ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 715/2024

Ședința publică din data de 27 martie 2024

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, secția Civilă la 04.10.2018, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. b), art. 6 teza a doua, art. 7 alin. (1) și (2), inserate în contractul de credit nr. x/14.11.2007, și să dispună restituirea sumelor încasate în temeiul acestora, să constate caracterul abuziv al clauzei privind riscul valutar și să dispună stabilizarea cursului de schimb CHF-leu la cursul valabil la data semnării contractului, să oblige pârâta la plata dobânzii legale, calculată pentru sumele ce urmează a fi restituite, de la data plății lor și până la data achitării efective a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2213/08.03.2019, Judecătoria Sectorului 2 București, secția Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București.

Astfel învestit, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a pronunțat sentința civilă nr. 1518/03.06.2021, prin care a respins acțiunea ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe civile, A. și B. au declarat apel.

Prin întâmpinare, Banca de Export-Import a României Eximbank S.A.. a adus la cunoștința instanței realizarea fuziunii prin absorbție, prin care a preluat, în calitate de societate absorbantă, toate drepturile și obligațiile intimatei C. S.A., în calitate de societate absorbită.

Prin decizia civilă nr. 485A/27.03.2023, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul.

Împotriva acestei decizii, A. și B. au declarat recurs, solicitând casarea ei și, pe fondul cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Recurenții au susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material - a Legii nr. 193/2000, a C. civ. și a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Au arătat că instanța de apel nu a făcut o analiză completă a condițiilor reglementate de art. 4 din Legea nr. 193/2000, dar și faptul că, în analiza clauzelor defăimate, a omis examinarea motivelor expuse în acțiune și în memoriul de apel.

Dezvoltarea motivelor de recurs a urmărit cele patru clauze contractuale contestate, care privesc comisionul de administrare, dobânda variabilă, dobânda penalizatoare și riscul valutar.

În legătură cu comisionul de administrare, recurenții au susținut că instanța de apel a greșit când a conchis că nu are caracter abuziv și le-a ignorat motivele prin care evocau caracterul său injust; au învederat că, deși a confirmat că nu era definit în contract, curtea de apel a presupus scopul perceperii sale.

Au afirmat că prevederea contractuală nu îndeplinește condiția de a fi exprimată în mod clar și inteligibil, întrucât nu detaliază motivul perceperii costului de bancă, ceea ce nu le-a permis cunoașterea rațiunilor pentru încasarea lui și nu creează instanțelor cadrul necesar pentru a statua asupra temeiniciei și caracterului real al comisionului; totodată, au afirmat că acest comision echivalează cu o dobândă mascată, producându-le un dezechilibru semnificativ.

Un al doilea segment al recursului a analizat clauza privind dobânda variabilă, autorii căii de atac reproșând curții de apel că nu a analizat în mod concret cerința redactării clauzei în mod clar și inteligibil.

Au susținut că în contractul de credit nu se menționează nici criteriile în funcție de care se modifică rata dobânzii și nici periodicitatea ei, consumatorii fiind supuși voinței discreționare a băncii; de aceea, au apreciat că stipulația contractuală este circumscrisă clauzelor care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral contractul, în lipsa unei motivații întemeiate, enumerate în anexa Legii nr. 193/2000, alin. (1) lit. a).

În continuare, autorii recursului au arătat că hotărârea este nemotivată în privința dobânzii penalizatoare, fiind omisă analiza aspectelor învederate prin acțiune și prin apel.

Aceeași critică a fost formulată și în legătură cu clauza privind riscul valutar și cu solicitarea de înghețare a cursului.

Recurenții au susținut că decizia atacată omite analiza motivelor prin care au susținut că riscul valutar cade doar în sarcina lor, creând un dezechilibru contractual, prin avantajarea băncii.

Au reproșat curții de apel că nu a reținut și nu a aplicat în speță considerentele C.J.U.E. din hotărârea pronunțată în cauza C-186/16, Ruxandra Paula Andriciuc și alții împotriva C. S.A., care consacră obligația băncii de a prezenta împrumutatului posibilele variații ale cursului de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină.

Au subliniat că intimata nu și-a îndeplinit această obligație, dimpotrivă, a prezentat francul elvețian ca fiind cea mai sigură monedă străină, urmărind acapararea clienților, pe care i-a indus în eroare cu bună știință, deși era informată despre viitoarele creșteri ale cursului valutar.

În aceste condiții, au apreciat că prevederea contractuală trebuia examinată din perspectiva cerinței de bună-credință și a existenței a unui dezechilibru semnificativ pentru părțile contractului, prin raportare la momentul încheierii lui.

Autorii căii de atac au criticat și analiza principiului nominalismului monetar, subliniind că au încasat suma împrumutată în RON și nu în franci elvețieni.

Evocând hotărârea pronunțată de C.J.U.E. în cauza C-26/13, Árpád Kásler, Hajnalka Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt., au susținut că instanțele naționale au obligația de a analiza clauzele referitoare la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al prețului sau al renumerației, când nu sunt redactate într-un limbaj clar și inteligibil; în susținerea criticii, au invocat jurisprudența C.J.U.E. în cauzele C-484/08 și C-240/98 - C-244/98.

În continuare, au combătut statuările instanței de apel în privința cerințelor redactării clauzei într-un limbaj clar și inteligibil și a producerii unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și au susținut că instanța de apel a ignorat prezumția relativă de lipsă a negocierii, instituită de Legea nr. 193/2000 tocmai din cauza caracterului preformulat și prestabilit al contractelor de credit.

În privința limbajului inteligibil, au evocat jurisprudența C.J.U.E. și au arătat că validarea acestei condiții presupune posibilitatea pentru consumatori de a prevedea consecințele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecințelor economice care rezultă din acesta.

Au subliniat că de esența raporturilor juridice derivând din contracte sinalagmatice este corelativitatea drepturilor și obligațiilor, or acest echilibru se rupe dacă numai unei părți îi incumbă obligații, fără a beneficia și de drepturi.

Recurenții au arătat că dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul lor, rezultă din conduita intimatei care a preformulat clauzele cu privire la riscul valutar.

Au reproșat lipsa din decizia atacată a verificării condiției bunei-credințe a băncii intimate, fiind ignorată campania publicitară agresivă, prin care a prezentat francul elvețian ca cea mai sigură monedă străină, deși cunoștea evoluția ei precedentă și previzionată; au învederat că la momentul încheierii contractului de credit cursul valutar al francului elvețian era de 2,2 RON, iar în prezent este de 4,1 RON.

De asemenea, au solicitat instanței de recurs să observe că banca intimată nu a respectat obligația de informare în privința riscurilor de majorare a cursului valutar, reglementată de Directiva 2008/48/CE, și, de asemenea, să aibă în vedere practica ce a tranșat înghețarea cursului valutar al francului elvețian, ignorată de instanța de apel. Au reluat în continuare statuările C.J.U.E. din cauzele Andriciuc și Kasler.

În continuare, autorii recursului au afirmat caracterul nenegociat al clauzei de efectuare a plăților în moneda creditului, cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către împrumutați și au conchis că, pentru asigurarea proporționalității prestațiilor asumate de părți, se impune constatarea caracterului abuziv al clauzei de suportare a riscului valutar exclusiv de către împrumutați și înghețarea cursului de schimb valutar.

Au invocat, de asemenea, dispozitivul ordonanței pronunțate de C.J.U.E. în 22.02.2018, în cauza C-119/17, Liviu Petru Lupean și Oana Andreea Lupean împotriva OTP BAAK Nyrt, în care se reține că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că în sfera noțiunii "obiect principal al contractului" intră o clauză inserată într-un contract de credit încheiat în monedă străină între un profesionist și un consumator, fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale, potrivit căreia creditul trebuie restituit în aceeași monedă. De asemenea, că art. 3-5 din aceeași directivă trebuie interpretate în sensul că o clauză în temeiul căreia întregul risc de schimb valutar este transferat asupra împrumutatului și care nu este redactată în mod transparent, astfel încât împrumutatul nu poate evalua, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice ale încheierii unui contract, este susceptibilă să fie considerată drept abuzivă de către instanța națională cu ocazia examinării acestei clauze, atunci când se constată că, în contradicție cu cerința de bună-credință, aceasta creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Au apreciat că aceste condiții nu au fost analizate de instanțele de fond.

Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 07.07.2023, C. a invocat excepția nulității recursului declarat de reclamanți, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și, în urma analizării lui, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate că pot depune puncte de vedere la raport; niciuna dintre părți nu și-a exprimat punctul de vedere.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a luat în examinare excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, asupra căreia, în conformitate cu art. 248 alin. (1), raportat la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:

Articolul 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ. prevede că cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cerința legii presupunând ca dezvoltarea motivelor să facă posibilă încadrarea lor în cazurile de nelegalitate prevăzute de lege.

În speță, recursul a fost întemeiat pe ipotezele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sancționează nerespectarea obligației de motivare a hotărârilor judecătorești, încorporată în dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și de art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părților să facă uz efectiv de dreptul lor de apel; totodată, deși instanțele sunt obligate să își motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument.

Examinând cuprinsul hotărârii atacate, Înalta Curte reține că argumentele privind nemotivarea hotărârii sunt invocate formal, astfel cum se va arăta în continuare:

Cu privire la comisionul de administrare, reglementat de art. 5.1. lit. b) din contractul de credit nr. x/14.11.2017 încheiat de recurenți, în calitate de împrumutați, și C. S.A., în calitate de împrumutător, decizia atacată cuprinde o analiză consistentă a instanței de apel, care a reținut că formula de calcul al sumei de plată cu titlu de comision de administrare lunar include o valoare clar stabilită, de 1%, aplicată asupra sumei creditului contractat; s-a conchis că reclamanții cunoșteau modul de calcul al acestui comision, iar clauzele ce îl reglementează sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil, nu doar din punct de vedere gramatical, ci și din punctul de vedere al conținutului.

Curtea de apel a statuat că dezechilibrul semnificativ nu poate fi dedus din simpla percepere a comisioanelor și nu se analizează, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, din perspectiva valorii prestațiilor asumate de părți, astfel încât consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului, în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă.

Aplicând aceste considerente la cauza de față, a statuat că nu este îndeplinită cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât comisionul a fost perceput pentru administrarea creditului pe durata de derulare a contractului, aspect cunoscut de către apelanții-reclamanți, care au avut și posibilitatea de a prefigura atât condițiile de percepere a comisionului, cât și contraprestația pârâtei în schimbul acestuia.

Totodată, analiza deciziei recurate relevă faptul că instanța de prim control judiciar a analizat scopul și realitatea acestui comision, a înlăturat criticile aduse valorii percepute, ca excedând cererea de constatare a caracterului abuziv și fiind contrare tezei a II-a a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, și a conchis că această clauză contractuală nu este abuzivă, inclusiv din perspectiva hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-621/17 - Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyuláné Kiss, ECLI:EU:C:2019:820.

Astfel cum rezultă din cele expuse în precedent, instanța de prim control judiciar a analizat criticile pertinente formulate de reclamanți prin apel cu privire la comisionul de administrare, relevante din perspectiva statuării asupra condițiilor reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Referitor la clauza privind dobânda penalizatoare, instanța de apel a statuat că art. 7.1 din contractul de credit reprezintă o clauză penală în accepțiunea art. 1.066-1.069 C. civ.; lipsa caracterului abuziv a fost argumentată prin aceea că nu poate produce un dezechilibru semnificativ, ci, raportat la natura ei sancționatorie și reparatorie, are rolul de a determina partea să execute la termen obligațiile asumate.

Or, contrar criticii recurenților, susținerile esențiale expuse de aceștia prin acțiune și prin apel în privința clauzei inserate la art. 7.1 din contractul de credit au fost examinate prin decizia instanței de apel, astfel încât și această critică este invocată formal.

Cu privire la clauza inserată la art. 8 în contractul de credit - privind riscul valutar, instanța de prim control judiciar a validat dispoziția primei instanțe, arătând că, în considerarea stabilirii obiectului contractului de credit într-o monedă străină - francul elvețian -, obligația de plată a ratelor creditului în această monedă apare conformă principiul nominalismului monetar consacrat de art. 1.578 din C. civ. de la 1864. A adăugat că art. 1.576 din cod impuneau împrumutatului să restituie împrumutul în aceeași monedă în care a fost contractat, chiar în lipsa clauzelor contestate.

În consecință, a constatat că, în temeiul art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, al art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și a hotărârii C.J.U.E. din 09.07.2020, pronunțată în cauza C-81/19, NG, OH împotriva Băncii Transilvania S.A., stipulația contractuală este exclusă de la analiza caracterului abuziv; în consecință, a înlăturat, fără a analiza pe fond, susținerile apelanților privind întrunirea condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

A înlăturat și argumentele prin care a fost invocată teoria impreviziunii, arătând că încheierea unui contract de împrumut într-o monedă străină, restituibil într-o perioadă mare de timp implică, în mod automat, suportarea de către părți a riscurilor ce pot apărea în viitor cu privire la procurarea respectivei monede de pe piață, situație care nu echivalează cu un eveniment ce nu putea fi prevăzut la încheierea contractului.

Prin recurs, reclamanții au susținut că motivarea instanței este superficială, întrucât nu răspunde criticilor prin care au invocat un dezechilibru contractual, în favoarea băncii, prin plasarea exclusivă a riscului valutar în sarcina lor; de asemenea, au imputat curții de apel că nu a reținut și nu a aplicat hotărârea pronunțată de C.J.U.E. în cauza C-186/16, Ruxandra Paula Andriciuc și alții împotriva C. S.A.

Critica privind omisiunea aplicării hotărârii pronunțate de C.J.U.E. în cauza C-186/16, a cărei incidență a fost înlăturată de prima instanță, a fost invocată omisso medio, acest aspect nefiind sesizat și în apel.

Fiind susținute pentru prima dată în calea extraordinară de atac de față, deși ele puteau fi invocate în apel, sancțiunea prefigurată de lege este aceea că, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., ele nu pot fi primite de instanța care judecă recursul, astfel că vor fi înlăturate din cadrul examenului de legalitate a deciziei recurate.

Nici critica prin care se impută curții de apel omisiunea analizei caracterului abuziv al clauzei privind riscul valutar nu poate fi examinată. Această analiză a devenit inutilă, întrucât instanța de apel a dat eficiență hotărârii C.J.U.E. din 09.07.2020, pronunțată în cauza C-81/19, cu consecința plasării clauzei în afara domeniului de aplicare a Directivei 93/13/CEE.

Celelalte critici formulate de titularii căii de atac nu pot fi analizate nici în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., propus de recurenți și nici în temeiul unei alte ipoteze de casare, astfel:

Din perspectiva comisionului de administrare, motivele de recurs nu relevă nici refuzul aplicării legii și nici greșita ei aplicare, ci vizează statuarea în fapt a instanței de apel asupra modului în care probatoriul administrat reflectă îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000. Cum nu este criticată aplicarea legii, iar instanța de apel a urmărit în analiza sa atât criteriile stabilite de Legea nr. 193/2000, cât și jurisprudența C.J.U.E., pertinentă, criticile vizează temeinicia și nu legalitatea hotărârii și nu pot fi analizate în recurs.

Cu privire la clauza privind dobânda variabilă, reglementată de art. 6 teza a doua din contractul de credit, curtea de apel a constatat că, potrivit convenției părților, aceasta variază în funcție de cotația EURIBOR la 6 luni și, deci, nu poate fi modificată discreționar de bancă.

Autorii recursului reiterează criticile formulate în fața instanțelor de fond și afirmă că în contract nu se menționează criteriile de modificare a ratei dobânzii, deși nu aceasta este starea de fapt reținută de instanța de apel, pe care nu o contestă din perspectiva legalității.

Cu privire la clauza inserată la art. 8 în contractul de credit - distinct de criticile de nemotivare deja analizate -, recurenții tind la a demonstra că prevederile privind riscul valutar creează, în detrimentul lor și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ; criticile sunt nerelevante, din moment ce condițiile examinate prin recurs - a caracterului negociat, a bunei-credințe, a dezechilibrului semnificativ produs între drepturile și obligațiile părților, a exprimării clauzei într-un limbaj ușor inteligibil - privesc declanșarea verificării, respectiv verificarea caracterului abuziv al unei clauze, care nu poate interveni atunci când, astfel cum a constatat instanța de apel, clauza contractuală nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, prin efectul excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

Așa fiind, criticile din cuprinsul memoriului de recurs, în ansamblul lor, nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Sancțiunea nulității recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc, ci și în cazul motivării necorespunzătoare cerințelor procedurale a recursului. Aceasta este situația în speță, din moment ce analiza motivelor de recurs impune concluzia că recurenții-reclamanți nu au formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. au fost invocate doar formal.

În consecință, pentru considerentele ce precedă, Înalta Curte, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul, în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 485A/27.03.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 martie 2024.