au demonstrat că sunt debitori care, deși au acționat cu bună-credință, în conformitate cu prevederile art. 57 din Constituție, nu-și mai pot îndeplini obligațiile ce rezultă din contractul de credit nr. x/22.11.2007.

Recurenții mai arată și faptul că instanța de apel a reținut că lipsa mijloacelor de plată ale debitorului, situația patrimonială a acestuia este indiferentă pentru analiza efectului perturbator al evenimentului asupra contractului (începutul pag. 18 a deciziei recurate). După aceea, instanța de apel spune că impreviziunea relevă o dezechilibrare a prestațiilor cu consecința unei onerozități excesive a executării contractului pentru debitor.

În accepțiunea recurenților, dublarea ratei lunare, în condițiile unei crize economice grave, care le-a redus venitul la jumătate reprezintă un eveniment excepțional ce afectează echilibrul juridic al prestațiilor.

Instanța de apel a mai reținut că debitorul trebuie să facă dovada onerozității excesive, a executării prin raportare, în principal, la dezechilibrul dintre prestația sa și cea a creditorului. Odată cu hipervalorizarea CHF prestația reclamanților s-a dublat, în sensul că au plătit rată dublă, în timp ce prestația creditorului s-a limitat doar la încasarea acestei rate, încasare dublă ca valoare față de cea pe care a încasat-o până atunci, fără a exista în contract o protecție contractuală cât de mică și pentru recurenți.

În schimb, arată că, pentru eventualitatea în care cursul CHF ar fi scăzut față de cel inițial, Banca și-a asigurat destulă protecție, prin comisionul de risc, iar, în contract, pe lângă acesta, a mai prevăzut, ca o măsură suplimentară de precauție, și clauza abuzivă de suportare în exclusivitate de către consumatori a eventualelor diferențe de curs valutar, clauză cuprinsă în art. 4.3 teza ultimă de la pagina 6 din convenția de credit nr. x/22.11.2007.

Astfel, recurenții apreciază că aceste dezechilibre din cadrul convenției nu au nimic de-a face cu protecția socială, cum în mod surprinzător a insinuat instanța de apel, care a reținut, contrar tuturor aspectelor prezentate, că Banca ar fi acționat față de reclamanți cu bună-credință.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material întrucât, deși observă și stabilește faptul că solicitarea de anulare a convenției de credit nr. x/22.11.2007 nu a fost formulată pentru prima dată în apel, nu sancționează în niciun fel prima instanță pentru că nu s-a pronunțat asupra acestui capăt de cerere și nu l-a pus în discuția părților.

Astfel, în loc să observe că lipsește orice fel de referire sau pronunțare pe fond asupra acestui aspect din hotărârea primei instanțe și să trimită cauza la rejudecare, instanța de apel a reținut că reclamanții nu au motivat această solicitare. Contrar acestei statuări, recurenții-reclamanți susțin că au motivat respectiva solicitare odată cu formularea acesteia, dar, și pe larg, în cuprinsul acțiunii introductive.

În încheiere, recurenții-reclamanți reiterează solicitarea de admitere a recursului formulat, cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe pentru a se pronunța și aceasta asupra capătului de cerere omis a fi cercetat.

Intimata-pârâtă C. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, întrucât motivele de casare invocate nu se încadrează în limitele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., formulând, totodată, și apărări pe fondul cauzei, în sensul respingerii recursului, ca nefondat.

Recurenții-reclamanți au depus răspuns la întâmpinare, solicitând, pentru argumentele dezvoltate, respingerea apărărilor intimatei-pârâte.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 28 iulie 2020, s-a dispus comunicarea raportului către părți.

Prin încheierea completului de filtru din 15 decembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă C. S.A. prin întâmpinare și a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 1283 A din 18 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, stabilind termen de judecată la 6 aprilie 2021, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au formulat mai multe critici.

Printr-o primă critică, recurenții-reclamanți susțin că, deși instanța de apel recunoaște incidența în speța de față a Deciziei nr. 623/2016 a Curții Constituționale privind aplicarea teoriei impreviziunii și în cazul contractelor încheiate sub imperiul vechiul C. civ., în a doua jumătate a paginii 16 din decizie, cu toate că reține obligația instanțelor de a aplica impreviziunea atunci când intervine un risc supra-adăugat, care nu a putut face obiectul in concreto a unei previzionări de către niciuna dintre părți, instanța de apel consideră în mod nejustificat că reclamanții nu au făcut dovada îndeplinirii condițiilor impreviziunii.

Recurenții consideră că această concluzie a instanței de apel este în contradicție cu expunerea și concluziile de la punctul I al deciziei recurate, unde se spune că, indiferent cât de neechitabilă și cât de mult dezechilibru ar provoca între drepturile și obligațiile părților o clauză contractuală, chiar dacă ar fi contrară bunei-credințe, atunci aceasta este exclusă de la cercetarea caracterului abuziv, dacă este vorba despre modul în care este prevăzută suportarea riscului valutar într-un contract de credit, întrucât aceasta se reflectă într-un act normativ, mai precis principiul nominalismului din vechiul C. civ.

Înalta Curte nu poate primi critica formulată de recurenții-reclamanți pentru considerentele ce succed.

În primul rând, instanța de apel a analizat punctual criticile reclamanților, începând cu cea privind clauza de risc valutar prin raportare la prevederile Legii nr. 193/2000 (pct. I), continuând cu a doua critică care viza soluția pe capătul de cerere având ca obiect înghețarea cursului la data încheierii contractului, având ca temei teoria impreviziunii (pct. II) și încheind prin a analiza solicitarea reclamanților de anulare a contractului de credit nr. x/22.11.2017 și repunerea părților în situația anterioară (pct. III).

Instanța de apel a făcut o analiză și a prezentat concluziile pentru fiecare critică în parte, astfel încât nu pot fi invocate presupuse contradicții între considerente prin care instanța de apel a răspuns unor critici diferite.

Astfel, recurenții-reclamanți nu pot invoca existența unei contradicții între considerentele din a doua jumătate a paginii 16 din decizie (care corespund criticilor formulate pe capătul de cerere având ca obiect înghețarea cursului la data încheierii contractului, în baza teoriei impreviziunii) cu expunerea și concluziile de la punctul I al deciziei recurate (prin care instanța de apel a răspuns criticilor reclamanților referitoare la pretinsul caracter abuziv al clauzei de risc valutar).

Printr-o altă critică subsumată aceluiași motiv de nelegalitate, recurenții-reclamanți au susținut că, la începutul paginii 17 a deciziei recurate, instanța de apel vorbește de existența a două principii interdependente pe care se întemeiază contractul civil, respectiv: puterea de lege/forța obligatorie a contractului, ce vizează nu numai ceea ce contractul prevede în mod expres în clauzele sale ci și toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației după natura sa, precum și buna-credință în executarea acestuia, în condițiile în care anterior, instanța a susținut că, în virtutea principiului nominalismului, indiferent cât de neechitabilă și cât de mult dezechilibru ar provoca între drepturile și obligațiile părților o clauză contractuală, chiar dacă ar fi contrară bunei-credințe, atunci aceasta este exclusă de la cercetarea caracterului abuziv, dacă este vorba despre modul în care este prevăzută suportarea riscului valutar într-un contract de credit.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reține că acea parte din decizie la care se referă recurenții-reclamanți reprezintă o reproducere a considerentelor Deciziei Curții Constituționale a României nr. 623/2016, pe care instanța de apel le-a apreciat a fi relevante în analiza celei de a doua critici având ca obiect înghețarea cursului la data încheierii contractului în virtutea teoriei impreviziunii, considerente care nu pot veni în contradicție cu cele statuate de instanță în ceea ce privește excluderea de la cercetarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar.

Și în privința acestei critici se impun aceleași considerente, în sensul că recurenții-reclamanți nu pot invoca existența unei contradicții între considerentele care corespund analizei instanței de apel, efectuate distinct, în funcție de cele două temeiuri juridice invocate de reclamanți (pe de o parte, regimul juridic al clauzelor abuzive reglementat de Legea nr. 193/2000, iar pe de altă parte, teoria impreviziunii).

Referitor la dovada îndeplinirii condițiilor impreviziunii, recurenții-reclamanți atrag atenția asupra faptului că atunci când conturează modul în care controlul judecătoresc va viza această situație, în cuprinsul paginii 17 a deciziei recurate, instanța de apel face referire la paragraful 117 al considerentelor Deciziei nr. 623/2016 a Curții Constituționale, mai exact la condițiile cu caracter obiectiv referitoare la cauza schimbării circumstanțelor (existența situației neprevăzute), sau la cuprinsul contractului (absența unei clauze de adaptare a contractului), precum și condițiile cu caracter subiectiv referitoare la atitudinea/conduita părților contractante (lipsa culpei debitorului în executarea contractului) sau la efectele schimbării circumstanțelor (caracterul licit al neexecutarii obligațiilor contractuale).

Recurenții-reclamanți se rezumă la a menționa un pasaj din cuprinsul deciziei recurate, care nu reprezintă altceva decât un considerent din cuprinsul aceleiași decizii a Curții Constituționale (decizia CCR nr. 623/2016 paragraful 117) pe care instanța de apel, considerându-l relevant, l-a reprodus, iar apoi a conchis, pentru argumentele aduse, că, în speță, reclamanții nu au demonstrat că sunt debitori care, deși au acționat cu bună-credință, nu își mai pot îndeplini obligațiile ce rezultă din contractul de credit nr. x/22.11.2007 din cauza evenimentului exterior și imprevizibil invocat (hipervalorizarea CHF în raport cu moneda națională).

Înalta Curte reține că verificarea îndeplinirii condițiilor impreviziunii ține de temeinicia, și nu de legalitatea deciziei recurate, aspecte care excedează etapei procesuale a recursului, în care nu pot fi analizate decât aspecte de nelegalitate.

În acest sens, situația de fapt reținută de prima instanță de fond, în sensul că "riscul valutar a fost asumat în mod expres de către împrumutat" și că "modificarea situației avute în vedere la încheierea contractului nu poate fi calificată ca fiind excesiv de oneroasă pentru consumator", confirmată de instanța de apel, nu poate fi modificată în recurs, față de specificul acestei căi extraordinare de atac.

În continuare, recurenții arată că, deși instanța de apel recunoaște în hipervalorizarea CHF existența evenimentului exterior și imprevizibil, susține că reclamanții nu au demonstrat că sunt debitori care, deși au acționat cu bună-credință, în conformitate cu prevederile art. 57 din Constituție, nu își mai pot îndeplini obligațiile ce rezultă din contractul de credit x/22.11.2007. Mai arată că, în accepțiunea instanței de apel, lipsa mijloacelor de plată ale debitorului, situația patrimonială a acestuia sunt indiferente pentru analiza efectului perturbator al evenimentului asupra contractului (începutul pag. 18 a deciziei recurate), după care instanța de apel spune că impreviziunea relevă o dezechilibrare a prestațiilor, cu consecința unei onerozități excesive a executării contractului pentru debitor.

În finalul criticii, recurenții-reclamanți se întreabă cum ar trebui să fie justificată această imprevizibilitate dacă nici dublarea ratei lunare, în condițiile unei crize economice grave, care le-a redus venitul la jumătate, nu înseamnă un eveniment excepțional ce afectează echilibrul juridic al prestațiilor.

Cu toate că, și prin această critică, recurenții încearcă să releve un caracter contradictoriu al considerentelor deciziei recurate, Înalta Curte reține că instanța de apel a motivat mult mai amplu concluzia la care a ajuns în privința reclamanților debitori. Așadar, recurenții reproduc selectiv anumite considerente ale deciziei recurate, în condițiile în care instanța de apel a adus și alte argumente pentru care nu a reținut critica reclamanților referitoare la înghețarea cursului la data încheierii contractului, în virtutea teoriei impreviziunii.

În continuare, făcând referire la cele reținute de instanța de apel, în sensul că debitorul trebuie să facă dovada onerozității excesive a executării prin raportare, în principal, la dezechilibrul dintre prestația sa și cea a creditorului, recurenții susțin că, odată cu hipervalorizarea CHF, prestația lor s-a dublat în sensul că au plătit o rată dubla, în timp ce prestația creditorului s-a limitat doar la încasarea acestei rate, încasare dublă ca valoare față de cea pe care a încasat-o până atunci, fără a exista în contract o protecție contractuală cât de mică și pentru debitori. Au mai învederat că, prin respectivul contract, banca și-a asigurat destulă protecție pentru eventualitatea în care cursul CHF ar fi scăzut față de cel inițial, prin introducerea comisionului de risc, pe lângă care a mai prevăzut și clauza de suportare în exclusivitate de către debitori a eventualelor diferențe de curs valutar, clauza cuprinsă în art. 4.3 teza ultima de la pag. 6 din convenția de credit nr. x/22.11.2007.

Cu referire la această critică, Înalta Curte reține că, și de această dată, recurenții reproduc selectiv din considerentele deciziei recurate.

Astfel, pe lângă cele arătate de recurenți, se constată că instanța de apel a evidențiat și alte aspecte, cum ar fi rațiunea teoriei impreviziunii, care privește protecția contractuală, și nicidecum protecția socială, dar și faptul că instituția impreviziunii constituie un mijloc de protecție a debitorului contractant (ceea ce înseamnă că, teoretic, inclusiv Banca se poate prevala, acolo unde este cazul, de instituția impreviziunii în adaptarea contractului).

De altfel, așa cum s-a mai reținut în jurisprudență, teoria impreviziunii rămâne o excepție de la principiul forței obligatorii a contractului reglementat de art. 969 din C. civ. de la 1864, necesitând a fi folosită cu moderație.

În speță, reclamanții au invocat în susținerea teoriei impreviziunii fluctuațiile cursului de schimb valutar CHF-RON, însă, așa cum reiese din considerentele deciziei recurate, simpla creștere a valorii CHF nu poate fi considerată un element imprevizibil, respectiv, devalorizarea unei monede nu ar putea fi considerată o clauză de impreviziune impredictibilă (eveniment excepțional și exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului).

Cât privește aplicarea teoriei impreviziunii, Înalta Curte reține că, sub acest aspect, în cuprinsul Deciziei Curții Constituționale a României nr. 62/07.02.2017 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, decizie publicată în Monitorul Oficial al României nr. 161/03.03.2017, instanța de contencios constituțional a statuat în cuprinsul considerentului 38 faptul că:

"În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Desigur că la această sumă, potrivit convenției părților, urmează a fi adăugate sumele care reprezintă costurile asociate cu acordarea creditului - dobânda și comisioanele prevăzute în contract. Același principiu se aplică în cazul concret al contractului de credit (care nu reprezintă altceva decât un tip de contract de împrumut de consumație cu dobândă), atâta vreme cât acordarea creditului în monedă străină este permisă conform reglementărilor legale și câtă vreme împrumutatul are obligația de a restitui lucruri de aceeași cantitate și calitate. Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar și în condițiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea și rambursarea creditelor în monedă străină. Într-o atare situație, ambele părți își asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării, raportat la o altă monedă considerată etalon, sau, mai corect din punct de vedere obiectiv, raportat la aur."

Tot Curtea Constituțională a României a arătat atât în Decizia nr. 623/25.10.2016 (par. 96 și 98 din Decizie) cât și în Decizia nr. 62/07.02.2017 (pct. 45 și 46 din decizie) că, în fapt, orice contract de credit în valută presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părți ale contractului, în baza autonomiei lor de voință, principiu care caracterizează materia încheierii contractului și un "risc supraadăugat" care nu a putut face obiectul unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanților și care ține de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul inițial.

În altă ordine de idei, se cuvine menționat faptul că invocarea instituției impreviziunii exclude existența unei clauze abuzive. Așadar, în vreme ce existența/constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale are drept consecință constatarea nulității respectivei clauze, aplicarea teoriei impreviziunii are drept consecință adaptarea respectivului contract, fără a putea fi pusă în discuție un eventual caracter abuziv al vreunei clauze contractuale.

Așadar, solicitarea de înghețare pentru întreaga durată a contractului a cursului de schimb CHF-LEU la nivelul celui existent la momentul semnării contractului din 22.11.2007 (formulată explicit la pagina 9 a acțiunii introductive) nu reprezintă altceva decât o solicitare de adaptare a contractului, măsură incompatibilă cu pretenția principală formulată, de constatare a nulității absolute a clauzei prevăzute la art. 4.3 alineat ultim din Condițiile generale ale convenției, ca urmare a invocării caracterului abuziv al respectivei clauze, în temeiul Legii nr. 193/2000.

Astfel, cu toate că reclamanții nu au învestit instanța de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune, în dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată dezechilibrul prestațiilor părților contractante, intervenit în cursul executării convenției, a fost folosit ca argument în susținerea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce impuneau restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat.

Or, o solicitare de constatare nulitate parțială contract și unul în adaptarea convenției, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce cea de-a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenție valabil încheiată.

Prin urmare, recurenții se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante contrar cerinței bunei-credințe și, prin urmare, tind astfel la justificarea îndeplinirii condițiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar. Or, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel (în considerentele corespunzătoare primei critici din apel a reclamanților) clauzele contractuale în discuție sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecății în privința clauzelor prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

În continuare, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat a se constata că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material întrucât, deși observă și stabilește faptul că solicitarea de anulare a convenției de credit nr. x/22.11.2007 nu a fost formulată prima dată în apel, instanța nu a sancționat în nici un fel prima instanță pentru că nu s-a pronunțat asupra acestui capăt de cerere și nu 1-a pus în discuția părților.

Mai arată că, în loc să observe lipsa oricărei referiri asupra acestui aspect din hotărârea primei instanțe, instanța de apel arată că reclamanții nu au motivat această solicitare, cu toate că, în accepțiunea recurenților, au motivat solicitarea mai sus arătată prin chiar formularea solicitării, dar și pe larg, în cuprinsul acțiunii introductive.

Răspunzând acestei critici, instanța de recurs reține că, prin însăși cererea de chemare în judecată, reclamanții nu au formulat o astfel de solicitare (de anulare a convenției de credit nr. x/22.11.2007, cu repunerea părților în situația anterioară).

Cu toate acestea, la data de 31 mai 2017, solicitând reluarea judecății (suspendate de Tribunalul București în temeiul art. 242 alin. (1) C. proc. civ.) și, totodată, dând curs obligațiilor stabilite prin rezoluția judecătorului din 24.10.2016, de a preciza valorile solicitate a capetelor 2 și 3 din cerere, se constată că, reclamanții au solicitat, prin capătul 3 de cerere, "restituirea tuturor sumelor încasate pe nedrept de către pârâtă, în temeiul acestor clauze abuzive, de preluare și suportare a riscului valutar ….solicitând anularea convenției de credit nr. x/22.11.2007 cu repunerea părților în situația anterioară….".

Ulterior, prin apelul formulat, reclamanții au solicitat "casarea sentinței civile nr. 3333 din 27.09.2017, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2016, iar în rejudecare, admiterea apelului și admiterea acțiunii privind declararea nulității absolute a clauzei abuzive…cuprinse în art. 4.3 teza ultimă din convenția de credit…". Totodată, au arătat că, "în subsidiar, în condițiile în care intimata insistă în această atitudine de neacceptare a cererii…de reechilibrare a contractului" au arătat că solicită "anularea convenției de credit și repunerea părților în situația anterioară, respectiv în situația de a-i achita acesteia suma refinanțată de 151.356,53 euro conform convenției de credit inițiale nr. x/13.07.2007".

Sub o primă observație, trebuie lămurit că reclamanții nu au învestit în mod legal instanța cu o cerere distinctă de anulare a convenției de credit cu consecința repunerii în situația anterioară.

Așa cum în mod corect a observat instanța de apel, petitul formulat prin cererea precizatoare din 31.05.2017 nu era motivat în fapt și în drept în mod separat și coerent, astfel că nu erau îndeplinite cerințele prevăzute de art. 194 lit. d) din C. proc. civ., pentru a fi considerat o cerere distinctă, asupra căreia instanța trebuia să se pronunțe. Având în vedere și susținerile recurenților potrivit cărora motivarea acestei solicitări se regăsea în cuprinsul cererii introductive, se impune concluzia că această solicitare era circumscrisă cererii privind anularea clauzelor abuzive întemeiate pe Legea nr. 193/2000.

În al doilea rând, în raport cu constatările anterioare, instanța de apel a răspuns în mod corect și motivat criticilor formulate de apelanții-reclamanți, arătând că nu se pune problema aplicării prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, referitoare la anularea întregului contract.

Constatând, așadar, că niciuna dintre criticile formulate de recurenții-reclamanți nu relevă incidența motivelor de casare invocate, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 1283 A din 18 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 1283 A din 18 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 aprilie 2021.